Rubrică Radio Vatican: Evanghelia vieţii, bioetică şi societate. Transplantul şi donarea organelor, ştiinţă şi altruism

RV 03 mar 2014. Bine v-am regăsit, în emisiunea de astăzi vom vorbi succint despre transplantul de organe şi despre importanţa donării de organe.


De milenii, omenirea visa la posibilitatea de a efectua o serie de transplanturi sau implanturi care să redea persoanelor bolnave capacitatea sau funcţia pierdută în urma unei boli, a unui accident sau a unui incident violent. Acum 2000 de ani egiptenii foloseau implanturi dentare, iar în tradiţia colectivă se vorbeşte despre o serie de transplanturi miraculoase, precum cel făcut de Sf. Cosma şi Damian care, în secolul al III-lea, au înlocuit piciorul cangrenat al sacristanului lor cu piciorul unei persoane decedate.

Progresele medicale din ultimele două secole, de la descoperirea anesteziei generale, la perfecţionarea chirurgiei şi a imunosupresoarelor care permit evitarea respingerii organului transplantat, au făcut posibile numeroasele transplanturi care au loc în zilele noastre, de la transplantul de organe vitale, precum cel de inimă, la cele mai puţin complicate, dar la fel de importante, precum grefele de piele. Fericitul Ioan Paul al II-lea a spus între-un discurs adresat comunităţii medicale în 1991 că „trebuie să ne bucurăm că medicina, în serviciul adus vieţii umane, a găsit în transplantul de organe o nouă modalitate de a servi familia umană şi de a tutela tocmai acest bine fundamental al omului” (Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat participanţilor la un congres despre transplantul de organe, 20 iunie 1991).

În ultima jumătate de secol transplanturile de organe au redat speranţa multor bolnavi, iar multor pacienţi le-au prelungit sau îmbunătăţit viaţa. Acest lucru a fost însă posibil nu doar datorită progresului medicii, chiar dacă fără acest lucru nimic nu ar fi fost posibil, ci şi datorită altruismului celor care au donat organe şi ţesuturi încă de când erau în viaţa, sau au dorit ca organele lor - care vor fi încă viabile după moartea lor - să fie dăruite unor bolnavi cărora astfel li se acordă o nouă şansă de a trăi. Papa Emerit Benedict al XVI-lea a spus în 2008 că „donarea organelor este o formă deosebită de mărturisire a carităţii” (Benedict al XVI-lea, Discurs adresat participanţilor la Congresul Internaţional „Un dar pentru viaţă. Consideraţii despre donarea de organe”, promovat de Academia Pontificală pentru viaţă, 7 noiembrie 2008).

Un lucru pe care nu trebuie să-l uităm niciodată este faptul că transplantul de organe, indiferent dacă vorbim de transplantarea unor organe care provin de la o altă persoană, de la un animal sau chiar de organe şi ţesuturi crescute în laborator, presupun o serie de riscuri şi pot fi chiar fatale pentru pacient sau donator. De aceea, niciodată riscurile unui transplant nu trebuie să fie disproporţionate faţă de beneficiile pe care le aduce şi nici nu poate fi efectuat călcând în picioare demnitatea şi drepturile unei alte fiinţe umane. Pentru a evita abuzurile şi o sumedenie de implicaţii juridice foarte grave, majoritatea ţărilor în care au loc transplanturi de organe au interzis comercializarea lor. De aceea, gratuitatea, altruismul şi caritatea sunt singurele valori care trebuie să ne convingă să ne donăm organele după moarte sau, în anumite circumstanţe, chiar şi în timpul vieţii: „într-o perioadă ca a noastră, de multe ori marcată de diferite forme de egoism”, a apus Benedict al XVI-lea, „devine din ce în ce mai urgentă necesitatea de a înţelege cât este de importantă pentru o concepţie sănătoasă asupra vieţii intrarea în logica gratuităţii. De fapt, există o responsabilitate a iubirii şi a carităţii care implică să faci din propria viaţă un dar pentru ceilalţi, dacă doreşti cu adevărat împlinirea propriei persoane” (Benedict al XVI-lea, 2008).

Referindu-se la pericolele pe care le poate reprezenta pentru societate şi pentru pacient transplantul de organe dacă nu este efectuat ţinând cont de o serie de principii etice inviolabile, Papa Ioan Paul al II-lea a spus: „Sunt încă multe lucruri pe care trebuie să le învăţăm prin cercetarea clinică şi există multe aspecte de natură etică, legală şi socială pe care trebuie să le aprofundăm. Există chiar şi abuzuri ruşinoase care cer o intervenţie hotărâtă din partea societăţii medicale şi a celei de donatori, dar mai ales din partea organismelor legislative. În ciuda acestor dificultăţi, putem aminti cuvintele Sf. Vasile cel Mare, doctor al Bisericii din secolul IV: «În ceea ce priveşte medicina, nu ar fi drept să refuzăm un dar al lui Dumnezeu – adică ştiinţa medicală – doar pentru că unii îl folosesc într-un mod rău…; trebuie însă să facem lumină asupra a ceea ce ei au corupt»” (Ioan Paul al II-lea, 1991).

Precauţia, echilibrul şi solidaritatea sunt cele care ghidează practicarea eficientă şi onestă a oricărei activităţi umane, mai ales a transplantelor de organe, după cum spunea acelaşi papă polonez:

„Iubirea, comuniunea, solidaritatea şi respectarea absolută a demnităţii persoanei umane constituie unicul context legitim al transplantului de organe. Este esenţial să nu fie ignorate valorile morale şi spirituale care sunt în joc atunci când oamenii, respectând normele etice care garantează demnitatea persoanei umane şi conduc înspre perfecţiune, decid în mod liber şi conştient să-şi doneze o parte din ei înşişi, o parte din corpul lor, cu scopul de a salva viaţa unui alt om” (Ioan Paul al II-lea, 1991).

(RV – A. C. Hrişman)