Consideraţii omiletice la Duminica a III-a de peste an (A): Isus cheamă şi în Galileea
modernă
(RV – 26 ianuarie 2014) E Ziua Domnului. Al treilea mister de lumină: Vestirea
Împărăţiei lui Dumnezeu. La sfânta şi dumnezeiasca Liturghie de duminica trecută,
invitaţi de cuvântul lui Dumnezeu, am început să ne întrebăm „Cine este Isus?”. -Ioan
Botezătorul ne-a sugerat un prim răspuns: Isus este „mielul lui Dumnezeu care ia asupra
sa păcatele lumii”. Astăzi profetul Isaia şi evanghelistul Matei ne sugerează un al
doilea răspuns: Isus este lumina lumii. Ce înseamnă asta? Unde şi cum luminează?
Pentru a răspunde vom urma perspectiva deschisă de pericopa evanghelică duminicală
după Matei 4,12-23.
1. Lumina împărăţiei. După ce Ioan Botezătorul
a fost aruncat în închisoare, Isus iese în lume, se stabileşte la Cafarnaum şi începe
să vestească împărăţia cerurilor. Parcurge Galileea şi predică apropierea împărăţiei
începând cu ţinutul lui Zabulon şi Neftali şi vindecând orice boală şi orice neputinţă
în popor. Mântuitorul invită la pocăinţă şi cheamă la el primii patru ucenici, pe
Simon, numit şi Petru, şi pe Andrei, fratele lui, care îşi aruncau mrejele în mare,
căci erau pescari; pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, care erau
în barcă împreună cu tatăl lor Zebedeu şi îşi pregăteau mrejele. Isus le spune „Veniţi
după mine şi eu vă voi face pescari de oameni". Ei lasă imediat toate şi îl urmează.
Aşa începe răspândirea luminii lui Isus în lume. Lumina împărăţiei a ajuns la noi,
la generaţia noastră, deschide drumul vieţii tuturor pentru a nu umbla în întuneric.
Deveniţi prin botez fii ai luminii avem misiunea de a o transmite mai departe.
2.
Lumină pentru sensul vieţii. Viaţa fiecărui om este însoţită de profunde
întrebări despre propria origine, despre sensul a ceea ce face, despre viitor. Avem
nevoie de lumină pentru că certitudinea morţii pare de multe ori singura certitudine.
În mod firesc omul se simte provocat să reflecteze la ce se petrece cu el după moartea
pământească. Teama de sfârşitul ineluctabil îi mobilizează toate forţele în încercarea
de a prelungi viaţa cât mai mult. Adesea însă întrebarea ultimă se pierde în deznădejde,
în descurajare. Atunci se lasă întunericul iar zilele devin chinuitoare. Cum poate
permite Dumnezeu ca omul rău să distrugă creaţia, să semene războaie şi să se hrănească
cu ură? Întrebările capătă aspect descumpănitor şi paralizant când răul pare fi independent
de uzul dezordonat al libertăţii: de ce boala, de ce durerea, de ce suferinţa celui
nevinovat?
3. Lumină pentru fiecare generaţie. După două mii de ani
de creştinism, a spune că propria ţară sau regiune este creştină pare un lucru temerar.
Cum se explică acest paradox? Toţi ştim din experienţă că fiecare generaţie se găseşte
în faţa problemei religioase la acelaşi punct şi în aceleaşi condiţii de plecare în
care s-au aflat generaţiile precedente. Transmiterea Evangheliei la propria generaţie
nu se aseamănă cu transmiterea codului genetic ereditar care este inevitabil sau cu
transmiterea bunurilor ereditare care în mod normal se primesc fără ca mintea moştenitorului
să aibă vreun aport. Se poate întâmpla ca în faţa opţiunii religioase oamenii să fie
mereu, în orice moment al vieţii lor, ca un ţinut neexplorat.
4. Dumnezeu
în căutarea omului. Căutarea sensului în viaţă, conştienţi sau nu, traduce năzuinţa
dintotdeauna a inimii omului spre Dumnezeu. Această dorinţă este suscitată de urgenţa
de a găsi apărare împotriva duşmanilor şi siguranţă în situaţiile potrivnice ale vieţii.
Dar Liturghia duminicii a treia de peste an, dezvăluie ceva mai mult, un aspect
nou. Isus însuşi merge în căutarea omului. Dacă Ioan Botezătorul chema la sine mulţimile,
Fiul lui Dumnezeu, mergând în Galileea, iese în întâmpinarea oamenilor. Se duce în
periferiile existenţiale, cum spune Papa Francisc.
Pentru Isus, a vesti Evanghelia
în Galileea neamurilor însemna a oferi omenirii mântuirea lui Dumnezeu, manifestată
în persoana sa şi în ucenicii chemaţi de el. Instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu
realizează promisiunea făcută cu secole în urmă de către profetul Isaia, potrivit
căreia Domnul va reda încredere unor populaţii dintr-un ţinut descalificat, umilit
şi confuz. Isus a mers în căutarea oamenilor până la a-şi da viaţa pentru ei. Este
iniţiativa sa. Înainte de a căuta omul este căutat de Dumnezeu. De aceea apostolul
Paul aminteşte primelor comunităţi creştine că toţi cei botezaţi au fost iubiţi şi
chemaţi de Domnul în Isus Cristos. Prin comuniunea dintre păstori, Domnul conduce
Biserica sa. Astfel pierde orice sens a trăi în discordie, în gelozie şi dezbinare,
pentru că toţi creştinii se nasc la picioarele crucii.
5. Împărăţia lui
Dumnezeu este aproape. „Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”
(Matei 4,17). Acesta este începutul predicii lui Isus care păşeşte pe făgaşul deschis
de Ioan Botezătorul în Iudeea şi îl adânceşte (cf. Matei 3,2). Centrul ales de Isus
pentru misiunea sa în Galileea este Cafarnaum, în mijlocul regiunii peste care pentru
prima dată se abătuse întunericul ocupaţiei asiriene şi peste care acum se ridică
lumina (cf. Isaia 8,25) prin predicarea Evangheliei. Isus proclamă Vestea bună
a „împărăţiei lui Dumnezeu” sau a împărăţiei cerurilor. Dumnezeu vine să stăpânească
pe pământ. Se împlineşte astfel promisiunea. Fericirea bate la uşă. Trebuie să ne
dispunem pentru a primi împărăţia prin „convertirea” inimilor, adică prin întoarcerea
la calea lui Dumnezeu. Viaţa toată trebuie să se schimbe.
6. Lumină în
Galileea biblică. Isus începe de la marginea ţării. Porneşte de la periferie,
cum s-a spus, dintr-un ţinut discreditat. Galileea neamurilor era teritoriul palestinian
din Nord pe care asirienii îl cuceriseră în sec.8 î.d.C., făcând din el un district
al imperiului pe care l-au populat cu emigranţi asirieni, pentru a stăvili naţionalismul
rebel al lui Israel. De fapt, istoria consemnează expediţia din anul 734 înainte
de Cristos a regelui asirian Tiglet-Pileser al III-lea care, coborând spre Egipt pe
„calea mării” (litoralul Feniciei), a ocupat şi anexat la imperiul Asiriei teritoriile
evreieşti ale lui Aşèr, Isahàr, Zabulòn şi Neftàli. Ţinutul acestor triburi a fost
numit în ebraică Galίl Goίm (districtul păgânilor), de unde denumirea latină „Galilea
gentium”, adică „Galileea neamurilor”. De aici porneşte aventura Evangheliei.
Isus este lumina şi a fost trimis de Tatăl ca să lumineze „poporul scufundat în întuneric”
şi să vestească împărăţia lui Dumnezeu celor care locuiau „în întuneric” şi „în ţinutul
umbrei şi al morţii” (Matei 4,16). Împărăţia la care Isus invită pe toţi să aparţină
ca cel mai mare dar al Tatălui, nu priveşte posesia de bunuri pământeşti, exerciţiul
puterii, ostentaţia de glorie. Din contra, este negarea şi antiteza categoriilor noastre
omeneşti şi din acest motiv cere o „convertire”. În această împărăţie, cel mai
mare trebuie să devină cel mai mic; cine deţine autoritatea trebuie să o exercite
în serviciul fraţilor. În ea sunt declaraţi „fericiţi” cei umili, cei blânzi, cei
curaţi cu inima, cei săraci cu duhul, cei suferinzi, cum se citeşte mai departe în
pericopa evanghelică unde se spune că erau aduşi la Isus „toţi cei care sufereau de
diferite boli şi chinuri: posedaţi, lunatici şi paralizaţi, iar el îi vindeca” (Matei
4,24), căci doar „a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5,5) anunţată de Isus. Această
împărăţie trebuie primită cu credinţă şi smerenie. Este o realitate ce angajează la
răspândirea şi mărturisirea ei prin viaţa de toate zilele. Cu toate că Galileea
fusese descalificată în ochii capilor şi a învăţătorilor lui Israel, evangheliştii
prezintă prima predică a lui Isus tocmai în Galileea şi scriu că acest lucru era conform
cu ceea ce se citeşte în cartea lui Isaia. Acesta, într-o profeţie despre timpul mesianic,
anunţase că Galileea neamurilor, care era în întuneric, va vedea o lumină mare (Matei
14-16).
7. Lumină în Galileea contemporană. În mod analog nimeni astăzi,
plecând de la date statistice, nu s-ar gândi că în Occident se va înregistra o înflorire
puternică a vieţii creştine de aşa proporţii încât toată lumea va fi atrasă de ea. Cu
tot simţul realităţii dar şi cu realismul credinţei trebuie să vedem că Dumnezeu lucrează,
deşi în forme mai puţin aşteptate de noi. Să ne întrebăm, de pildă, în legătură cu
semnificaţia celor două întâlniri inter-religioase mondiale la Assisi, prima convocată
de Papa Ioan Paul al II-lea la 27 octombrie 1986 şi alta la 24 ianuarie 2002 convocată
de Papa Benedict al XVI-lea. Care este semnificaţia acestor evenimente, la care
se adaugă multe altele, dacă nu cea a unei lumini aprinse de Dumnezeu prin Succesorii
lui Petru, peste pământul dominat de întuneric şi violenţă? S-a vorbit şi despre confuzie
religioasă la întâlnirile din Assisi. Cine se opreşte la aspectul superficial al evenimentelor,
uită că Dumnezeu este Stăpânul Bisericii, al timpului şi al istoriei. Cine nu
vede câtă lumină s-a revărsat peste lume în urma gestului istoric de extraordinar
curaj şi umilinţă al Papei Benedict al XVI care a renunţat la oficiul de episcop al
Romei pentru a permite lui Dumnezeu să trimită un nou succesor al apostolului Petru?
A venit unul „de la capătul lumii”, Papa Francisc care, cu stilul simplu, direct şi
imediat al predicării Evangheliei însoţit de gestul concret al vieţii coerente schimbă
paginile istoriei în văzul întregii lumi. Prin urmare, Isus „trece” şi printre
oamenii de azi. Păşeşte şi vede lumea contemporană, vede oamenii aflaţi în bărcile
şi la mrejele lor. Nu sunt cu Evanghelia în mâini, dar îi cheamă să-l urmeze. Istoria
propovăduirii Evangheliei se repetă. Se repetă după un program stabilit de Dumnezeu,
şi acolo şi atunci când toţi zic: „Trăim într-un teritoriu păgân; suntem în Galileea
păgânismului modern, scufundaţi în cea mai deasă beznă morală la nivel mondial; ne
îndreptăm spre o catastrofă globală, cosmică!”.
8. M-ai chemat? Iată-mă.
Trăim, deci, în „Galileea neamurilor” în format contemporan. Interogativele sunt multe.
Ascultând profeţiile biblice cu dispoziţii diferite de cele ale evreilor din vremea
lui Isus, problema importantă este cea a schimbării vieţii. Ne-o aminteşte Evanghelia
de azi: Isus a început să propovăduiască şi să spună: „Faceţi pocăinţă, căci s-a apropiat
împărăţia cerurilor” (Matei 4,17). Mergând pe malul Mării Galileii i-a chemat pe
primii patru ucenici care lăsându-şi mrejele, l-au urmat. „Isus străbătea toată Galileea,
învăţând în sinagogile lor, propovăduind evanghelia împărăţiei şi vindecând orice
boală şi orice neputinţă în popor” (Matei 4,23). Şi astăzi, tocmai acum, Isus
trece. Trece şi printre noi în această zi şi cheamă. Ce putem să-i răspundem dacă
nu: „M-ai chemat? Iată-mă!”.
În încheierea acestor consideraţii mai întâi
să primim lumina evanghelică trăită şi propovăduită de apostolul Paul: „Fraţilor,
vă îndemn în numele Domnului nostru Isus Cristos, să fiţi toţi uniţi, să nu fie dezbinări
între voi, să fiţi toţi o inimă şi un gând” (1Cor 1,10). Astfel trăim în lumina
lui Cristos. Să ne însuşim în final mărturisirea psalmistului: Domnul este lumina
şi mântuirea mea, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine
mă voi înfricoşa? Un lucru cer de la Domnul şi-l doresc fierbinte: să locuiesc în
casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să mă bucur de frumuseţea Domnului,
cercetând lăcaşul său (Psalmul 26). Este ceea ce facem deja la sfânta şi dumnezeiasca
Liturghie.
(RV – A.Lucaci, material omiletic de vineri 24 ianuarie 2014)