Rubrică Radio Vatican: Evanghelia vieţii, bioetică şi societate. Violenţa în familie
şi în societate
RV 07 apr 2014. „Pentru mine, «acasă» e oaza mea de linişte, locul
în care abia aştept să ajung după o zi de muncă. Gândiți-vă cum e să
îţi fie groază să te întorci acasă!”.
De
prea puţine ori ne gândim la familiile în care relaţiile sunt foarte tensionate şi
în care au loc acte de violenţă, de la forme aparent banale, precum utilizarea unui
limbaj violent, la abuzuri fizice grave sau chiar provocatoare de moarte. Din păcate,
atât noi, cât şi societatea, facem mult prea puţin pentru a-i proteja pe cei abuzaţi
în propria lor casă, de către propriul părinte sau propriul soţ. De cele mai multe
ori, lumea se mulţumeşte spunând că „rufele murdare se spală în familie”. Statisticile
spun că este mai probabil ca o persoană să fie lovită sau ucisă în propria familie
de un membru al familiei decât oriunde altundeva.
Chiar dacă suntem tentaţi
să credem că violenţa domestică înseamnă doar abuz fizic, în realitate, aceasta poate
lua nenumărate forme, unele subtile şi fără urme fizice! Violenţa domestică poate
fi îndreptată asupra oricărui membru al familiei, însă cei mai expuşi sunt copiii,
bătrânii şi femeile, chiar dacă şi bărbaţii pot fi victimele acestui tip de violenţă.
Dintre nenumăratele forme de abuz în familie amintim abuzul fizic, abuzul
sexual, abuzul psihologic (manifestat prin umilire, sarcasme, derâdere, ameninţări,
dispreţ, insulte publice), abuzul economic (care se poate manifesta prin controlul
inechitabil al resurselor financiare ), abuzul social (prin care victima este izolată
de societate şi chiar de alţi membri ai familiei), abuzul moral (prin care se interzice
libertatea religioasă şi culturală).
Consecinţele violenţei în familie sunt
devastatoare şi îi marchează pe viaţă nu doar pe membrii familiei, ci întreaga societate
care, din păcate, alimentează comportamentele violente prin promovarea implicită sau
explicită a violenţei prin mass media, internet, jocuri video, filme, muzică, şi chiar
şi prin intermediul religiilor. Aşa cum spunea Papa Emerit Benedict al XVI-lea în
mesajul său pentru Ziua Mondială a Păcii de pe 1 ianuarie 2008, familia ar trebui
să fie locul unde se învaţă pacea şi iubirea:
„Într-o viaţă de familie sănătoasă
se experimentează unele componente fundamentale ale păcii: dreptatea şi iubirea dintre
fraţi şi surori, autoritatea exprimată de părinţi, slujirea iubitoare pentru fraţii
neputincioşi, ajutorul reciproc în nevoile vieţii, disponibilitatea de a-l primi pe
celălalt, şi, dacă este necesar, iertarea lui. De aceea, familia este prima educatoare
a păcii şi este de neînlocuit”.
O atitudine abuzivă şi inacceptabilă, întâlnită
adesea, este cea a conducătorului spiritual care propune credincioşilor să răspundă
la violenţă cu violenţă, sau instigă subtil şi poate inconştient, la ură şi dispreţ.
Violenţa
în familie este o formă complexă de încălcare a drepturilor omului, a egalităţii dintre
bărbat şi femeie, precum şi o problemă de sănătate fizică şi mentală a individului.
Este o boală socială care se reflectă ulterior în alte forme de violenţă şi, în acelaşi
timp, o consecinţă a celorlalte forme de violenţă. De aceea, trebuie să avem curajul
să luăm atitudine, ţinând cont că problema violenţei în familie este tratată superficial
de majoritatea membrilor societăţii noastre, iar victimele nu beneficiază întotdeauna
de protecţie eficientă din partea societăţii.
Toate Bisericile creştine şi
toate religiile lumii, prin liderii comunităţilor, dar şi prin credincioşi, au datoria
morală de a lua atitudine în faţa acestui flagel ameninţător, pentru că, dacă familia
este ameninţată, întreaga societate este ameninţată. Tinerii, speranţa zilei de
mâine, adulţii, stâlpii societăţii contemporane, şi bătrânii, farurile înţelepciunii
umane, au datoria morală de a forma în jurul lor, în sânul familiilor, oaze de pace
care să redea omenirii speranţa şi lumina iubirii. Bunăstarea societăţii depinde în
mod incontestabil de situaţia familiei şi de modul în care sunt construite relaţiile
în celula primordială a întregii omeniri.
În faţa „publicităţii” – voluntare
sau involuntare – ce i se face violenţei, atât în politică, în mass-media, pe internet,
în muzică, în sport, la locul de muncă, în afaceri, pe stradă, cât şi în şcoli şi
instituţii religioase, trebuie să ne umplem sufletele şi minţile de speranţă şi acţiuni
concrete care să contrabalanseze flagelul violenţei din societatea contemporană,
transformând „cultura morţii” într-o cultură a vieţii şi a iubirii.