Rubrică Radio Vatican: Evanghelia vieţii, bioetică şi societate. Eutanasia, crima care nu mai este pedepsită

(RV 24 feb 2014) Bine v-am regăsit, în emisiunea de astăzi vom vorbi succint despre eutanasie. Chiar dacă ideea eutanasiei nu este una nouă, în ultimele decenii, mai ales în societăţile occidentale, ea a fost intens dezbătută, conducând în ultimii ani la o serie de modificări legislative care nu mai pedepsesc eutanasia dacă se îndeplinesc anumite condiţii cerute de lege. Asemenea avortului, eutanasia, dacă nu îndeplineşte prescrierile legale, rămâne o infracţiune chiar şi în ţările în care este permisă. În prezent Olanda şi Belgia sunt ţările cele mai cunoscute în lume pentru practicarea eutanasiei.


Dintre nenumăratele definiţii care se ascund în spatele acestui cuvânt, nu de puţine ori misterios sau înţeles greşit, am ales-o pe cea dată de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei în 1980: „Etimologic cuvântul eutanasie însemna în antichitate o moarte dulce fără suferinţe crude. Astăzi nu se mai face referinţă la semnificaţia originară a termenului, ci mai degrabă la intervenţia directă a medicinii pentru atenuarea durerilor bolii şi agoniei, uneori chiar cu riscul de a suprima în mod prematur viaţa. În plus termenul este folosit în sens mai strict, cu semnificaţia de «procurare a morţii din milă», cu scopul de a elimina total suferinţe extreme sau de a evita în cazul copiilor anormali, al bolnavilor mintali sau al celor incurabili prelungirea, poate timp de mai mulţi ani, a unei vieţi nefericite, care ar putea impune greutăţi prea apăsătoare familiilor sau societăţii. […] Prin eutanasie”, a subliniat documentul Vaticanului, „se înţelege o acţiune sau o omisiune care din natura sa, ori în intenţii, procură moartea, în scopul eliminării oricărei dureri” (Congregaţia pentru doctrina credinţei, Declaraţia despre eutanasie).

La 24 de ani de la documentul Bisericii Catolice, a apărut o schimbare radicală a eutanasiei: ea nu se mai referă doar la uciderea unei persoane bolnave aflate pe moarte, ci şi a nou-născuţilor cu defecte grave sau chiar a persoanelor care cred că nu mai au niciun motiv să trăiască.
Ca şi metode de eutanasiere putem aminti injecţia letală, folosirea unui gaz mortal, sistarea suportului vital, întreruperea alimentaţiei sau a medicaţiei. Problemele morale ridicate de acesta practică barbară sunt numeroase şi nu se limitează doar la persoana care doreşte să fie eutanasiată, ci la întreaga societate şi la principale categorii profesionale implicate în mod direct: medici, psihologi, jurişti şi clerici.

Din păcate, omenirea începe să uite că «viaţa este un dar al lui Dumnezeu făcut oamenilor creaţi din iubire după chipul şi asemănarea sa», iar din această amnezie colectivă rezultă şi uşurinţa cu care unii propun ca eutanasia să fie considerată morală, acceptabilă, legală şi accesibilă (Consiliul Pontifical pentru Laici, Demnitatea persoanei în vârstă şi misiunea sa în Biserică şi în lume, 1998).

Dintotdeauna Biserica a fost conştientă de misiunea pe care o are faţă de cei slabi şi suferinzi şi a învăţat că momentele de boală sunt cele care ne arată încă o dată că viaţa umană este sacră şi inviolabilă (Consiliul Pontifical pentru Laici, Demnitatea persoanei în vârstă şi misiunea sa în Biserică şi în lume, 1998).

Totuşi, nu putem vorbi de eutanasie atunci când natura este lăsată să-şi urmeze cursul, atunci când pacientul se aproprie de moarte şi nu este utilizat vreun tratament inutil sau ineficient, care, de fapt, l-ar împovăra, în acelaşi timp, nu trebuie să uităm că pacientul nu trebuie lipsit de asistenţa spirituală necesară pentru marea trecere în lumea veşniciei, deoarece «acolo unde nu mai există Dumnezeu nu mai există nici om» (Henri de Lubac, Drama umanismului ateu).
În nenumărate rânduri Biserica Catolică şi-a exprimat profunda dezamăgire a tentativelor de a legaliza şi încuraja eutanasia, toţi papii recenţi condamnând în mod categoric eutanasia alături de alte practici inumane şi dezumanizante.
Ioan Paul al II-lea spunea în discursul adresat tinerilor veniţi la Roma pentru Jubileul Mântuirii în 1984: „Iubiţi tineri, care este misiunea voastră? Eu cred că misiunea voastră are un aspect profetic: puteţi desfăşura o acţiune de denunţare a relelor de astăzi vorbind mai ales împotriva răspânditei «culturi a morţii» care, cel puţin în anumite contexte etnico-sociale (din fericire nu peste tot) se arată a fi un periculos plan închinat de decădere şi de ruină. Iată, reacţionarea împotriva unei astfel de culturi este un drept şi o obligaţie care vă aparţine: trebuie mereu să apreciaţi şi să vă daţi toată silinţa să apreciaţi viaţă, refuzând acele violări sistematice care încep cu suprimarea celor care se nasc, şi continuă cu violenţele nenumărate ale războaielor, ajungând până la excluderea persoanelor cu dizabilităţi şi a celor bătrâni, ajungând până la soluţia finală a eutanasiei”.


(RV – A. C. Hrişman)