Consideraţii omiletice la Duminica a VII-a de peste an (A): Cu Cristos iubiţi pe duşmanii voştri ca să fiţi fii ai lui Dumnezeu

(RV – 23 februarie 2014) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. La începutul sfintei şi dumnezeieştii Liturghii duminicale, trecând peste necazurile inimii din cursul săptămânii, strigăm fiecare cu Psalmul 12/13,6: Doamne, eu am încredere în bunătatea ta. Inima mea tresaltă de bucurie pentru mântuirea ta. Ii voi cânta Domnului, pentru că m-a copleşit cu daruri!
1. Rugătorul înaintea lui Dumnezeu. Într-un moment de adâncă nelinişte şi mâhnire, credinciosul biblic îşi spune necazurile în faţa lui Dumnezeu. Simţind că ochii i se împăinjenesc şi tulburat de coşmarul morţii strigă: ”Doamne, dă lumină ochilor mei, ca să nu mă cuprindă somnul morţii”. În viziunea încă şovăitoare a Vechiului Testament privind viţa de după moarte, implorarea psalmistului capătă o tonalitate particulară. Moartea, duşmanul cel mai mare, este simbolul anti-divinului. Stăpânul vieţii nu-l va lăsa pe antagonistul său să cânte triumfător asupra omului: „l-am biruit”.
Începuse ruga repetând de patru ori: „Până când, Doamne, mă vei uita?... Până când îţi vei ascunde faţa de la mine? Până când vei pune în sufletul meu nelinişti şi mâhnire în inima mea… Până când se va înălţa duşmanul meu deasupra mea?”.
Întrebarea existenţială „până când?”, comună multor lamentaţii biblice, nu este retorică ci redă sugestiv zbuciumul sufletesc al omului credincios. Sunt momente când crede că a fost abandonat de Dumnezeu care pare indiferent şi mut. Însă, în protestul său crescendo licăreşte speranţa care îl susţine, căci la sfârşit rugătorul izbucneşte într-o mărturisire de încredere în Dumnezeu. Rugăciunea lui este adevărată. Strigătul inimii îl scoate din starea de întuneric şi îl ajută să-l descopere pe Dumnezeul, viu şi apropiat.

2. Deznădejde şi încredere. Aceasta este îndoita mişcare a psalmilor de implorare. Cântarea deschisă cu un strigăt aproape disperat se încheie cu un imn de laudă pentru Domnul, ultimul şi unic biruitor. Prezenţa lui Dumnezeu (shekináh) nu unduieşte pe tristeţea sufletului dar pe bucuria speranţei. Asta pare să fie lecţia finală a Psalmului 12/13 suspendat peste abisul disperării dar ancorat puternic de stânca încrederii în Dumnezeu.
De fapt, viaţa psalmistului se luminează de o încredere neţărmurită care îl face să cânte de bucurie şi recunoştinţă. Ce s-a întâmplat? Poate un cuvânt al lui Dumnezeu, rostit de un profet sau de un preot i-a împrăştiat neliniştea; o întâlnire cu Dumnezeu în taina rugăciunii i-a transformat inima.
Cu atitudinea psalmistului spunem şi noi la rugăciunea zilei: Atotputernice Dumnezeule, dăruieşte-ne, te rugăm, harul să cugetăm pururi la cele spirituale, ca să împlinim ceea ce e plăcut înaintea ta, şi prin cuvânt, şi prin faptă.

3. Redescoperirea iubirii de demult. Citind paginile Bibliei ne dăm seama că Vechiul Testament încă de la început cunoaşte dezbinări, conflicte aprige, răzbunări, războaie crâncene şi distrugeri între oameni, şi în consecinţă o legislaţie minuţioasă severă menită să stabilească dreptatea şi să frâneze abuzurile.Simplificând puţin lucrurile, impresia multora este că, după secole dominate de legea divină a pedepsei, Noul Testament proclamă legea divină a iubirii.
Este adevărat, dar Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl ascultăm azi la sfânta Liturghie ne face să redescoperim legile de demult privind relaţiile cu semenii noştri. În acest sens, duminica trecută l-am auzit pe Isus spunând ucenicilor că nu a venit să desfiinţeze legea, ci să o desăvârşească (cf. Matei 5,17).

Astfel, astăzi în prima lectură luată din cartea Leviticului aflăm că Dumnezeu încă din timpuri străvechi a poruncit: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Levitic 19,18). S-a definit pe sine ca „îndurător şi milostiv… îndelung răbdător şi plin de îndurare” (Psalmul 103/104,8).
Isus, deci, nu inventează un nou Dumnezeu ci redescoperă chipul unic şi adevărat al Domnului. Sub straturile suprapuse de răutatea oamenilor, Mântuitorul redescoperă vechea lege a lui Dumnezeu care zice: „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta” (Levitic 19,17).

4. Isus, plinătatea legii. El duce la desăvârşire această lege a iubirii prezentând viaţa sa ca model de imitare; dă interpretarea corectă a poruncilor din Vechiul Testament legând orice normă morală de persoana sa.
Liturghia de azi continuă pericopa evanghelică de duminica trecută, luată din „Predica de pe munte”. Ne reamintim că textul cuprinde câteva norme unificate de expresia repetată de mai multe ori: "Aţi auzit că s-a zis celor din vechime ... Eu însă vă spun ...".
Mântuitorul spune clar că nu a venit să desfiinţeze „Legea şi Profeţii”, ci să desăvârşească. Apoi exemplifică desăvârşirea legii în şase cazuri concrete, dintre care patru au fost propuse duminica trecută. Erau indicaţiile despre crimă, adulter, divorţ şi jurământul fals (Matei 5,17-37).

Duminica aceasta, în pericopa evanghelică după Sfântul Matei 5,38-48, Isus completează seria cu ultimele două cazuri referitoare la relaţia cu aproapele, arătând fidelitatea sa faţă de Lege, dar şi transformarea vechii porunci în „plinătatea” ei. Sunt antitezele pe care Isus le stabileşte între vechia interpretare reductivă a Legii biblice şi noutatea propunerii sale.

În prima parte (Matei 5,38-42), Isus ia în consideraţie principiul din Vechiul Testament cunoscut tradiţional ca „lege a talionului” şi condamnă răzbunarea de orice fel. Apoi în partea a doua (Matei 5,43-48) dezvoltă „antiteza” despre iubirea de duşmani, spunând: „Iubiţi pe duşmanii voştri, rugaţi-vă pentru ei ca să fiţi fii ai lui Dumnezeu”.

5. Legea talionului. Prima parte a pericopei evanghelice de azi se ocupă de străvechea lege a talionului care urmărea să pună frâu răzbunării private. Această normă practicată în Orientul antic este atestată de primul cod de legi cunoscut în istorie. O găsim în renumitul cod babilonian al lui Hammurabi, probabil din anul 1760 înainte de Cristos.
În Roma antică „ius talionis” fusese introdus în Legea celor 12 Table care erau afişate în for. Formulată concis de romani, legea urmărea stabilirea echitabilă a dreptăţii penale în termenii cantitativi „atât-cât”, „talis-qualis” şi nimic mai mult. Numele „legea talionului” vine de la cuvântul latin talis devenit talio-talionis. La cei vechi „talio” impunea efectiv o tăietură fizică, o amputare, o mutilare proporţională cu leziunea provocată adversarului.

Introdusă şi în legislaţia biblică a Vechiului Testament „legea talionului” a cunoscut variaţii şi atenuări în aplicarea practică. Rămânea totuşi o normă crudă: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie” (Exod 21,24-25).

În cartea Exodului, urmăreşte frânarea răzbunării personale ci evitarea excesului în a-şi face singuri dreptate. Autoritatea judiciară fixa o măsură-limită în orice răzbunare: o pedeapsă proporţională cu nedreptatea pricinuită cuiva. Ştiau bine cei antici că sălbaticul din firea omenească tinde să întreacă măsura când e vorba de a-şi face singuri dreptate.

6. Depăşirea legii talionului. Isus cere ucenicilor să renunţe la orice formă de răzbunare. În pericopă evanghelică Matei 5,38-42, Mântuitorul insistă asupra necesităţii de a rupe spirala violenţei: nicicând să nu se verifice cazul de „a-şi face singuri dreptate”.

Isus face un salt calitativ, depăşeşte această bază a dreptului. Plasează dreptatea distributivă pe „muntele” iertării generoase şi calde ce izvorăşte din iubire. Le spune ucenicilor săi:„Inima voastră nu trebuie să se răzbune ci trebuie să ierte”.

E vorba de ucenicii lui Isus din toate timpurile. Cu toate acestea, în multe cazuri, poporul lui Dumnezeu şi fiecare creştin în parte, în mod paradoxal, ar trebui îndemnaţi să observe cel puţin legea talionului, căci atât de feroce este ura şi dorinţa oarbă de răzbunare! Din păcate, pare să triumfe şi azi „legea lui Lameh”, personaj biblic descendent din Cain, care cântă în cartea Genezei: Am omorât un om pentru rana mea şi un tânăr pentru o vânătaie a mea. Cain va fi răzbunat de şapte ori, Lameh însă de şaptezeci de ori câte şapte (Geneză 4,23-24). La un mic act de violenţă se reacţionează cu una disproporţională sau gratuită declanşând o spirală infinită de injustiţii şi violenţe.

7. Trei cazuri concrete. Învaţă Isus în Evanghelia zilei: „Aţi auzit că s-a spus: «Ochi pentru ochi» şi «dinte pentru dinte!» (Matei 5,38). Apoi prin trei exemple ilustrează desăvârşirea legii pentru depăşirea violenţei. Este vorba de întoarcerea celuilalt obraz, mantia lăsată pe lângă tunică, marşul forţat. Spune Isus: „dacă cineva te loveşte peste obrazul drept întoarce-i-l şi pe celălalt!”; „Celui care vrea să te judece şi să-ţi ia tunica, lasă-i şi mantia”; „dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie de paşi, mergi cu el două!” (Matei 5,39-41).

Creştinul se află astfel în faţa unei alegeri drastice care respinge modelele codificate de istorie. Respinge radical legea violenţei formulată lucid de lugubrul Lameh: „Cain va fi răzbunat de şapte ori, Lameh însă de şaptezeci de ori câte şapte” (Geneză 1,24).
Pe de altă parte creştinul nu trebuie să se mulţumească doar cu echilibrul justiţiei ci trebuie să-l depăşească pe planul iubirii; este chemat să meargă mai departe spre o mărturie superioară, căutând să restabilească un nou raport uman cu duşmanul şi inaugurând o nouă strategie de relaţii umane şi sociale.

Dacă omul poate fi iraţional în ură, creştinul poate fi iraţional în iubire asemenea lui Dumnezeu care spune despre sine „pedepsesc vina părinţilor în fii până la a treia şi a patra generaţie pentru cei ce mă urăsc, şi mă îndur până la a mia generaţie de cei care mă iubesc şi păzesc poruncile mele” (Geneză 20,5-6).

8. Iubirea de duşmani. Pe aceeaşi linie se dezvoltă şi „antiteza” despre iubirea faţă de duşmani, din a doua parte a pericopei evanghelice de azi, Matei 5, 43-48. Cuvintele lui Isus îşi înfig rădăcinile în cele ale Vechiului Testament unde găsim, cum am văzut, porunca: „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta… Să nu te răzbuni şi să nu ţii ură pe fiii poporului tău! Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Levitic 19,17-18).

Însă în cartea Leviticului termenul „aproapele” cuprindea familia, clanul, tribul, poporul stabilit în pământul lui Israel şi cei din Diaspora ebraică. În afara acestor cercuri concentrice se afla răul. Omul credincios urăşte tot ceea ce urăşte Dumnezeu. Duşmanii lui Dumnezeu sunt şi duşmanii celui credincios, cum spune psalmistul: „Oare nu-i urăsc eu, Doamne, pe cei ce te urăsc şi de cei ce se ridică împotriva ta nu mi-e silă? Cu ură desăvârşită îi urăsc, ca şi cum ar fi duşmanii mei”, cântă Psalmul 139,21-22.

Isus rupe aceste cercuri rigide şi cere să-i considerăm „aproape” pe toţi oamenii, inclusiv duşmanii. Aşadar, desăvârşeşte legea: Aţi auzit că s-a spus: «Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău!» Eu însă vă spun: Iubiţi pe duşmani, rugaţi-vă pentru ei ca să fiţi fii ai lui Dumnezeu (cf. Matei 5,43-48). Deci, motivul este unul singur: pentru că Dumnezeu este Tatăl şi face aşa.

9. Ca să fiţi fii ai lui Dumnezeu. Isus le cere discipolilor să-i iubească pe duşmani şi să se roage pentru cine îi prigoneşte, aşa cum el va face pe cruce. Sunt cuvintele cele mai angajante rostite de Isus.

Motivul adus de Isus este concludent: „Voiţi să fiţi fii ai lui Dumnezeu? Comportaţi-vă ca el care face să răsară soarele peste cei buni şi peste cei răi”. Sunt aici repetate în altă formă cuvintele pe care Dumnezeu le spune în cartea Leviticului, azi prima lectură: „Fiţi sfinţi, căci sfânt sunt eu, Domnul Dumnezeul vostru!” (Levitic 19,2).

Isus a desăvârşit legea de demult până la a face din ea o angajare de iubire iar iubirea nu spune niciodată „ajunge”. Conclude Isus: „Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!” (Matei 5,48). Sunt astfel indicate modul şi măsura iubirii creştine faţă de aproapele. Modul este bunătatea şi milostivirea Tatălui iar măsura este „fără măsură”.

Este încurajator a ne gândi că mulţi creştini au ajuns pe urmele lui Isus la această mărturie de iubire: de la primul martir creştin Ştefan la părintele franciscan Maximilian Kolbe, de la fiul profesorului italian Bachelet, care în ziua înmormântării s-a rugat public pentru asasinii tatălui său, la numeroşi alţii care au făcut din mesajul evanghelic programul lor de viaţă.

10. Din nou la „Predica de pe munte”. Isus spune că nu ajunge legea „dinte pentru dinte”, deşi exprimă egalitate matematică, ci trebuie să se pună capăt judecăţii absurde care nu cunoaşte decât prieteni şi duşmani, fără nici o altă nuanţă sau tentă în relaţiile dintre oameni. Aceasta cere astăzi Isus continuând marele discurs programatic numit „Predica de pe munte”. Nu-i de-ajuns o reglementare a răului, căutând stabilirea unui echilibru între crimă şi pedeapsă, dacă apoi principiul rămâne acelaşi, aplicat fără dragoste: cine greşeşte plăteşte!

Legea iubirii pe care Isus o propune, este, fără îndoială, paradoxală, exagerată, radicală. Trebuie să iubim şi să iertăm, şi atât; trebuie să-i facem bine chiar celui care ne urăşte, oricărui duşman.

Am putea să ne întrebăm dacă Isus ştie cum stau lucrurile şi ce se întâmplă între oameni, dacă are simţul realităţii sau doar visează una ce nu există. La această bănuială răspunde bine fraza în care se explică pentru ce trebuie schimbată logica şi introdusă altă reacţie: „Ca să fiţi fiii Tatălui vostru din ceruri, care face să răsară soarele său peste cei buni şi peste cei răi şi să cadă ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”.

11. Imitarea lui Dumnezeu. A fi fii ai lui Dumnezeu vrea oare să spună „a primi cu resemnare nedreptăţile fără a reacţiona? A îndura samavolnicii şi violenţe, a nu restabili dreptatea încălcată? Nu, nu aceasta vrea să spună Isus, ci a schimba modul de a gândi, a intra într-o altă logică, cea a iubirii desăvârşite a lui Dumnezeu care nu se resemnează în faţa răutăţii noastre şi a inimii împietrite, dar încearcă mereu dialogul şi întâlnirea cu răbdare şi fantezie.
Numai Dumnezeu reuşeşte să se comporte cu generozitate totală şi milostivire ce iartă cu mărinimie, totul, întotdeauna. Ţinta la care cheamă Isus este înaltă sublimă. Fiecare creştin este chemat să tindă spre ea atât cât poate. Isus ne spune tuturor: „Fiţi, aşadar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este".

Unii exegeţi susţin că pe lângă un îndemn, cuvintele lui Isus fac aluzie la o promisiune: Veţi fi desăvârşiţi… Isus promite celui care crede în Cuvântul său şi se bizuieşte pe el, că ne va face asemenea Tatălui, capabili de a iubi precum el ne-a iubit. Contemplarea Tatălui, a modului său de a fi şi a lucra, devine pentru noi creştinii legea libertăţii.

Să încercăm a-l imita, măcar puţin, pe acest Dumnezeu al nostru! Exemplele că se poate, nu lipsesc.

12. „Suntem catolici”. Franco Di Girolamo, un inginer din oraşul italian Pescara se stabilise în 1992 împreună cu familia la Singapore pentru motive de muncă. Un hoţ în vârstă de 18 ani, descoperit în timpul furtului de către soţia inginerului, a ucis-o. Prins de poliţie a fost condamnat la moarte. Toţi în Singapore au zis şi au scris: „S-a făcut dreptate. Un delincvent mai puţin!”.

Dar inginerul Franco Di Girolamo, soţul femeii ucise, i-a spus unui ziarist: „Am sperat până în ultima clipă împreună cu copii mei, ca tânărul să nu fie condamnat la moarte. Suntem catolici. Ceream dreptate, nu răzbunare". În timpul procesului, îi cunoscuse pe părinţii tânărului asasin şi, vorbind la telefon cu mama sa, îi destăinuise: "se aseamănă cu tine şi cu tata. Sunt foarte bătrâni”.

La rândul ei, mama inginerului le-a spus ziariştilor că „Franco”, fiul inginer, „este foarte tulburat de destinul acelui băiat. Avea tot viitorul înaintea lui. Cui şi la ce serveşte a-i fi luat viaţa?” (Din Vita pastorale, Periodici San Paolo, febbraio 1993, p.78).

Este doar una din multele fapte de iertare creştină inspirate de „Predica de pe munte”, pe care le citim adesea în ziare dar pe care le uităm repede. Ele constituie răspunsul cel mai bun dat celor care susţin că iertarea este imposibilă, inutilă, contraproductivă şi chiar ceva pentru visători, într-o lume ce se hrăneşte de secole cu violenţe şi sânge.

Având în vedere logica răzbunării lui Lameh (cf. Geneză 4,24), la întrebarea lui Petru: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?”, Isus răspunde cu această frază lapidară: „Nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte” (Matei 18,21-22). Răspunsul lui Isus este o adevărată sinteză a textului evanghelic de azi.

Ce să spunem? Desigur nu-i uşor, pare un paradox şi într-adevăr este. Apostolul Paul ne avertizează: „Să nu se înşele nimeni! Dacă cineva dintre voi crede că este înţelept în lumea aceasta, să devină nebun ca să ajungă înţelept, pentru că înţelepciunea acestei lumi este o nebunie înaintea lui Dumnezeu” (cf.1Corinteni 3,16-23).


(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 21 februarie 2014).

Aici, versiunea pentru serviciul audio: