Familia în magisteriul lui Ioan al XXIII-lea

RV 07 apr 2014. Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea vor fi canonizaţi pe 27 aprilie, la Roma. Ambii papi în pontificatele lor au arătat în magisteriul lor o atenţie deosebită pentru familie. În luna octombrie va începe la Roma Sinodul Extraordinar convocat de Papa Francisc pe tema „Provocările pastorale despre familie în contextul evanghelizării”.


În 1961, Papa Ioan al XXIII-lea scria în Enciclica „Mater et Magistra” că „trebuie să proclamăm în mod solemn că viaţa umană este transmisă prin familie, fundament al căsătoriei unice şi indisolubile, ridicată pentru creştini la demnitatea de sacrament” (Mater et Magistra, 180), subliniind în acelaşi timp „importanţa ca noile generaţii să fie educate printr-o formare culturală adecvată, dar şi religioasă, care este o datorie şi un drept al părinţilor, înspre un sens profund de responsabilitate în toate manifestările vieţii lor, chiar şi în ceea ce priveşte formarea unei familii şi procrearea şi educarea copiilor” (Mater et Magistra, 182).

Un an mai târziu, în 1962, cu ocazia sărbătorii Sfintei Familii de la Nazaret, Papa Roncalli a adresat un mesaj lumii întregi în care le ura familiilor să fie asemenea Sfintei Familii de la Nazaret, soţii să fie generoşi, copiii ascultători şi binevoitori, iar Isus să fie liantul care să unească familiile prin iubirea sa. În acelaşi mesaj a subliniat că Isus este cel care păstrează bună-înţelegerea în familii şi consolează în greutăţile vieţii.

Ioan al XXIII-lea a subliniat şi în Enciclica „Pacem in Terris” din 1963 că familia „este şi trebuie să fie considerată nucleul natural şi esenţial al societăţii. Înspre ea trebuie îndreptate ajutoarele economice, sociale, culturale şi morale care să-i consolideze stabilitatea şi să-i faciliteze îndeplinirea misiunii specifice”. De asemenea, acesta a atras atenţia asupra faptului că părinţii sunt cei care au dreptul prioritar de a-şi creşte şi educa copiii. În acelaşi context Papa Roncalli a spus că muncitorii trebuie să fie plătiţi în mod corespunzător pentru a-şi putea întreţine propriile familii (Pacem in Terris, 9-10).

În timpul pontificatului lui Ioan al XXIII-lea a avut loc şi Conciliul Vatican al II-lea în cadrul căruia au fost discutate mai multe probleme legate de familie, precum şi despre locul pe care aceasta trebuie să îl aibă în societatea.

În Constituţia „Gaudium et Spes” părinţii conciliului au subliniat că binele persoanei şi al societăţii este strâns legat de situaţia familiei (GS, 47), fiind întărite în acelaşi timp învăţăturile Bisericii conform cărora căsătoria este unirea indisolubilă dintre un bărbat şi o femeie. În acelaşi document Conciliul a subliniat că iubirii conjugale i-au fost dăruite de Domnul har şi caritate, de aceea este superioară înclinării erotice (GS, 49). Adresându-se soţilor, Conciliul a spus că aceştia trebuie să-şi întărească „statornicia iubirii, mărinimia sufletului şi spiritul de sacrificiu” prin intermediul rugăciunii (GS, 49), precum şi că „iubirea conjugală autentică se va bucura de stimă dacă soţii creştini vor da mărturie de fidelitate şi armonie în iubire şi în educarea fiilor” (GS, 49). Vorbind despre fecunditatea responsabilă a căsătoriei, Conciliul a subliniat că „dragostea conjugală şi căsătoria sunt prin natura lor rânduite în vederea procreării şi creşterii copiilor”, iar „copiii sunt darul cel mai preţios al căsătoriei şi contribuie în cea mai mare măsură la binele însuşi al părinţilor” (GS, 50).

„Prin urmare, trăirea autentică a dragostei conjugale, precum şi întreaga structură a vieţii de familie care izvorăşte din ea, tind, fără a subestima celelalte scopuri ale căsătoriei, să-i dispună pe soţi să colaboreze cu tărie sufletească la iubirea Creatorului şi a Mântuitorului care, prin ei, îşi sporeşte şi îşi îmbogăţeşte neîncetat familia. În îndatorirea lor de a transmite viaţa şi de a educa, îndatorire ce trebuie considerată ca misiunea lor proprie, soţii ştiu că sunt colaboratori ai iubirii lui Dumnezeu Creatorul şi, într-un fel, interpreţii ei. Să-şi îndeplinească deci menirea cu toată răspunderea umană şi creştină şi, printr-un respect ascultător faţă de Dumnezeu, prin reflecţie şi strădanie comună, să-şi formeze o judecată dreaptă, ţinând seama atât de binele lor cât şi de al copiilor – fie deja născuţi, fie prevăzuţi a se naşte – evaluând condiţiile de viaţă atât materiale cât şi spirituale ale epocii şi stării lor” (GS, 50).

Conciliul Vatican al II-lea nu a trecut cu vedere nici dificultăţile cu care se confruntă soţii, care pot fi de la probleme economice şi sociale la cele legate de fidelitate şi a subliniat că „Dumnezeu, stăpânul vieţii, le-a încredinţat oamenilor misiunea nobilă de a ocroti viaţa, misiune care trebuie îndeplinită într-un mod vrednic de om. Aşadar, încă de la zămislirea ei, viaţa trebuie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca şi infanticidul sunt crime odioase. Sexualitatea proprie omului precum şi capacitatea umană de a procrea depăşesc în chip minunat ceea ce se petrece pe treptele inferioare ale vieţii; prin urmare, actele proprii vieţii conjugale, rânduite conform demnităţii umane autentice, trebuie stimate şi respectate. Atunci când este vorba de a pune de acord dragostea conjugală cu transmiterea responsabilă a vieţii, moralitatea comportamentului nu depinde, aşadar, numai de sinceritatea intenţiei şi de aprecierea motivelor, ci ea trebuie determinată după criterii obiective ce decurg din natura persoanei umane şi a actelor ei, criterii ce respectă semnificaţia totală a dăruirii reciproce şi a procreării umane în contextul adevăratei iubiri; acest lucru nu este posibil decât dacă este cultivată cu sinceritate virtutea castităţii conjugale. Să le fie limpede tuturor că viaţa omului şi îndatorirea de a o transmite nu sunt limitate la lumea aceasta şi nici nu pot fi măsurate şi înţelese numai în cadrul ei, ci se referă mereu la destinul veşnic al oamenilor (GS, 51).

În încheierea părţii în care se vorbeşte despre familie, părinţii conciliului au spus că soţii, „creaţi după chipul Dumnezeului celui viu şi constituiţi ca adevărate persoane, să fie uniţi în afecţiune reciprocă, în asemănare de gânduri şi în sfinţenie comună, astfel încât, urmându-l pe Cristos, izvorul vieţii, în bucuriile şi jertfele vocaţiei lor, să devină, prin iubirea lor fidelă, martori ai misterului de iubire pe care Domnul l-a dezvăluit lumii prin moartea şi învierea sa” (GS, 52).

Acelaşi Conciliu a subliniat în Constituţia „Dignitatis Humanae” dreptul familiilor la libertate religioasă: „orice familie, ca societate ce se bucură de un drept propriu şi primordial, are dreptul să-şi orânduiască în mod liber viaţa religioasă a căminului sub conducerea părinţilor. Aceştia au dreptul de a hotărî forma de educaţie religioasă ce urmează a fi dată copiilor lor, conform cu propria lor convingere religioasă. De aceea, puterea civilă trebuie să recunoască dreptul părinţilor de a-şi alege cu adevărată libertate şcolile sau alte mijloace de educaţie, iar pentru această libertate de alegere nu trebuie să li se impună, direct sau indirect, poveri nedrepte. Pe lângă aceasta, drepturile părinţilor sunt încălcate când copiii lor sunt siliţi să frecventeze cursuri şcolare care nu corespund convingerii religioase a părinţilor sau dacă este impusă o formă unică de educaţie din care formaţia religioasă este total exclusă” (DH, 5).

RV – I. Piro – A. C. Hrişman