Consideraţii omiletice la Duminica a III-a din Postul Mare: Setea de Dumnezeu şi adoratorii lui în duh şi adevăr

(RV - 23 martie 2014) E Ziua Domnului. “Ochii mei sunt pururea spre Domnul, căci el scoate din laţ picioarele mele. Întoarce-te spre mine şi arată-ţi îndurarea, căci sunt singur şi nefericit” (Psalmul 24,15-16).
1. Căinţa şi bucuria iertării. Cu mărturisirea şi invocaţia psalmului 24/25 începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în al treilea popas duminical al Postului Mare. Privim încrezători spre Dumnezeu care ne cheamă la convertirea inimii spre a ne da bucuria iertării.
Psalmul este o rugă stăruitoare caracteristică săracilor biblici (anawim), expresie a adeziunii lor coerente la dreptatea, adevărul şi legământul cu Dumnezeu.
Trei sunt personajele: rugătorul, Dumnezeu şi potrivnicii. În acest caz, pe lângă duşmanii externi rugătorului, sunt duşmanii interni reprezentaţi de păcatul care generează suferinţă şi tristeţe, şi întinde o diafragmă despărţitoare între omul credincios şi Dumnezeu. Este vorba de „păcatul tinereţii” care influenţează restul vieţii psalmistului. Păcatul este „mare”, dar nu într-atât încât să împiedice generozitatea nemărginită a iertării din partea lui Dumnezeu. Domnul „este bun şi arată păcătoşilor calea” de urmat (v.8).

Ruga este străbătută de un fior de căinţă alternat cu bucuria iertării. Se simte pulsând în ea spiritul Evangheliei. Notăm jocul delicat al privirilor. „Ochii mei sunt pururea spre Domnul… Întoarce-ţi faţa te spre mine… Priveşte la umilirea şi la chinul meu” (cf. Psalmul 24/25, 15.16.18).

2. Rugăciunea, uleiul pentru candela credinţei. Atitudinea de profundă încredere trebuie să însufleţească gândurile şi simţămintele creştinilor pe tot drumul Postului Mare spre sărbătoarea luminoasă a Paştelui. Ea se întreţine şi se cultivă prin rugăciunea asiduă.
Fără speranţă, lumea înaintează în viaţă ca printr-un pustiu arid şi dezolant lipsit de orice posibilitate de salvare. Ştim însă că am fost salvaţi în speranţă prin jertfa lui Cristos adusă pe altarul Crucii. Nimeni şi nimic nu ne poate răpi această speranţă.

Astăzi Domnul ne cheamă pe toţi pentru ca să ne întărească credinţa primită în taina Botezului ca o sămânţă destinată creşterii până la slava învierii.
Să ne deschidem inimile la darul preţios al credinţei invocând iertarea păcatelor.
Îl invocăm pe Domnul, izvorul de apă vie care ţâşneşte spre viaţa veşnică.
Îl invocăm pe Cristos, templul adevăraţilor adoratori în duh şi adevăr.
Îl invocăm pe Dumnezeu Tatăl, izvorul vieţii, să dăruiască omenirii însetate apa vie a harului care iese din stânca vieţii care este Cristos Mântuitorul.
Îl invocăm pe Domnul, Mântuitorul lumii, să elibereze credincioşii de tot păcatul.
Îl invocăm pe Domnul să ne de-a tuturor darul Duhului Sfânt pentru ca să mărturisi cu tărie credinţa şi să vestim cu bucurie lucrările minunate ale iubirii sale.

3. Apa, lumina, viaţa. Liturghia acestei duminici şi a celor două succesive ne invită la retrăirea marilor etape prin care redescoperim cerinţele Botezului, ale convertirii la Cristos cu ajutorul a trei realităţi simbolice: apa, lumina şi viaţa.

Duminica aceasta, etapa convertirii pune în evidenţă pe de o parte nevoia de apă ca exigenţă primară a omului exprimată prin cererea sa: „Dă-mi să beau”, iar pe de alta, propunerea făcută de Isus care cere să ne deschidem inimile la darul său: „Dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu”.

Poporul biblic în drum prin pustiu spre Ţara Făgăduinţei (prima lectură) şi samariteana la fântâna lui Iacob (evanghelia zilei) îi reprezintă pe toţi cei care vor să-l cunoască pe Dumnezeu şi pe Isus Cristos, să descopere în credinţă sensul vocaţiei creştine pentru a dobândi viaţa.

Citind şi ascultând Evanghelia nu-l întâlnim doar pe Dumnezeu dar şi pe om în realitatea lui cea mai profundă. Cunoscându-l pe Dumnezeu prin credinţă, cunoaştem taina persoanei noastre şi rostul vieţii noastre.

Dacă a cunoaşte înseamnă a iubi, atunci întâlnirea cu Domnul înseamnă descoperirea că suntem iubiţi.
Cunoscându-l şi iubindu-l pe Isus Cristos recunoaştem că suntem cunoscuţi şi iubiţi de Dumnezeu Tatăl. Credinţa în Dumnezeu este viaţa noastră, aşa cum este apa fără de care nici o fiinţă nu poate supravieţui.
Este în joc însăşi viaţa noastră.

Să ne apropiem de cuvântul lui Dumnezeu, oprindu-ne la cele trei lecturi ale Liturghiei duminicale.

4. Mai întâi apa din stâncă. Darul apei cu care Dumnezeu a potolit în chip minunat setea poporului biblic în timp ce străbătea pustiul Sinai, ne orientează gândul spre apa sacramentală a Botezului.
Asemenea poporului evreu în călătoria prin deşert spre Ţara Promisă, creştinii susţinuţi de darul Botezului înaintează pe drumul vieţii spre Patria cerească.

Prima lectură este un fragment din cartea Exodului 17,3-7.
Prin ieşirea din Egipt poporul evreu devine liber. Însă drumul spre ţara libertăţii făgăduite trece prin pustiu. Călătoria se dovedeşte anevoioasă. În faţa greutăţilor, poporul se răzgândeşte şi începe să cârtească împotriva lui Moise care conducea caravana. Reacţia împotriva lui este radicală. Exista riscul de a fi omorât cu pietre. Se simţea tot mai mult nevoia de organizare.
Citim în cartea Exodului: „Poporul, însetat de apă, murmura împotriva lui Moise şi zicea: „De ce ne-ai făcut să urcăm din Egipt? Ca să ne faci să murim de sete, pe mine, pe fiii mei şi turmele mele?” (Exod 17,3).
Deşi fusese martorul multor fapte prodigioase, Poporul începe să pună la îndoială iniţiativa lui Dumnezeu; se îndoia că scoaterea din Egipt însemna un bine pentru soarta sa. Apar nemulţumiri şi certuri între fiii lui Israel mai cu seamă când ajung la locul numit ulterior „Masa şi Meriba”.

Acolo mulţi ziceau: ,,Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?”. La porunca lui Dumnezeu, Moise a trecut înaintea poporului, a luat cu el câţiva dintre bătrânii lui Israel, a lovit cu toiagul stânca pe care stătea Dumnezeu şi îndată a ieşit din ea apă şi tot poporul a băut. Erau la muntele Horeb sau Sinai, muntele legământului.
În ciuda infidelităţii omului, Dumnezeu duce mai departe planul său de eliberare. Episodul din pustiu este pentru noi un exemplu şi un imbold de a stărui în credinţa că Dumnezeu îşi ţine promisiunile.

5. Duhul Sfânt, darul iubirii. În sacramentul Botezului suntem renăscuţi pentru Dumnezeu din apă şi din Duhul Sfânt şi dobândim mântuirea datorită iubirii pe care Cristos ne-a dovedit-o murind pentru noi cei păcătoşi.

Asemenea evreilor în pustiu, creştinii cunosc în viaţă momente de încercare şi ajung să se întrebe: Oare Dumnezeu este în mijlocul nostru? Putem fi siguri de iubirea lui Dumnezeu? Cum ştim că nu ne dezamăgeşte aşteptările?

Apostolul Paul răspunde la aceste întrebări din perspectiva credinţei în Cristos, în fragmentul din Scrisoarea către Romani 5,1-2.5-8, azi lectura a doua. Speranţa nu înşeală, spune Apostolul, căci noi „avem pace de la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos”( Romani 5,1).

Două sunt garanţiile care ne menţin în această pace. Mai întâi, darul Duhului Sfânt, deoarece „iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Romani 5,5). În al doilea rând, faptul că Isus Cristos a murit pentru noi pe când eram încă păcătoşi (cf. Romani 5,8).

6. Isus şi samariteana. Evanghelia Liturghiei duminicale este luată de la sfântul Ioan 4,5-42. Bogăţia subiectelor de spiritualitate, care se împletesc şi se succed în această pagină evanghelică, este de-a dreptul uimitoare. Întâlnirea lui Isus cu femeia samariteană este unul dintre cele mai frumoase episoade din Evanghelie. „Apa vie” este Duhul Sfânt revărsat în inimi de Isus Cristos.

Rămânând la subiect, ne întrebăm dacă femeii samaritene care l-a întâlnit pe Isus în amiaza mare la fântâna de a marginea oraşului Sihar, îi era oare sete de Dumnezeu? Fără îndoială că acea femeie avea alte lucruri la care să se gândească: la greutăţile vieţii zilnice, la vorbele lumii, la iubirea sa nefericită căci cunoscuse cinci bărbaţi şi nici al şaselea pe care îl avea acum nu era al ei. Din dialogul cu Isus, Dumnezeu nu pare să fie în centrul preocupărilor ei.

Cunoaştem convorbirea. După ce i-a cerut apă să bea, Isus i-a spus femeii că oricui bea din apa acelei fântâni „îi va fi sete din nou”. Apoi Mântuitorul îi vorbeşte despre o altă apă, vie, din care dacă cineva va bea, „nu va înseta niciodată”, pentru că acea apă curgătoare devine „în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică” (cf. Ioan 4, 13-14). Atunci femeia i-a zis: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot!” (Ioan 4,15). Întâlnirea cu Isus face să se trezească în ea setea de Dumnezeu.

Deci, chiar dacă nouă nu ne este sete de Dumnezeu, lui Dumnezeu îi este de noi. Această sete arzătoare o simţea Isus pe Cruce când a strigat „Mi-e sete!”, apoi şi-a dat viaţa din iubire ca jertfă de ispăşire pentru mântuirea lumii.

Am notat deja că pericopa evanghelică despre femeia samariteană oferă prilejul multor reflecţii de ordin spiritual. Lăsând la o parte subiectele la care vom medita în decursul anului liturgic, ne oprim în continuare la patru din ele, mai puţin meditate: femeia samariteană, adorarea în duh şi adevăr, adoratorii căutaţi de Tatăl, lanurile albe pentru seceriş.

7. Samariteana, înainte de toate. Aceasta este una dintre multele femei pe care Isus le-a întâlnit pe drumurile Palestinei şi în regiunile din vecinătate şi pe care le-a tratat mereu cu cel mai mare respect. Chiar şi cine are doar o cunoştinţă sumară despre Evanghelii, ştie că Isus i-a numit de mai multe ori pe apostoli „oameni de puţină credinţă”. Uneori le-a reproşat asta cu asprime apostolilor, dar a fost de o mare delicateţe în privinţa femeilor.

Cât priveşte femeia întâlnită la fântâna din oraşul Sihar, în Samaria, deşi ea avusese şase bărbaţi sau mai degrabă amanţi, Isus nu i se adresează cu atitudinea de moralist sau de anchetator. O face doar să înţeleagă că orice iubire umană trebuie să fie în armonie cu o iubire mai înaltă; că setea de iubire pe care oamenii o au, este doar o degustare a acelei iubiri infinite care izvorăşte din Dumnezeu, este Dumnezeu.
Nu întrevedem oare în atitudinea lui Isus modul în care papa Francisc înţelege să propună oamenilor de azi Evanghelia bucuriei şi bucuria Evangheliei? Indemnul său apostolic se prezintă ca o "summa" a evanghelizării în lumea contemporană, un tratat pastoral axat pe "veşnica noutate" care este Cristos (cf. Evangelium gaudii 11), singura motivaţie de viaţă a Bisericii şi a păstorilor ei.

8. Adorarea în duh şi adevăr. Unde să ne închinăm lui Dumnezeu…? (cf. Ioan 19b-24). Cu această întrebare, femeia samariteană ia iniţiativa şi deplasează tot dialogul pe versatul religios. Isus acceptă şi, ca orice bun evreu, ştia că potrivit cărţii Deuteronomului, pentru a se favoriza unitatea poporului, fuseseră suprimate toate sanctuarele locale în avantajul exclusiv al templului din Ierusalim.

Samariteana înţelesese bine că se găsea în faţa unui maestru de o înaltă ţinută spirituală şi de aceea i-a zis „Doamne, văd că tu eşti profet” (Ioan 4,19). Apoi, profită de întâlnire pentru a-i cere lui Isus o părere despre deosebirea religioasă dintre iudei şi samariteni, care de veacuri nu aveau relaţii unii cu alţii.
Îl întreabă, deci, pe Isus dacă Dumnezeu trebuie adorat pe muntele Sion din Ierusalim sau pe muntele Garizim din Samaria.

Întrebarea este de o actualitate stringentă. Azi se vorbeşte tot mai mult despre pluralism religios. Realitatea conflictuală este în văzul tuturor. Pe lângă cele trei mari religii monoteiste (creştinismul, iudaismul şi islamismul) şi în afară de străvechile tradiţii religioase orientale (India, China şi alte regiuni) vedem o puzderie de secte religioase, vechi şi noi. Şi apoi, situaţia care ne priveşte îndeaproape, vedem multe confesiuni şi Biserici creştine.

Răspunsul lui Isus dat femeii samaritene luminează drumul viitor.
Isus spune clar că adorarea lui Dumnezeu nu este o chestiune de rituri şi norme religioase. Asta o cred oamenii. Ceea ce Dumnezeu vrea de la oameni este ca ei să fie adoratori în duh şi adevăr. Nu-i dă, cum mulţi cred, un răspuns de ordin filozofic, pe care femeia nici nu l-ar fi înţeles (şi nu doar ea), ci un răspuns religios bazat pe cuvintele „duh şi adevăr” care în Biblie sunt sinonime cu Dumnezeu.

Isus prin răspunsul său nu dă de înţeles că Dumnezeu trebuie adorat aşa cum îi trece fiecăruia prin cap, dar că trebuie adorat în Duhul său, şi nu după cel al omului. Pentru creştini este subînţeles că Duhul lui Dumnezeu, cum citim în Evanghelii, este prezent în Isus Cristos care îl dă tuturor celor care i se încredinţează lui cu inimă curată. Cu Isus începe un cult nou care nu mai este legat de un singur popor, nici de un loc privilegiat. Este un cult care implică omul în totalitatea sa, „duh şi adevăr”.

9. Adoratorii căutaţi de Tatăl. În legătură cu această declaraţie, una dintre cele mai solemne ale religiozităţii umane, Isus adaugă că „vine ceasul – şi acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută” (Ioan 4,23).
În alte cuvinte, Isus precizează că „visul” lui Dumnezeu este ca toţi cei care se adresează lui să primească duhul său şi adevărul său transmis oamenilor prin Isus Cristos.

Pe această linie se înscriu iniţiativele întreprinse la diferite niveluri în ultimele decenii, urmărindu-se să se ajungă „la adoratorii în duh şi adevăr căutaţi de Tatăl”.

În acest sens, amintim că în 1988 şi în 2002 papa Ioan Paul al II-lea a invitat capii religioşi ai marilor religii ale lumii la o întâlnire în oraşul Assisi, şi capii religiilor au răspuns la invitaţia sa. Nu intenţiona să-i solicite să creeze o unică mare religie pentru întreaga umanitate, dar să unească eforturile lor pentru a înfrunta marile provocări din partea lumii moderne şi să elimine din interiorul lor formele de extremism care compromit credibilitatea sincerităţii lor religioase.

O întâlnire de acest fel, organizată de Mişcarea Focolarelor, s-a desfăşurat zilele acestea la Castel Gandolfo. Au participat 250 de reprezentanţi de diferite religii în dialog. Miercuri 19 martie 2014 înainte de audienţa generală, papa Francisc a primit în Vatican un grup de 20 de exponenţi, reprezentând 8 religii, între care creştini de diferite confesiuni, musulmani, evrei, hinduişti, budişti, sikh şi de alte religii.

Asemenea întâlniri vor sa raspunda la vointa lui Dumnezeu potrivit pericopei evanghelice de azi.

10. Lanurile albe pentru seceriş. Dialogul lui Isus cu samariteana este întrerupt de sosirea apostolilor din oraş. Aceştia s-au mirat că Isus stătea de vorbă cu o femeie, şi mai ales una de neam străin, o samariteană. Atunci Isus le-a zis: „Hrana mea este să fac voinţa celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui”. Referindu-se la faptul că apostolii văzând câmpurile observaseră „că mai sunt patru luni şi vine secerişul”, Mântuitorul a adăugat: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi lanurile că sunt albe pentru seceriş!” Deja secerătorul îşi primeşte plata şi adună roadele spre viaţa veşnică, pentru ca semănătorul să se bucure la fel cu secerătorul”… Eu v-am trimis să seceraţi ceva pentru care nu aţi trudit. Alţii au trudit, iar voi aţi intrat peste truda lor” (cf. Ioan 4,34-36).

Cu Isus împărăţia lui Dumnezeu este aproape. A venit Mesia, Cristos care aduce pentru toţi oamenii Evanghelia mântuirii. Cristos este adevăratul Mântuitor al lumii.

În concret, Evanghelia zilei povesteşte că femeia samariteană s-a întors în oraşul Sihar şi le-a spus oamenilor:„Veniţi şi vedeţi omul care mi-a spus tot ce am făcut! Oare nu este acesta Cristos?” (Ioan 4,29).

Mai departe se spune că samaritenii au venit şi i-au cerut lui Isus „să rămână la ei, iar el a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul lui. Îi spuneau femeii: „Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii” (Ioan 4,40-42).

Întâlnirile inter-religioase de care am amintit au în sine ceva profetic şi nimeni nu poate prevedea unde vor conduce. Mai presus de toate, nimeni dintre creştini nu poate înţelege în ce mod Isus va putea fi primit de credincioşii tuturor religiilor ca „profet” sau „mântuitor al lumii”.

Poate se va întâmpla într-un mod cu totul diferit de cel în care creştinii îşi imaginează, şi este probabil ca întâlnirile de la Assisi să fi inaugurat un nou mod de a prezenta Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos generaţiilor viitoare.

Există mereu voinţa şi ispita de a-l „capta” şi „cuprinde” pe Dumnezeu în limitele şi schemele proprii de gândire, în propriile aşteptări.

După Conciliul Vatican II Biserica Catolică a devenit mai conştientă că trebuie să scruteze cu atenţie semnele timpului pentru a înţelege voinţa lui Dumnezeu şi felul în care conduce istoria. Se deschide spre acea lume pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult încât l-a dat pe Fiul său unul-născut pentru ea.

Desigur, mulţi ar vrea semne tangibile imediate despre prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru, ar vrea răspunsuri după propriile aşteptări.

Fideli tradiţiei bisericeşti privim spre viitor cu credinţă şi speranţă. Continuăm trăirea vieţii creştine şi adorarea lui Dumnezeu aşa cum ne-a învăţat Cristos: „în duh şi adevăr”, în credinţa că El este singurul Răscumpărător al lumii.

Încheiem cu rugăciunea zilei: Dumnezeule, care eşti izvorul a toată bunătatea si îndurarea, tu ne-ai arătat că postul, rugăciunea şi pomana vindecă rănile pricinuite de păcate; priveşte cu bunăvoinţă spre noi, cei care, apăsaţi de povara greşelilor, ne recunoaştem vinovăţia, şi ridică-ne mereu cu îndurarea ta.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 21 martie 2014)

Aici, versiunea pentru serviciul audio: