Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a a Paştelui (A): Prin Cristos, poarta şi păstorul oilor, avem viaţă din belşug

(RV – 11 mai 2014) E ziua Domnului. Suntem la jumătatea Timpului bisericesc dintre sărbătoarea Paştelui şi cea a Rusaliilor. În cadrul Liturghiei duminicale ascultăm prima parte a capitolului 10 din Evanghelia după Ioan (vv.1-10), în care sunt prezentate figura lui Cristos şi lucrarea sa de mântuire. Prin Cristos Înviat care se proclamă „Poarta oilor” şi apoi „Păstorul cel Bun" (sau Frumos) intrăm în comuniune cu Dumnezeu Tatăl nostru. Se celebrează duminica aceasta cea de-a 51-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii pentru care papa Francisc a lansat un mesaj cu tema: „Vocaţiile, mărturie a adevărului”.


1. Oile cunosc vocea Păstorului. La fel ca la începuturile Bisericii, comunităţile noastre creştine se caracterizează printr-un stil de viaţă bazat pe momente indispensabile precum întâlnirile duminicale pentru sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Participând regulat la momentele de comuniune fraternă, credincioşii percep prezenţa lui Cristos cel Înviat în mijlocul lor, în sfintele Scripturi, în rugăciunea comunitară şi la „frângerea pâinii”.

Constatăm cu bucurie în inimi că de peste două mii de ani credincioşii care intră în Biserică pe poarta Botezului prin apă şi Duhul Sfânt, continuă să simtă chemarea tainică a lui Isus şi păşesc cu încredere după El. Se adevereşte Evanghelia potrivit căreia Bunul Păstor „merge înaintea oilor iar ele îl urmează pentru că îi cunosc vocea. Pe un străin nu l-ar urma, ci ar fugi de el, pentru că nu cunosc vocea străinilor” (Ioan 10,4-5).

2. Atenţie la cuvântul Domnului. În sfintele Scripturi recunoaştem glasul Domnului Înviat şi percepem prezenţa sa tainică în mijlocul nostru. Duhul Sfânt face să se realizeze pentru noi promisiunea lui Isus: "Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor" (Matei18,20). Scripturile sunt inspirate de Dumnezeu şi au fost alcătuite pentru a fi citite, meditate şi ascultate de toţi oamenii în Duhul Sfânt. Suntem convinşi că cei care îi ascultau pe apostoli nu erau mai instruiţi sau mai pregătiţi decât oamenii din vremea noastră. Şi nouă Domnul ne spune: „Salvaţi-vă de această generaţie perversă!” (Fapte 2,40).

Desigur, cuvântul scris nu poate singur să suscite credinţa în Cristos Domnul. Este nevoie de cuvântul viu al Bisericii care îl citeşte şi-l interpretează. Biserica însăşi a învăţat să citească Scripturile de la Isus înviat din morţi. Exemplu este episodul celor doi ucenici de la Emaus cărora Cristos înviat li s-a alăturat pe drum sub înfăţişarea unui călător străin şi le-a explicat astfel Scripturile încât le ardeau inimile (cf. Luca 24,32).

Înţelegerea Scripturilor şi descoperirea misterului învierii nu sunt un scop în sine ci conduc la sacrament. Cu apa Botezului se încheie la Ierusalim ziua Rusaliilor (Fapte 2,41). Cu apa Botezului se încheie în pustiu întâlnirea diaconului Filip cu etiopianul care plin de bucurie şi-a continuat drumul (Fapte 8,39).

Nu există cale de salvare care să nu treacă prin aceste trei etape: ascultarea cuvântului anunţat de Biserică, taina Botezului, bucuria de a trăi viaţa nouă în duhul lui Cristos cel mort şi înviat. Autenticitatea unei etape condiţionează şi posibilitatea celorlalte momente. Deci, prin vestirea şi ascultarea Cuvântului ajungem la credinţă, cu darul credinţei cerem primirea tainei Botezului şi în virtutea harului sfinţitor primit în Botez păşim pe calea mărturiei vieţii creştine.

În sensul acesta, propunem aici lecturile duminicale doar cu mici explicaţii de legătură între ele pentru a înlesni înţelegerea unităţii lor. Desigur, ilustrările prin povestioare, fabule şi pilde de tipul „Era o dată…” ajută mult, căci Exempla trahunt, spuneau latinii; la masa exemplelor atrăgătoare este loc pentru toţi. Fiecare primeşte atât cât poate primi. Deseori însă povestioarele, în loc să faciliteze, abat atenţia de la ceea ce este important şi deplasează accentul pe aspecte secundare. Nu e de mirare că ascultătorii rămân cu „povestea” dar mereu la marginea sfintei Scripturi.

Astăzi, ne concentrăm atenţia asupra lui Cristos mort şi înviat pentru mântuirea noastră. La sfârşit, în mod spontan ajungem să ne întrebăm precum mulţimea în ziua Rusaliilor: Ce trebuie să facem?

3. Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe Isus. Ascultăm mai întâi un fragment din predica apostolului Petru rostită în ziua Rusaliilor (Fapte 2,14a.36-41). În centrul predicării se află învierea lui Cristos din morţi. Învierea este răspunsul lui Dumnezeu Tatăl la atitudinea de totală supunere filială a lui Isus din iubire faţă de voinţa părintească.

Citim în Faptele Apostolilor: Petru, stând în picioare anunţă mulţimii cu glas tare: „Să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit. Când au auzit au fost pătrunşi la inimă şi au spus lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Ce să facem, fraţilor?” Petru le-a zis: „Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt! Căci promisiunea este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei care sunt departe, pe oricâţi i-ar chema Domnul Dumnezeul nostru”. Şi cu multe alte cuvinte dădea mărturie şi-i îndemna, zicând: „Salvaţi-vă de această generaţie perversă!” (Fapte 2,36-40).

După ce au ascultat predica lui Petru, cei care au primit cuvântul lui au fost botezaţi. Şi în ziua aceea li s-au adăugat cam la trei mii de suflete.

4. Cristos, păstor şi oaspete. În persoana lui Cristos, Dumnezeu însuşi se face păstorul şi oaspetele nostru: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic; el mă paşte pe păşuni verzi, mă conduce la ape de odihnă, îmi înviorează sufletul. Mă călăuzeşte pe cărări drepte de dragul numelui său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de niciun rău, căci tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă mângâie. Tu pregăteşti masă pentru mine în faţa duşmanilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn şi paharul meu e plin de se revarsă. Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele (Psalmul 22/23, 1-5).

5. Oi rătăcite, salvate de Cristos. Prin moartea şi învierea sa, Isus „ne-a vindecat” de păcat şi de răzbunarea firii. De aceea trebuie să ducem o viaţă nouă. Tot apostolul Petru în prima sa Scrisoare îi laudă pe creştini pentru că s-au întors la păstorul sufletelor lor care este Cristos. Totodată îi încurajează să-l urmeze în toate pe Isus pentru a se bucura de înviere împreună cu El: „Dacă suportaţi suferinţa, deşi faceţi binele, aceasta este un har înaintea lui Dumnezeu. De fapt, la aceasta aţi fost chemaţi, căci Cristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeţi pe urmele lui. El, care nu a săvârşit păcat şi nici nu s-a găsit înşelăciune în gura lui, el care, insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa, ci s-a încredinţat în mâna celui care judecă cu dreptate. El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său, pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile lui aţi fost vindecaţi. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar acum v-aţi întors la păstorul şi supraveghetorul sufletelor voastre” (1Petru 2,20b-25).

6. Păstorul, străinul şi poarta oilor. Apostolul Ioan prezintă figura şi lucrarea mântuitoare a lui Isus mai întâi prin imaginea „porţii” oilor. Prin Cristos ne îndreptăm spre Tatăl şi intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Evanghelia zilei este de la Sfântul Ioan, începutul capitolului 10: „În acel timp, Isus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: Cine nu intră în staulul oilor pe poartă, ci sare prin altă parte, acela este un hoţ şi un tâlhar; dar cel care intră pe poartă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă glasul lui; el îşi cheamă oile pe nume şi le conduce afară. Când le-a scos pe toate ale sale, merge înaintea lor, iar oile îl urmează pentru că îi cunosc vocea. Pe un străin nu l-ar urma, ci ar fugi de el, pentru că nu cunosc vocea străinilor”. Isus spusese această asemănare pentru ei, dar ei nu au înţeles ceea ce le vorbea. Atunci, Isus a zis din nou: „Adevăr, adevăr vă spun: eu sunt poarta oilor. Toţi cei care au venit înainte de mine sunt hoţi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit. Va intra şi va ieşi şi va găsi păşune. Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să ucidă. Eu am venit ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug” (Ioan 10,1-10).

Să încadrăm puţin Evanghelia zilei, despre Isus „poarta” oilor şi păstorul cel bun.
7. Sărbătoarea Hanukkàh. Ne aflăm la Ierusalim în timpul sărbătorii de iarnă a Dedicării templului, numită în ebraică Hanukkàh. Era o sărbătoare recentă în comparaţie cu Paştele (Pèsach) sau cu Rusaliile (Shavuôt), dar care devenise importantă datorită conţinutului ei mesianic şi politic. Sărbătoarea a fost instituită în amintirea victoriei lui Israel împotriva regelui Siriei, Antioh al IV-lea Epifaniu (anul 164 î.d.C.). Acesta profanase templul din Ierusalim destinându-l cultului zeului Jupiter de pe Muntele Olimp din Grecia. Cu această ocazie avea loc reconsacrarea simbolică a templului. Era deci o sărbătoare ce anticipa profetic biruinţa definitivă a regelui Mesia asupra duşmanilor lui Israel.

În fiecare an, templul din Ierusalim era consacrat din nou cu apă din izvorul Siloe cu care erau stropite porţile de intrare. Cea mai importantă era „poarta oilor” supravegheată de turnul Antonia situat la nord şi numită în latină „probatica”, de la cuvântul grecesc „pròbaton” care înseamnă oaie. Prin ea treceau oile mânate spre locul de jertfă.

8. Poarta mântuirii. Îndată după binecuvântarea cu apă a acestei porţi, în timp ce corul cânta „Aceasta este poarta Domnului; ce drepţi vor intra prin ea” (Psalmul 117/118,20), oile treceau spre templu şi erau îndreptate spre sacrificiu.
Ne putem imagina care erau gândurile şi sentimentele lui Isus! Luând parte la ritualul religios, Domnul era conştient că el este păstorul turmei şi în acelaşi timp mielul marelui sacrificiu şi poarta mântuirii.

Poarta mântuirii! Cât era de impresionantă poarta deschisă, prin care trecea acel fluviu de viaţă destinat morţii! Nu, îşi zicea Isus, cei care vor trece prin mine, nu vor găsi moartea ci viaţa! De aceea a zis: „Eu sunt poarta: dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit; va putea intra şi ieşi şi va găsi păşunea” (Ioan 10, 9).
În alte cuvinte, Isus era convins că El este Poartă şi Păstor: poartă de salvare şi păstor care conduce, dă hrană şi protejează. Cât despre ceilalţi, adică cei care puneau în pericol credinţa ucenicilor săi, aceştia erau hoţi de suflete şi tâlhari pe care ucenicii nu trebuiau să-i urmeze, nici să-i asculte. Cum ar fi putut ucenicii să asculte de nişte „străini” şi „mercenari” care se gândeau doar la ei înşişi!

9. Glasul Păstorului. Asemănarea despre Isus, bunul păstor continuă. Succintă dar intensă este descrierea păstorului care cheamă oile „pe nume” („kat’onoma” în greacă, „nominatim” în latină), le conduce afară” şi apoi „merge înaintea lor iar oile merg după el, căci cunosc glasul lui”. Ele nu cunosc glasul unui străin şi de aceea auzindu-l „vor fugi de el”. O serie întreagă de verbe conferă armonie povestirii - „a chema, a auzi, a cunoaşte, a conduce, a urma”; sunt verbele credinţei. Dintre ele iese în evidenţă verbul „a cunoaşte” care în Scriptură indică nu doar cunoaşterea cu ochii şi cu mintea, dar experienţa completă ce se stabileşte între două sau mai multe persoane.

De fapt, în discursul de la ultima Cină Isus a spus ucenicilor: „Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, Isus Cristos” (Ioan 17,3). Aceasta este cunoaşterea care stabileşte relaţia dintre Isus şi ucenicii săi şi care permite acestora să primească prin El „viaţa şi să o aibă din belşug” (Ioan 10,10).

10. Afară din staul. Într-o zi, una dintre oi a găsit o spărtură suficient de mare în gardul stânii. Curioasă, a trecut prin ea, gândindu-se că, în sfârşit, este liberă. Zburda veselă pe câmp, pe pajişti, prin păduri fără nici o constrângere şi fără să-şi dea sama că se îndepărtează de turmă şi de staul. Dintr-odată s-a văzut urmărită de un lup. A început să alerge înspăimântată fără nici o ţintă. Simţea că i se taie suflarea. Sfârşind într-o văgăună, s-a simţit ridicată în braţe de Păstorul care, umblând îngrijorat în căutarea ei, o găseşte şi o salvează.

11. Libertatea în Biserică. Comunitatea credincioşilor nu este o închisoare. Cântă Biserica în una din prefeţele Sfintei Liturghii adresându-se lui Dumnezeu Tatăl: „Tu la împlinirea timpurilor l-ai trimis pe Fiul tău, oaspete şi pelerin în mijlocul nostru, ca să ne răscumpere de păcat şi de moarte; şi l-ai dăruit pe Duhul tău, pentru a face din toate naţiunile un singur popor nou care are ca scop împărăţia ta, ca stare de viaţă libertatea fiilor tăi iar ca statut porunca iubirii”.

Biserica, staulul oilor, este o comunitate de credinţă, de speranţă şi de dragoste, în care aflăm viaţă din belşug, viaţa veşnică. Să mulţumim Domnului Dumnezeului nostru! Este ceea ce facem la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

Tuturor, duminică plăcută!
(RV – A.Lucaci, material omiletic de vineri 9 mai 2014)

Aici, serviciul pentru versiunea audio: