Nouă ani de la alegerea papei emerit Benedict al XVI-lea, ”simplu și umil lucrător
în via Domnului”
RV 19 apr 2014. La ora Romei 17.50 de pe 19 aprilie 2005, fumul alb
de pe coșul Capelei Sixtine dădea Bisericii și lumii anunțul alegerii lui Benedict
al XVI-lea, în precedență, cardinalul Joseph Alois Ratzinger. Avea 79 de ani abia
împliniți. De atunci au trecut nouă primăveri.
Scurtul salut prin care cel
de al 265-lea pontif al Bisericii Romei se prezenta înaintea lumii dădea imediat cheia
de înțelegere a omului și păstorului chemat să fie Succesorul Sfântului Petru la scaunul
apostolic al Romei: un om smerit, care își asuma cea mai grea povară a slujirii bisericești
cu spirit de încredere în bucuria lui Cristos cel Înviat.
Timp de 23 de ani
cardinalul, pe atunci, Joseph Ratzinger și-a îndeplinit apostolatul la conducerea
Congregației pentru Doctrina Credinței, de unde a însoțit cu discreție și atenție
”ritmul cardiac” al Bisericii, semnalând regularitatea și variațiile într-o continuă
încredere și prietenie spirituală cu Ioan Paul al II-lea. La ora 18.50 dintr-o seară
de aprilie, în timp ce Biserica se mai afla cu nodul în gât pentru moartea unui Papă
pe care l-a vrut cât mai curând în rândul Sfinților, a revenit chiar ”distinsului
învățător de teologie”, cum l-a definit Paul al VI-lea când l-a creat cardinal, să
urmeze regretatului prieten, care de acum se înfățișa lumii de la o altă fereastră,
mai mare și de mai sus.
Dar și fereastra lojei centrale a bazilicii Sfântul
Petru, spre care noul Papă se îndrepta și prin care străbătea larma a peste o sută
de mii de persoane, are dimensiuni potrivite cu emoția uriașă pe care un om blând,
cu părul candid, obișnuit mai mult cu sălile de clasă decât cu telecamere, se străduiește
să o stăpânească o bucată de vreme: ● ”Dragi Frați și dragi Surori, după marele
papă Ioan Paul al II-lea, domnii cardinali m-au ales pe mine, simplu și umil lucrător
în via Domnului. Mă consolează faptul că Domnul știe să lucreze și să acționeze chiar
și cu instrumente insuficiente...”.
Sincere, cele două adjective, care au valoarea
unor titluri instantanee și biografii ulterioare. Și sunt mai mult decât suficiente,
pentru a se prezenta, unui om care a slujit dintotdeauna via Domnului cu dăruire,
desțelenind însă terenuri și brazde care nu intrau în raza de acțiune a reflectoarelor,
care aproape niciodată nu cucereau primele pagini ale presei și nu aveau nevoie de
cizelarea talentului mediatic. Noul Succesor al lui Petru era pe deplin conștient
de aceasta, dar și profund convins de faptul că, acolo unde capacitățile omului pot
fi ”insuficiente”, Dumnezeu intervine cu darurile sale pentru a înălța natura prin
intermediul harului: ● ”… și mai ales, mă încredințez rugăciunilor voastre. În
bucuria Domnului Înviat, încrezători în ajutorul său permanent, să mergem înainte!
Domnul ne va ajuta, și Maria, Preasfânta sa Maică, va fi alături de noi! Vă mulțumesc!”.
Încredere
în sprijinul dumnezeiesc, în cel al Fecioarei Maria, și o cerere de rugăciuni: probabil,
nimic mai ”normal” într-o asemenea situație. Dar cheia de lectură a pontificatului
care începea atunci se află între aceste două repere și ar fi banal să o raportăm
numai la atmosfera timpului liturgic al Paștelui. Primele cuvinte ale Papei Benedict
reprezintă un mesaj în care răsună ecoul comunității creștine de la început, al celor
care pentru a-și mărturisi credința își asumau riscuri grave și imediate, dar primeau
întărire din singura certitudine a credinței, o certitudine care în mulți creștini
lâncezi din timpurile noastre – astăzi, am spune, ”de patiserie” – pare să se fi transformat
într-o haină ponosită, un carburant învechit sau un entuziasm de copil. Cuvântul cheie
al papei Benedict este bucuria Învierii, pentru că pontificatul său – este bine să
ne aducem mereu aminte – a început în acest fel: ”cu bucuria Domnului înviat”.