Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a a Paştelui (A): Prin Cristos,
poarta şi păstorul oilor, avem viaţă din belşug
(RV – 11 mai 2014) E ziua Domnului. Suntem la jumătatea Timpului bisericesc
dintre sărbătoarea Paştelui şi cea a Rusaliilor. În cadrul Liturghiei duminicale ascultăm
prima parte a capitolului 10 din Evanghelia după Ioan (vv.1-10), în care sunt prezentate
figura lui Cristos şi lucrarea sa de mântuire. Prin Cristos Înviat care se proclamă
„Poarta oilor”şi apoi „Păstorul cel Bun" (sau
Frumos) intrăm în comuniune cu Dumnezeu Tatăl nostru. Se celebrează duminica
aceasta cea de-a 51-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii pentru care papa Francisc
a lansat un mesaj cu tema: „Vocaţiile, mărturie a adevărului”.
1.
Oile cunosc vocea Păstorului. La fel ca la începuturile Bisericii, comunităţile
noastre creştine se caracterizează printr-un stil de viaţă bazat pe momente indispensabile
precum întâlnirile duminicale pentru sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Participând
regulat la momentele de comuniune fraternă, credincioşii percep prezenţa lui Cristos
cel Înviat în mijlocul lor, în sfintele Scripturi, în rugăciunea comunitară
şi la „frângerea pâinii”.
Constatăm cu bucurie în inimi că de peste două mii
de ani credincioşii care intră în Biserică pe poarta Botezului prin apă şi Duhul Sfânt,
continuă să simtă chemarea tainică a lui Isus şi păşesc cu încredere după El. Se adevereşte
Evanghelia potrivit căreia Bunul Păstor „merge înaintea oilor iar
ele îl urmează pentru că îi cunosc vocea. Pe un străin nu l-ar urma, ci
ar fugi de el, pentru că nu cunosc vocea străinilor” (Ioan 10,4-5).
2.
Atenţie la cuvântul Domnului. În sfintele Scripturi recunoaştem
glasul Domnului Înviat şi percepem prezenţa sa tainică în mijlocul nostru. Duhul Sfânt
face să se realizeze pentru noi promisiunea lui Isus: "Unde doi sau trei sunt adunaţi
în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor" (Matei18,20). Scripturile
sunt inspirate de Dumnezeu şi au fost alcătuite pentru a fi citite, meditate şi ascultate
de toţi oamenii în Duhul Sfânt. Suntem convinşi că cei care îi ascultau pe apostoli
nu erau mai instruiţi sau mai pregătiţi decât oamenii din vremea noastră. Şi nouă
Domnul ne spune: „Salvaţi-vă de această generaţie perversă!” (Fapte
2,40).
Desigur, cuvântul scris nu poate singur să suscite credinţa în Cristos
Domnul. Este nevoie de cuvântul viu al Bisericii care îl citeşte şi-l interpretează.
Biserica însăşi a învăţat să citească Scripturile de la Isus înviat din morţi. Exemplu
este episodul celor doi ucenici de la Emaus cărora Cristos înviat li s-a alăturat
pe drum sub înfăţişarea unui călător străin şi le-a explicat astfel Scripturile încât
le ardeau inimile (cf. Luca 24,32).
Înţelegerea Scripturilor şi descoperirea
misterului învierii nu sunt un scop în sine ci conduc la sacrament. Cu apa Botezului
se încheie la Ierusalim ziua Rusaliilor (Fapte 2,41). Cu apa Botezului se încheie
în pustiu întâlnirea diaconului Filip cu etiopianul care plin de bucurie şi-a continuat
drumul (Fapte 8,39).
Nu există cale de salvare care să nu treacă prin
aceste trei etape: ascultarea cuvântului anunţat de Biserică, taina Botezului, bucuria
de a trăi viaţa nouă în duhul lui Cristos cel mort şi înviat. Autenticitatea unei
etape condiţionează şi posibilitatea celorlalte momente. Deci, prin vestirea şi ascultarea
Cuvântului ajungem la credinţă, cu darul credinţei cerem primirea tainei Botezului
şi în virtutea harului sfinţitor primit în Botez păşim pe calea mărturiei vieţii creştine.
În
sensul acesta, propunem aici lecturile duminicale doar cu mici explicaţii de legătură
între ele pentru a înlesni înţelegerea unităţii lor. Desigur, ilustrările prin povestioare,
fabule şi pilde de tipul „Era o dată…” ajută mult, căci Exempla trahunt,
spuneau latinii; la masa exemplelor atrăgătoare este loc pentru toţi. Fiecare primeşte
atât cât poate primi. Deseori însă povestioarele, în loc să faciliteze, abat atenţia
de la ceea ce este important şi deplasează accentul pe aspecte secundare. Nu e de
mirare că ascultătorii rămân cu „povestea” dar mereu la marginea sfintei Scripturi.
Astăzi,
ne concentrăm atenţia asupra lui Cristos mort şi înviat pentru mântuirea noastră.
La sfârşit, în mod spontan ajungem să ne întrebăm precum mulţimea în ziua Rusaliilor:
Ce trebuie să facem?
3. Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos
pe Isus. Ascultăm mai întâi un fragment din predica apostolului Petru rostită
în ziua Rusaliilor (Fapte 2,14a.36-41). În centrul predicării se află învierea
lui Cristos din morţi. Învierea este răspunsul lui Dumnezeu Tatăl la atitudinea de
totală supunere filială a lui Isus din iubire faţă de voinţa părintească.
Citim
în Faptele Apostolilor: Petru, stând în picioare anunţă mulţimii cu glas tare: „Să
ştie cu siguranţă toată casa lui Israelcă Dumnezeu l-a făcut Domn şi
Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit. Când au auzit au
fost pătrunşi la inimăşi au spus lui Petru şi celorlalţi apostoli:„Ce să facem, fraţilor?”Petru le-a zis: „Convertiţi-vă şi fiecare
dintre voisă se boteze în numele lui Isus Cristosspre
iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt!Căci promisiunea este pentru voi,pentru copiii voştri şi pentru
toţi cei care sunt departe,pe oricâţi i-ar chema Domnul Dumnezeul nostru”.Şi cu multe alte cuvinte dădea mărturie şi-i îndemna, zicând: „Salvaţi-vă
de această generaţie perversă!”(Fapte 2,36-40).
După ce au ascultat
predica lui Petru, cei care au primit cuvântul lui au fost botezaţi.
Şi în ziua aceea li s-au adăugat cam la trei mii de suflete.
4. Cristos,
păstor şi oaspete. În persoana lui Cristos, Dumnezeu însuşi se face păstorul şi
oaspetele nostru: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic; el mă
paşte pe păşuni verzi, mă conduce la ape de odihnă, îmi înviorează sufletul. Mă călăuzeşte
pe cărări drepte de dragul numelui său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată
a morţii, nu mă tem de niciun rău, căci tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă mângâie.
Tu pregăteşti masă pentru mine în faţa duşmanilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn
şi paharul meu e plin de se revarsă. Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate
zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele(Psalmul22/23, 1-5).
5. Oi rătăcite,
salvate de Cristos.Prin moartea şi învierea sa, Isus „ne-a vindecat” de
păcat şi de răzbunarea firii. De aceea trebuie să ducem o viaţă nouă. Tot apostolul
Petru în prima sa Scrisoare îi laudă pe creştini pentru că s-au întors la păstorul
sufletelor lor care este Cristos. Totodată îi încurajează să-l urmeze în toate pe
Isus pentru a se bucura de înviere împreună cu El: „Dacă suportaţi suferinţa, deşi
faceţi binele, aceasta este un har înaintea lui Dumnezeu. De fapt, la aceasta
aţi fost chemaţi, căci Cristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu
ca să mergeţi pe urmele lui. El, care nu a săvârşit păcat şi nici nu s-a găsit înşelăciune
în gura lui, el care, insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa,
ci s-a încredinţat în mâna celui care judecă cu dreptate. El însuşi, pe
lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său, pentru ca noi, murind pentru
păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile lui aţi fost vindecaţi.
Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar acum v-aţi întors la păstorul
şi supraveghetorul sufletelor voastre”(1Petru 2,20b-25).
6.
Păstorul, străinul şi poarta oilor. Apostolul Ioan prezintă figura
şi lucrarea mântuitoare a lui Isus mai întâi prin imaginea „porţii” oilor. Prin Cristos
ne îndreptăm spre Tatăl şi intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Evanghelia zilei este
de la Sfântul Ioan, începutul capitolului 10: „În acel timp, Isus le-a zis: „Adevăr,
adevăr vă spun: Cine nu intră în staulul oilor pe poartă, ci sare prin altă parte,
acela este un hoţ şi un tâlhar; dar cel care intră pe poartă este păstorul oilor.
Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă glasul lui; el îşi cheamă
oile pe nume şi le conduce afară. Când le-a scos pe toate ale sale,
merge înaintea lor, iar oile îl urmează pentru că îi cunosc vocea.
Pe un străin nu l-ar urma, ci ar fugi de el, pentru că nu cunosc vocea străinilor”.
Isus spusese această asemănare pentru ei, dar ei nu au înţeles ceea ce le vorbea.
Atunci, Isus a zis din nou: „Adevăr, adevăr vă spun: eu sunt poarta oilor.
Toţi cei care au venit înainte de mine sunt hoţi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat.
Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit. Va
intra şi va ieşi şi va găsi păşune. Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să
ucidă. Eu am venit ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug”
(Ioan 10,1-10).
Să încadrăm puţin Evanghelia zilei, despre Isus
„poarta” oilor şi păstorul cel bun. 7. Sărbătoarea Hanukkàh. Ne aflăm
la Ierusalim în timpul sărbătorii de iarnă a Dedicării templului, numită în ebraică
Hanukkàh. Era o sărbătoare recentă în comparaţie cu Paştele (Pèsach)
sau cu Rusaliile (Shavuôt), dar care devenise importantă datorită conţinutului
ei mesianic şi politic. Sărbătoarea a fost instituită în amintirea victoriei lui Israel
împotriva regelui Siriei, Antioh al IV-lea Epifaniu (anul 164 î.d.C.). Acesta profanase
templul din Ierusalim destinându-l cultului zeului Jupiter de pe Muntele Olimp din
Grecia. Cu această ocazie avea loc reconsacrarea simbolică a templului. Era deci o
sărbătoare ce anticipa profetic biruinţa definitivă a regelui Mesia asupra duşmanilor
lui Israel.
În fiecare an, templul din Ierusalim era consacrat din nou cu
apă din izvorul Siloe cu care erau stropite porţile de intrare. Cea mai importantă
era „poarta oilor” supravegheată de turnul Antonia situat la nord şi numită în latină
„probatica”, de la cuvântul grecesc „pròbaton” care înseamnă oaie. Prin
ea treceau oile mânate spre locul de jertfă.
8. Poarta mântuirii. Îndată
după binecuvântarea cu apă a acestei porţi, în timp ce corul cânta „Aceasta este
poarta Domnului; ce drepţi vor intra prin ea” (Psalmul 117/118,20),
oile treceau spre templu şi erau îndreptate spre sacrificiu. Ne putem imagina care
erau gândurile şi sentimentele lui Isus! Luând parte la ritualul religios, Domnul
era conştient că el este păstorul turmei şi în acelaşi timp mielul marelui sacrificiu
şi poarta mântuirii. Poarta mântuirii! Cât era de impresionantă
poarta deschisă, prin care trecea acel fluviu de viaţă destinat morţii! Nu, îşi zicea
Isus, cei care vor trece prin mine, nu vor găsi moartea ci viaţa! De aceea a zis:
„Eu sunt poarta: dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit; va putea intra
şi ieşi şi va găsi păşunea” (Ioan 10, 9). În alte cuvinte, Isus era convins
că El este Poartă şi Păstor: poartă de salvare şi păstor care conduce, dă hrană
şi protejează. Cât despre ceilalţi, adică cei care puneau în pericol credinţa ucenicilor
săi, aceştia erau hoţi de suflete şi tâlhari pe care ucenicii nu trebuiau să-i
urmeze, nici să-i asculte. Cum ar fi putut ucenicii să asculte de nişte „străini”
şi „mercenari” care se gândeau doar la ei înşişi!
9. Glasul Păstorului.
Asemănarea despre Isus, bunul păstor continuă. Succintă dar intensă este descrierea
păstorului care cheamă oile „pe nume” („kat’onoma” în greacă,
„nominatim” în latină), le conduce afară” şi apoi „merge înaintea lor iar oile
merg după el, căci cunosc glasul lui”. Ele nu cunosc glasul unui străin şi de aceea
auzindu-l „vor fugi de el”. O serie întreagă de verbe conferă armonie povestirii -
„a chema, a auzi, a cunoaşte, a conduce, a urma”; sunt verbele credinţei. Dintre
ele iese în evidenţă verbul „a cunoaşte” care în Scriptură indică nu doar cunoaşterea
cu ochii şi cu mintea, dar experienţa completă ce se stabileşte între două sau mai
multe persoane.
De fapt, în discursul de la ultima Cină Isus a spus ucenicilor:
„Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu
adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, Isus Cristos” (Ioan 17,3). Aceasta
este cunoaşterea care stabileşte relaţia dintre Isus şi ucenicii săi şi care permite
acestora să primească prin El „viaţa şi să o aibă din belşug” (Ioan 10,10).
10.
Afară din staul. Într-o zi, una dintre oi a găsit o spărtură suficient
de mare în gardul stânii. Curioasă, a trecut prin ea, gândindu-se că, în sfârşit,
este liberă. Zburda veselă pe câmp, pe pajişti, prin păduri fără nici o constrângere
şi fără să-şi dea sama că se îndepărtează de turmă şi de staul. Dintr-odată s-a văzut
urmărită de un lup. A început să alerge înspăimântată fără nici o ţintă. Simţea că
i se taie suflarea. Sfârşind într-o văgăună, s-a simţit ridicată în braţe de Păstorul
care, umblând îngrijorat în căutarea ei, o găseşte şi o salvează.
11.
Libertatea în Biserică. Comunitatea credincioşilor nu este o închisoare.
Cântă Biserica în una din prefeţele Sfintei Liturghii adresându-se lui Dumnezeu Tatăl:
„Tu la împlinirea timpurilor l-ai trimis pe Fiul tău, oaspete şi pelerin
în mijlocul nostru, ca să ne răscumpere de păcat şi de moarte; şi l-ai dăruit pe Duhul
tău, pentru a face din toate naţiunile un singur popor nou care are
ca scop împărăţia ta, ca stare de viaţă libertatea fiilor tăi iar ca statut
porunca iubirii”.
Biserica, staulul oilor, este o comunitate de credinţă,
de speranţă şi de dragoste, în care aflăm viaţă din belşug, viaţa veşnică. Să mulţumim
Domnului Dumnezeului nostru! Este ceea ce facem la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.
Tuturor,
duminică plăcută! (RV – A.Lucaci, material omiletic de vineri 9 mai 2014)