Consideraţii omiletice la sărbătoarea „Sfântul Iosif”, patronul Bisericii: Mergeţi
la Iosif!... La tine alergăm, fericite Iosife…
(RV – 19 martie 2014) E sărbătoare. Iată slujitorul credincios şi înţelept
pe care Domnul l-a aşezat în fruntea familiei sale. Cu acest elogiu Biserica îl prezintă
în fiecare an credincioşilor pe Iosif din Nazaret la începutul sfintei Liturghii din
solemnitatea de la 19 martie. Îl sărbătorim la această dată pe sfântul Iosif, soţul
sfintei Fecioare Maria şi patronul Bisericii universale. Antifonul de intrare se inspiră
din parabola lui Isus despre administratorul fidel pe care stăpânul îl pune peste
servitorii săi şi peste toate bunurile sale (cf. Luca 12,42.44). Dumnezeu l-a
rânduit pe sfântul Iosif stăpân al casei sale şi mai mare peste toate avuţiile sale.
1.
Cultul sfântului Iosif: câteva repere istorice. În istoria Bisericii cinstirea
sfântului Iosif are o evoluţie lentă. Rămas în umbră în primele secole ale creştinismului,
Părinţii Bisericii încep să vorbească despre Iosif din Nazaret aproape exclusiv cu
referire la un alt Iosif, patriarhul din Vechiul Testament. Vândut de fraţii săi
în Egipt, ajuns în rang înalt la curtea faraonului, Iosif îi salvează pe toţi ai săi
în timpul foamete. El înţelege evenimentele vitrege ale vieţii în perspectiva lui
Dumnezeu. Făcându-se cunoscut fraţilor săi, conclude potrivit credinţei omului biblic:
„Acum însă să nu vă întristaţi, nici să nu vă pară rău că m-aţi vândut aici, că Dumnezeu
m-a trimis înaintea voastră pentru păstrarea vieţii voastre” (Geneză 45,5).
Cultul
sfântului Iosif s-a răspândit repede începând cu sfârşitul Evului Mediu şi a atins
apogeul în secolul al XIX-lea. Din 1621 ziua de 19 martie este sărbătoare de poruncă
în cinstea sfântului Iosif pe care papa Pius la IX-lea în 1870 l-a proclamat patron
al Bisericii universale. După Conciului Vatican II (1962-1965), deşi papa Ioan
al XXIII-lea a introdus numele sfântului Iosif în canonul Liturghiei romane, cultul
său cunoaşte cumva o stagnare încercându-se o reaşezare pe baze biblice mai sobre. Pe
bună dreptate, măreţia sfântului Iosif apare fundamentată teologic pe serviciul adus
de el lui Mesia şi Împărăţiei lui Dumnezeu.
2. Sfântul Iosif în misterele
mântuirii. Cultul sfântului Iosif reaşezat pe baze biblice reiese din rugăciunea
sărbătorii: Dumnezeu a binevoit să încredinţeze ocrotirii fidele a sfântului Iosif
începuturile misterelor mântuirii. Textul de bază este cel din genealogia lui
Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Abraham: Iacob l-a avut de fiu pe
Iosif, logodnicul Mariei, din care s-a născut Isus, care se numeşte Cristos (Matei
1,16).
Ca descendent al lui David, Iosif face din Isus „fiul lui David”,
ca adevărat soţ al Mariei, Iosif este „tatăl lui Isus”, păzitorul (în latină, custos
- custode) şi capul Sfintei Familii. De aceea, în prefaţa Liturghiei, Biserica
îl preamăreşte pe Dumnezeu dezvoltând tocmai acest lucru: „Iosif, bărbat drept,
a fost ales de tine ca soţ al Fecioarei Maria şi dovedindu-se slujitor credincios
şi înţelept, i-ai încredinţat sfânta Familie, ca să-l ocrotească cu iubire şi
grijă părintească pe Fiul tău, unul-născut, zămislit prin adumbrirea Duhului Sfânt,
pe Domnul nostru Isus Cristos”.
Sunt puse în evidenţă aici motivele iubirii
poporului creştin faţă de acest bărbat „fidelis et iustus
– credincios şi drept”, şi ale încrederii în puterea lui de mijlocire. Biserica
învaţă că Dumnezeu ne oferă „în viaţa sfinţilor un exemplu de urmat, în mijlocirea
lor un ajutor şi în comuniunea de har o legătură de iubire fraternă” (prefaţa Liturghiei
pentru sfinţi). Acest lucru se realizează în mod cu totul particular în Iosif
din Nazaret.
3. Iosif, exemplu de credinţă. Credinţa sa e simplă şi
absolută precum cea a marilor patriarhi, având în comun şi mijlocul prin care Dumnezeu
comunica cu ei, adică prin vis. Este o credinţă-ascultare, gata să împlinească ceea
ce i se cere. Nu-i vorba de a cunoaşte unele adevăruri abstracte, cât a se bizui şi
a conta pe Dumnezeu şi a se supune voinţei sale. Credinţă sa nu rămâne o simplă atitudine
a inimii, dar se traduce în slujire umilă prin fapte. Era un om de puţine cuvinte
şi de multe fapte. Evangheliştii, după toate cercetările lor, n-au reuşit să găsească
şi să ne transmită nici un cuvânt rostit de Iosif. El este sfântul pentru timpul
nostru invadat de cuvinte, discuţii, la radio, la televiziune şi toate celelalte mijloace
de comunicaţie în masă. El este omul care uită de sine, mereu gata să intervină pentru
alţii, fără să pretindă ceva la schimb.
Credinţa lui Iosif reiese din Evanghelia
sărbătorii care prezintă naşterea lui Isus în versiunea evanghelistului Matei
1,18-21.24a: „Şi naşterea lui Isus Cristos a fost aşa: Maria, mama
lui, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca să locuiască ei împreună, s-a aflat că
a zămislit de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, fiind
drept şi nevrând s-o facă de ocară, a voit să o lase în ascuns.Dar
după ce cugetase el acestea, iată că îngerul Domnului i se arătă în vis şi-i zise:
„Iosife, fiul lui David, nu te teme să o iei la tine pe Maria, logodnica ta, căci
ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune
numele Isus, căci el va mântui pe poporul său de păcate”. Trezindu-se
din somn, Iosif a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul Domnului.
Cu acest
spirit o însoţeşte pe logodnica sa la Betleem, caută un adăpost, pleacă în grabă în
Egipt, se întoarce şi se stabileşte la Nazaret unde petrece restul vieţii – nu ştim
cât timp – muncind şi introducându-l pe Isus în meseria de lemnar, încât va fi numit
„fiul lemnarului”.
Sfântul Iosif, exemplu pentru taţi, pentru păstori Bisericii,
pentru muncitori.
4. Sf. Iosif, exemplu pentru taţi. Evanghelia,
deşi arată clar că Isus a fost zămislit de la Duhul Sfânt, nu ezită să-l numească
pe Iosif, simplu, tatăl lui Isus şi pe Isus „fiul lui Iosif” (cf. Luca4,22).
Vorbind copilului Isus despre Iosif, Maria spune „tatăl tău” (cf.Luca
2,48), şi nu tatăl tău legal sau putativ. Tată, nu este doar cel care procreează,
dar şi cel care primeşte un copil ca fiu, care îl creşte cu sudoarea frunţii sale,
care îşi asumă răspunderea pentru el. Şi Iosif a făcut toate acestea în mod exemplar
faţă de Isus. Formarea biblică şi religioasă a lui Isus, a trecut ca pentru orice
copil evreu, prin intermediul tatălui. El l-a iniţiat în cunoaşterea Sfintelor Scripturi.
Cu Iosif a învăţat să spună „Abbà”, tată, înainte de a se adresa cu
acest cuvânt Tatălui ceresc.
Papa Ioan Paul al II-lea a scris că paternitatea
sfântului Iosif s-a manifestat în faptul de a fi făcut din viaţa sa o slujire, un
sacrificiu, pentru misterul întrupării şi misiunii răscumpărătoare strâns legate de
ea; în a fi folosit autoritatea legală care îi revenea asupra sfintei Familii, printr-o
dăruire totală de sine, a vieţii sale, a muncii sale (cf. Îndemnul apostolicRedemptoris
custos 8).
În cultura noastră care exaltă aproape unilateral dimensiunea
erosului în căsătorie, figura lui Iosif aminteşte că există alte lucruri importante
ce trebuie să-l caracterizeze pe un adevărat soţ şi pe un adevărat tată. Cineva poate
să fi dat naştere trupeşte la mulţi copii dar să nu fie „tată” pentru nici unul dintre
ei, dacă odată procreaţi, îi neglijează, sau dispare de pe scenă, lăsând ca sărmana
mamă să-şi asume singură greutatea creşterii şi educării lor pentru toată viaţa.
O
calitate deosebită a sfântului Iosif trebuie amintită taţilor şi soţilor: virtutea
răbdării. Nu se cunoaşte despre el nici un semn de nerăbdare chiar în clipele cele
mai dificile şi agitate ale sfintei Familii. Calmul şi răbdarea soţului faţă de
soţie şi ale tatălui faţă de copii sunt adevărat balsam pentru viaţa de familie. Cu
răbdare se rezolvă totul şi mai bine, cu mânie şi violenţă se ruinează totul. Există
în lume regiuni în care se pare că mânia este considerată ca un drept al soţului şi
un mod de a-şi manifesta bărbăţia. În realitate este semn de slăbiciune, nu de forţă.
5.
Iosif, exemplu pentru păstorii Bisericii. În calitate de cap al primei „biserici
domestice” care este Sfânta Familie, sfântul Iosif este model şi pentru păstorii Bisericii.
De aceea a fost proclamat patron al Bisericii universale. În Evanghelia sărbătorii
se spune că „Iosif a făcut după cum i-a poruncit Îngerul Domnului şi a luat-o la sine
pe soţia lui” (Matei 1,24).
În aceste cuvinte este cuprinsă misiunea
pe care Dumnezeu o încredinţează lui Iosif, aceea de a fi „păzitor”, apărător, custode.
Ocrotitorul cui? Al Mariei şi al lui Isus. Această pază ce se extinde apoi la
Biserică, după cum a subliniat fericitul Ioan Paul al II-lea: „Sfântul Iosif, după
cum a avut o grijă iubitoare faţă de Maria şi s-a dedicat cu angajare şi bucurie în
educaţia lui Isus Cristos, tot la fel păzeşte şi ocroteşte trupul său mistic, Biserica,
a cărei imagine şi al cărei model este Sfânta Fecioară” (Îndemnul apostolic Redemptoris
Custos 1).
Cum îşi îndeplineşte Iosif rolul de păzitor, de custode? Cu
discreţie, smerenie, în tăcere, dar cu o prezenţă constantă şi o fidelitate deplină,
chiar şi când nu înţelege. De la logodna cu Maria până la episodul lui Isus la vârsta
de 12 ani în templul din Ierusalim, însoţeşte cu grijă şi iubire fiecare moment. Este
alături de Maria, soţia sa, în momentele senine şi în cele grele ale vieţii, în călătoria
la Betleem pentru recensământ şi în orele de chin şi bucurie ale naşterii; în momentul
dramatic al fugii în Egipt şi în căutarea cu îngrijorare a fiului la templu; şi apoi,
în viaţa de fiecare zi a casei de la Nazaret, în atelierul unde l-a învăţat meseria
pe Isus.
Cum trăieşte Iosif vocaţia de ocrotitor al Mariei, al lui Isus,
al Bisericii? În atenţia constantă faţă de Dumnezeu, deschis la semnele sale, disponibil
la planul său, nu atât la planurile proprii. Este ceea ce Dumnezeu îi cere lui David,
după cum am auzit la prima lectură (cf. 2Samuel 7,4-5.12-14.16): Dumnezeu nu
doreşte o casă construită de mâna omului, ci doreşte fidelitatea faţă de Cuvântul
său, de planul său. Dumnezeu însuşi construieşte casa din pietre vii marcate de Spiritul
său. Iosif este „păzitor, apărător”, pentru că ştie să-l asculte pe Dumnezeu, se lasă
călăuzit de voinţa sa şi tocmai de aceea este şi mai atent la persoanele care-i sunt
încredinţate, ştie să înţeleagă în mod realist evenimentele, este atent la ceea ce
se petrece în jurul său, ştie să ia decizi înţelepte. În el vedem cum se răspunde
la chemarea lui Dumnezeu, cu disponibilitate, cu promptitudine, dar vedem şi care
este centrul vocaţiei creştine: Cristos! Să-l luăm în grijă pe Cristos în viaţa noastră,
să avem grijă de ceilalţi, să avem grijă de mediul înconjurător!”( cf. Papa Francisc,
Omilia la început de pontificat, 19 martie 2013).
6. Sfântul Iosif,
exemplu pentru muncitori. Biserica a instituit o comemorare liturgică specială
dedicată sfântului Iosif Muncitorul care se celebrează la 1 mai pentru a pune în evidenţă
semnificaţia muncii. Nu insistăm azi asupra acestui aspect. Iosif este prezentat
de Biserică ca exemplu pentru toţi cei care îşi câştigă pâinea vieţii de toate zilele
cu sudoarea frunţii şi fac din munca manuală o cale de sfinţenie.
Ne oprim
doar la un aspect. Pe lângă faptul că sunt pentru noi exemple de urmat, sfinţii sunt
mijlocitori ai noştri la Dumnezeu, sunt prietenii noştri.
Sfântul Iosif a
cunoscut multe din greutăţile pe care le întâmpină şi azi mulţi taţi, capi de familie,
precum căutarea unei locuinţe. Să ne gândim, de pildă, la timpul când se afla la Betleem
împreună cu Maria, umblând pe străzi, bătând la porţi străine în căutarea unui adăpost
pentru naşterea lui Isus. Să ne gândim la fuga în Egipt, în ţară străină pentru salvarea
pruncului, la situaţia de emigrat şi apoi după întoarcerea la Nazaret, la preocuparea
pentru pâinea zilnică.
7. Sfântul Iosif, mare mijlocitor. Maestru al
vieţii interioare, muncitor implicat în datoria zilnică, servitor fidel al lui Dumnezeu
în continuu raport cu Isus: acesta este Iosif. De la Iosif creştinul învaţă ce înseamnă
a fi în Dumnezeu şi a fi pe deplin inclus între oameni, sfinţind lumea. Să-l
frecventăm pe Iosif şi-l vom întâlni pe Isus. Să-l frecventăm pe Iosif şi o vom întâlni
pe Maria, care umple mereu cu pace atelierul din Nazaret.
Revine spontan în
gând apropierea dintre Iosif din Nazaret, capul sfintei Familii şi patriarhul Iosif
din Vechiul Testament ajuns mare vizir în Egipt la curtea faraonului. În timpul
foametei care bântuia întreaga regiune şi locuitorii Egiptului au început să ducă
lipsă de pâine, faraonul le-a spus supuşilor să se ducă la Iosif (cf. Geneză41,55). Ite ad Ioseph!... Mergeţi la Iosif!
Revine de asemenea
elogiul adus de Biserică sfântului Iosif la începutul Liturghiei. Elogiul se inspiră,
cum am spus deja, din parabola lui Isus despre servitorul fidel: „Cine este administratorul
credincios şi înţelept pe care stăpânul îl pune peste servitorii săi ca să le dea
hrană la timpul potrivit?... Servitorul pe care l-a pus peste toate bunurile sale?
(cf. Luca 12, 42.44). Iată slujitorul credincios şi înţelept
pe care Domnul 1-a aşezat în fruntea familiei sale.
La invitaţia „Mergeţi
la Iosif”, răspundem cu mobilizatoarea rugăciune către patronul Bisericii universale
compusă de papa Leon XIII: „La tine alergăm, fericite Iosife, în necazul nostru şi
plini de încredere cerem ocrotirea ta, după aceea a sfintei tale soţii… ”.
Îl
rugăm să apere neamul cel ales al lui Isus Cristos şi să vină în ajutorul nostru
în lupta împotriva puterii întunericului… Să apere sfânta Biserică a lui Dumnezeu
de cursele vrăjmăşeşti şi de orice nenorocire.
Îl rugăm să-şi întindă mereu
peste fiecare dintre noi ocrotirea sa, pentru ca, sprijiniţi de pilda şi ajutorul
său, să trăim şi să murim în sfinţenie şi să dobândim fericirea veşnică.
Tuturor,
sărbătoare frumoasă!
(RV – A. Lucaci, material omiletic la solemnitatea
Sfântului Iosif, patronul Bisericii, 19 martie 2014)