Paul al VI-lea, un autentic slujitor al vieţii chiar şi după moarte

RV 24 feb 2014. Apropiata canonizare a papilor Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea, care se va celebra în prima duminică după Paşti, 27 aprilie 2014, atrage atenţia asupra unei realităţi deosebit de semnificative pentru istoria Bisericii: aproape toţi Succesorii Sfântului Apostol Petru din ultimul secol au fost oameni sfinţi. De la Sfântul Pius al X-lea până la viitorul Sfânt Ioan Paul al II-lea, episcopii Romei au iradiat asupra Bisericii şi a omenirii razele sfinţeniei lui Dumnezeu atât prin învăţătura lor eminentă, deseori împotriva curentului, cât şi prin exemplul vieţii personale.

În cele ce urmează dorim să scoatem în prim plan viaţa exemplară a unui papă care a rămas probabil în umbra marilor personalităţi care l-au precedat şi care l-au urmat. Este vorba de un autentic slujitor al vieţii, Paul al VI-lea, Giovanni Battista Montini, papă între anii 1963-1978. Lui i se datorează, printre altele, finalizarea Conciliului Vatican II şi începerea unui nou anotimp în relaţiile ecumenice, în special cu Biserica Ortodoxă. Călătoria sa apostolică în Ţara Sfântă, în 1964, a dus la prima îmbrăţişare fraternă, după schisma din 1054, dintre un episcop al Romei şi un patriarh de Constantinopol. Celebra sa enciclică „Humanae Vitae”, în care condamna avortul drept păcat de moarte împotriva vieţii, a fost primită cu răceală şi ostilitate în opinia publică şi chiar în rândul creştinilor, accelerând cu siguranţă apusul vieţii sale.

Revenind la zilele noastre, trebuie spus că la 19 decembrie 2012 papa Benedict al XVI-lea a împuternicit Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor să publice decretul privind „virtuţile eroice” ale predecesorului său Paul al VI-lea, care de atunci se bucură de apelativul „venerabil”. Potrivit procedurii Bisericii Catolice, faptul că un om este cinstit cu titlul de „venerabil” înseamnă că este aproape de momentul beatificării sale, care se acordă după ce candidatului propus la cinstea altarelor i se recunoaşte public o minune săvârşită prin puterea lui Dumnezeu. Minunea este recunoscută drept inexplicabilă pentru cunoştinţele ştiinţifice de la momentul respectiv numai în urma unui examen riguros din punct de vedere medical şi teologic.

Dar, dincolo de personalitatea publică a Papei Paul al VI-lea, cine era acest pontif pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape şi au depus mărturie despre el? Radio Vatican l-a contactat pe postulatorul cauzei de beatificare a Papei Paul al VI-lea, preotul italian Antonio Marrazzo:
● „În afară de devoţiunea de care Paul al VI-lea se bucură din partea credincioşilor din lumea întreagă, după cum am dovedit aceasta în documentaţie (positio), este şi faptul că acest pontif reprezintă o perioadă importantă pentru Biserică. El ne-a făcut să redescoperim partea esenţială din viaţa noastră creştină: o reîntoarcere la un Cristos mai autentic şi la umanitatea lui Cristos”.

După ce aţi studiat cu atenţie toate documentele referitoare la Paul al VI-lea, ce aţi descoperit nou faţă de ceea ce se cunoaşte? Răspunde pr. Antonio Marrazzo:
● „În primul rând, iese la iveală nu atât un pontif diferit, ci un om diferit. Despre acest papă au existat prea multe locuri comune care, în realitate, nu au justificare nici în virtutea documentelor analizate, nici după felul vieţii sale. Pentru a-l înţelege pe Paul al VI-lea e nevoie să priveşti fotografiile şi să-i vezi ochii, să priveşti privirea lui, şi în plus, să citeşti scrierile lui. Din acestea iese la iveală umanitatea sa, care pare rezervată pe de o parte, dar pe de alta, nu înseamnă că era un om fricos şi cu atât mai puţin colţuros sau închis. Nu, Montini avea o sensibilitate interioară foarte mare, era o persoană foarte, foarte sensibilă. Iată de ce spuneam că e necesar să-l priveşti în ochi. Una din trăsăturile sale era atenţia faţă de ceilalţi, atenţia faţă de necesităţile oamenilor, de exigenţele lor, de necazurile lor. A fost definit drept Papa care nu lua decizii sau le lua după mult timp; în acest lucru este o nuanţă atât pozitivă cât şi negativă, pentru că ne arată că era un om prudent. Deci, se poate vedea atenţia sa faţă de realităţile concrete, de realitatea celorlalţi şi de cei din urmă. E îndeajuns să vedem demersul său în favoarea păcii, pe care el l-a dus înainte nu doar prin înfiinţarea Zilei Mondiale a Păcii dar şi prin discursul său celebru la Naţiunile Unite. Îi plăcea să meargă şi să întâlnească lumea simplă, după cum s-a văzut în timpul călătoriilor sale internaţionale dar şi în parohiile şi periferiile Romei. Tot la fel, mergea în vizită la oameni acasă la ei. Iată, aşadar, un profil uman un pic diferit despre acest Papă, cu o sensibilitate concretă, mai lăuntrică. Nu-i plăcea să fie văzut, să iasă în evidenţă, nu. Ne găsim în faţa unei persoane pe care o putem considera mistică: avea o relaţie personală cu Cristos, una adevărată, fără faţade, întreruperi sau obstacule. E foarte plăcut să te apropii de o persoană de acest fel, pentru că întâlneşti un om autentic. Mai mult, era un om de o credinţă adevărată. Am văzut gesturile lui! Anumite idei, în acel timp, mai ales în perioada când era papă, era greu să le promovezi, şi cu toate acestea el a reuşit să le răspândească în viaţa normală a oamenilor. Dacă astăzi ne este uşor să vorbim şi înţelegem ceva despre pace, demnitate umană, respectul persoanei umane, respectul faţă de viaţa omului şi de familie, aceasta i se datorează lui.”

Aşadar, Paul al VI-lea reprezintă de la sine un mesaj, care a ajuns la inima multor credincioşi, astfel încât faima sa de sfinţenie s-a răspândit foarte mult în decursul timpului. Observă în această privinţă pr. Marrazzo:
● „Mai mult decât o creştere a faimei de sfinţenie, s-ar putea spune mai degrabă că aceasta s-a manifestat în ultimii ani. Este o faimă de sfinţenie care se arată fără să atragă atenţia, trăită aproape la nivel lăuntric, individual. Toţi sperau să aibă ceea ce avem astăzi, numai că nu se ştia, nu se vorbea. Montini a trebuit să lucreze pe două fronturi. Pe de o parte, trebuia să facă un discurs intern, adresat Bisericii, care trebuia să treacă printr-o fază de revizuire, iar el a dovedit această atenţie prin anumite gesturi. Pe de altă parte, era şi o muncă îndreptată spre exterior, iar lumea a simţit aceasta, şi în acest fel, l-a simţit aproape şi l-a simţit ca pe un sfânt”.

Paul al VI-lea fost declarat venerabil. Care vor fi paşii următori până la beatificare, ştiind că pentru aceasta e nevoie de recunoaşterea unei minuni primită prin mijlocirea lui? Încheie postulatorul cauzei de beatificare, pr. Antonio Marrazzo:
● „Analizăm în prezent un caz de vindecare care s-a întâmplat în urmă cu câţiva ani, şi se referă la viaţa unui fetus. În timpul sarcinii, s-au manifestat mai multe riscuri pentru fetus şi pentru mamă. Investigaţia noastră are de a face cu un eveniment într-adevăr extraordinar şi supranatural, care a avut loc prin mijlocirea lui Paul al VI-lea”.

Are în vedere, aşadar, miracolul vieţii, şi chiar din partea papei care a scris enciclica „Humanae vitae” despre sacralitatea vieţii umane.
● „Este în continuitate cu magisteriul său, cu apărarea vieţii, exprimată în enciclică, dar şi cu apărarea familiei, pentru că «Humanae vitae» pune accentul mai mult pe iubirea conjugală, nu se referă doar la viaţa pe cale de a se naşte. Această vindecare este pe aceeaşi linie cu învăţătura papei Paul al VI-lea”.

Aici, serviciul audio:

(rv – A. Dancă)