2014-05-28 15:15:40

Consideraţii omiletice la solemnitatea Înălţării Domnului (A). Înălţarea lui Isus înseamnă şi înălţarea noastră. El este cu noi întotdeauna.


(RV - 29 mai 2012) E sărbătoare! Înălţarea Domnului, mister de slavă. La sfânta şi dumnezeiasca Liturghie îl preamărim pe Domnul nostru Isus Cristos care, la patruzeci de zile după învierea din morţi, s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul.

1. Dumnezeu stăpâneşte. Îi aducem mărire lui Cristos cu psalmul 46/47 care este un imn în cinstea lui Dumnezeu, stăpânul universului şi al istoriei. Compoziţia era folosită în antichitatea biblică la procesiunea sărbătorească pentru întronarea lui Dumnezeu ca rege al lui Israel, ce avea loc în templul de pe muntele Sion. Atenţi la instrumentele muzicale de acompaniament, slujitorii cultului ebraic recită de şapte ori acest psalm înainte de sunetul cornului care dă semnalul pentru început de an nou. Fiind vorba de o urcare în procesiune pentru preamărirea supremă a lui Dumnezeu, Liturghia catolică îl cântă la sărbătoarea Înălţării Domnului. Unii au comparat psalmul cu imnul ce deschide „parada” în ziua sărbătorii naţionale.

Creştinii îşi manifestă credinţa în Dumnezeu folosind cântări de laudă vechi şi noi acompaniindu-le cu instrumentele de care dispun: Toate popoarele, bateţi din palme, aclamaţi-l pe Dumnezeu cu strigăte de bucurie! Căci Domnul Preaînalt este înfricoşător, mare rege peste tot pământul. Dumnezeu se înalţă în strigăte de bucurie, Domnul se înalţă în sunete de trâmbiţă. Cântaţi-i psalmi lui Dumnezeu, cântaţi-i! Cântaţi-i regelui nostru, cântaţi-i! Căci Dumnezeu este rege peste tot pământul, cântaţi-i cu măiestrie! Dumnezeu stăpâneşte peste neamuri, Dumnezeu stă pe tronul său cel sfânt (Psalmul 46/47,2-3.6-7.8-9).

2. Cristos domneşte. „Înălţarea Domnului” este o sărbătoare de credinţă în care mărturisim dumnezeirea lui Isus Cristos. De fapt, la a început, era o sărbătoare în cinstea lui Cristos Regele universului. Nu e vorba de actul ritual numit „ apoteoză”, practicat în antichitatea greco-romană prin care un erou sau un împărat era trecut în rândul zeilor. Mărturisim că cel care s-a coborât din cer pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire este Domnul vieţii. Prin moartea şi învierea sa a biruit iadul şi moartea iar acum înălţat la cer domneşte împreună cu Dumnezeu Tatăl.
Totodată, în mod indirect, Înălţarea Domnului justifică faptul pentru care Evanghelia sa trebuie să fie anunţată în toată lumea până la marginile pământului.

La această interpretare ne conduce apostolul Paul prin a doua lectură liturgică luată din Scrisoarea către creştinii din Efes. Apostolul le urează să aibă un spirit de înţelepciune pentru o cunoaştere mai profundă a lui Isus pe care Tatăl l-a înviat din morţi şi l-a făcut să şadă „la dreapta sa în ceruri… şi l-a stabilit cap peste Biserica întreagă care este trupul său. Prin asta noi creştinii ajungem să cunoaştem speranţa chemării sale precum şi gloria moştenirii sale între cei sfinţi şi imensa măreţie a puterii sale faţă de noi.

Scrie Apostolul: „Fraţilor, Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl gloriei, să vă dea Duhul înţelepciunii şi al descoperirii, ca să-l cunoaşteţi pe deplin, luminându-vă ochii inimii voastre ca să cunoaşteţi care este speranţa chemării sale, care este bogăţia gloriei moştenirii sale între cei sfinţi şi care este imensa măreţie a puterii sale faţă de noi, cei care credem după lucrarea tăriei puterii sale pe care a înfăptuit-o în Cristos, înviindu-l din morţi şi aşezându-l la dreapta sa în ceruri, deasupra oricărui principat şi oricărei puteri, stăpâniri şi domnii şi deasupra oricărui nume, rostit nu numai în lumea aceasta, dar şi în aceea care va veni. Pe toate le-a pus sub picioarele lui, iar pe el l-a stabilit cap peste Biserica întreagă, care este trupul său, plinătatea aceluia care împlineşte toate în toţi” (Efeseni 1,17-23).

3. Povestirea Înălţării. Prima şi a treia lectură prezintă Înălţarea lui Isus la cer cu ajutorul unor povestiri ce sunt condiţionate de ideea pe care cei din antichitate o aveau despre lume. În vechime oamenii îşi imaginau că pământul este învăluit de mai multe ceruri. În consecinţă, povestirile despre înălţarea lui Isus la cer trebuie interpretate în sens teologic. Autorii se exprimă conform modului de a gândi al oamenilor de atunci. Şi astăzi, deşi ştim că pământul se roteşte în jurul soarelui şi nu soarele în jurul pământului, spunem că soarele răsare şi apune sau asfinţeşte. Autorii sacri nu intenţionează, deci, să dea informaţii ştiinţifice despre universul cosmic şi mişcarea aştrilor, ci să ne îndrepte mintea şi inima spre Dumnezeu. Folosesc limbajul comun.Vorbesc despre „sus” şi jos”: sus este locuinţa lui Dumnezeu iar jos pe platforma pământului vieţuiesc oamenii.

În Evanghelia de la Matei 28,16-20 scena Înălţării lui Isus la cer se desfăşoară în Galileea, ţinutul unde pentru prima dată a fost vestită Evanghelia. Conformitatea cu inspiraţia şi mesajul original al lui Isus este de o importanţă fundamentală în Biserică. Scrie sfântul Matei: „În acel timp, cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. Cum l-au văzut, s-au prosternat în faţa lui, dar unii se îndoiau. Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: „Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit! Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!”

Evanghelistul Luca în schimb, în primul capitol al cărţii Faptele Apostolilor situează scena Înălţării lui Isus la cer în Ierusalim. În oraşul sfânt al lui Israel toţi oamenii din toate naţiunile s-au născut acolo în mod ideal (cf. Psalmul 86/87,5). Ierusalimul era cântat în Vechiul Testament ca mama tuturor popoarelor. Spre cetatea sfântă converg cele patru puncte cardinale şi în ea toţi oamenii pământului îşi găsesc înregistrate numele. Aici se împlinesc în mod misterios destinele tuturor popoarelor.

Scrie sfântul Luca la începutul cărţii Faptele Apostolilor 1,1-11, azi prima lectură: „În prima carte, o, Teofil, am tratat despre tot ce a făcut şi a învăţat Isus de la început până în ziua în care a fost înălţat, după ce, prin Duhul Sfânt, i-a instruit pe apostolii pe care îi alesese. După pătimirea sa, el li s-a prezentat viu, cu multe dovezi, arătându-li-se timp de patruzeci de zile şi vorbindu-le despre cele privitoare la împărăţia lui Dumnezeu. Şi în timp ce era cu ei, le-a poruncit să nu se îndepărteze de Ierusalim, ci să aştepte promisiunea Tatălui „pe care – zicea el – aţi auzit-o de la mine: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi în Duhul Sfânt, nu după multe zile”. Atunci, cei care se adunaseră l-au întrebat, zicând: „Doamne, în acest timp vei restabili împărăţia lui Israel?” Dar el le-a zis: „Vouă nu vă este dat să cunoaşteţi timpurile sau momentele pe care Tatăl le-a stabilit prin propria autoritate. Însă, când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului”. Şi spunând acestea, sub privirile lor, el a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor. În timp ce erau cu ochii aţintiţi spre cer şi el se înălţa, iată că le-au apărut doi bărbaţi în haine albe şi le-au spus: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer”.

Integrând povestirea din Evanghelia lui Matei cu cea din Faptele Apostolilor remarcăm că elementul esenţial nu este locul geografic unde Isus s-a înălţat, un munte din Galileea sau un munte din Iudeea, lângă Ierusalim, dar cerul unde Domnul a ajuns. Cerul indică prezenţa lui Dumnezeu. Isus a venit de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu Tatăl.
Înălţarea este povestită ca o teofanie, ca o manifestare a lui Dumnezeu după modelul manifestărilor divine lui Moise şi profeţilor de demult. Este muntele, locul prin excelenţă al revelaţiei lui Dumnezeu. Este norul cu strălucirea divină care îl învăluie pe Isus, sunt îngerii, mesagerii voinţei lui Dumnezeu transmise oamenilor.

4. Unii se îndoiau. Povestirile înălţării lui Isus la cer conţin multe aspecte asupra cărora trebuie reflectat. Ne oprim la unul foarte interesant dar mai puţin luat în seamă. În Evanghelia zilei se citeşte că, în timp ce apostolii se prosternau înaintea lui Isus, unui dintre ei „se îndoiau” (Matei 28,17). Nu se precizează obiectul de care se îndoiau, dar este simptomatic că îndoiala apostolilor este amintită în acest episod atât de important care încheie Evanghelia după Matei. În care altă carte din lume găsim o încheiere de acest gen?

Este foarte probabil că dubiul apostolilor nu se referă la faptul că l-au văzut pe Isus, ci la cuvintele pe care Domnul le-a spus. Din Faptele Apostolilor ştim că „după pătimirea sa, el (Isus) li s-a prezentat viu, cu multe dovezi, arătându-li-se timp de patruzeci de zile şi vorbindu-le despre cele privitoare la împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1,3). Apoi în episodul înălţării lui Isus, apostolii l-au întrebat: „Doamne, în acest timp vei restabili împărăţia lui Israel?” Isus le-a zis că nu le este dat lor să cunoască timpurile stabilite de Tatăl, dar că vor prim puterea Duhului Sfânt şi că îi vor fi martiri în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului. După ce un nor l-a ascuns pe Isus din ochii lor, le-au apărut doi bărbaţi în haine albe şi le-au spus: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer”. Isus s-a înălţat dar sunt asiguraţi că va veni la ei în aceeaşi formă întruchipată de norul prezenţei divine.

5. Misiunea creştinilor. Nu mai priviţi spre cer! Da, cerul lui Dumnezeu trebuie privit, este primul lucru pe care trebuie să-l privim pentru a-l câştiga. Dar dacă a privi la cer înseamnă a lenevi atunci ar fi o culpă gravă să priveşti în sus, în timp ce în lume oamenii, la fel ca în vremea lui Isus, oamenii au nevoie de unii care să le vină în ajutor, să le ducă Evanghelia bucuriei şi a vieţii.

Ucenicii lui Isus au de îndeplinit o mare misiune care este precizată şi în finalul Evangheliei după Matei. Concluzia este aceasta: „Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit” (Matei 28,19-20a). Este o misiune titanică, dar pentru împlinirea ei Isus adaugă o promisiune încurajatoare, mai mult îi asigură pe apostolii de atunci şi pe urmaşii lor: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!” (Matei 28,20). Sunt ultimele cuvinte ale Evangheliei după Matei.

Oricare ar fi obiectul exact al îndoielii unora dintre apostoli, este cert că evanghelistul Matei obişnuieşte să prezinte dubiile lor ori de câte ori i se pare că i-a prezentat ca ucenici desăvârşiţi ai lui Cristos. Vrea să spună că nu există ucenici perfecţi. Desăvârşirea există doar în Cer, în casa lui Dumnezeu, în Dumnezeu. Prin asta ne atrage atenţia să nu fim încrezuţi. Chemarea este mare, înaltă dar fără Domnul, fără Duhul Sfânt nu suntem nimic. Dar despre asta vom medita în Duminica Rusaliilor.

Reţinem până atunci că Înălţarea este încă o etapă a preamăririi lui Isus, biruitorul păcatului şi al morţii. Prin înălţarea sa la cer, Isus a intrat cu trupul omenesc în slava Tatălui, de aceea înălţarea sa înseamnă şi înălţarea noastră.

De aceea ne rugăm: Dumnezeule atotputernic, fă-ne să tresăltăm de bucurie sfântă şi să ne desfătăm în aducere de mulţumire, pentru că înălţarea lui Cristos, Fiul tău, înseamnă şi ridicarea noastră; întăreşte-ne în speranţa că şi noi, trupul său mistic, vom ajunge, precum suntem chemaţi, la slava în care a intrat el, mergând înaintea noastră.

Tuturor, sărbătoare frumoasă.
(RV – A. Lucaci, material omiletic de miercuri 28 mai 2014)


Aici, versiunea serviciului audio: RealAudioMP3







All the contents on this site are copyrighted ©.