Consideraţii omiletice le Duminica a II-a de peste an (A): Mielul lui Dumnezeu care
ridici păcatele lumii, miluieşte-ne pe noi!
(RV – 18 ianuarie 2014) E Ziua Domnului. Tot pământul să te adore şi să-ţi
cânte ţie, Dumnezeule; să cânte numelui tău, Dumnezeule Preaînalt!(Ps
65,4). Cu această invitaţie la preamărirea lui Dumnezeu începem sfânta şi dumnezeiasca
Liturghie în a II-a Duminică a timpului de peste an. Invocaţia este luată din Ps.65,
o compoziţie din genul literar al cântărilor de mulţumire.
1. „Tot
pământul să-ţi cânte ţie!”. Aducerea de mulţumire lui Dumnezeu este anunţată solemn
în celebrarea Sfintei Liturghii când preotul slujitor îndeamnă: Să mulţumim Domnului
Dumnezeului nostru!. Apoi, în finalul rugăciunii euharisticeînălţând
sfintele daruri conclude cu mica doxologie: Prin Cristos cu Cristos şi în Cristos,
ţie Dumnezeule, Tată atotputernic, în unire cu Duhul Sfânt, toată cinstea şi mărirea
în toţi vecii vecilor. Adunarea credincioşilor exprimă în cor adeziunea
lăuntrică printr-un mare sau întreit „Amen”. Se cer doar câteva clipe
de tăcere şi de sporită atenţie pentru a desluşi în univers un gen de muzică
teologică ce povesteşte slava lui Dumnezeu. Percepem atunci cum de pe tot pământul
se înalţă o simfonie care preamăreşte strălucirea lucrării divine. Aceasta se desfăşoară
în natură şi în istoria lumii. Este de-ajuns să ne oprim din mers şi să reflectăm
puţin pentru a constata că Dumnezeu ne călăuzeşte pe toţi şi fiecare. La plăsmuirea
vieţii umane contribuie lucrarea lui Dumnezeu şi cea a omului. Istoria fiecăruia dintre
noi începe înainte de noi. Ea începe în speranţa nutrită de cei care ne-au dorit şi
aşteptat. Iubirea lui Dumnezeu şi a părinţilor este la originea fiecărei vieţi omeneşti. După
câteva crâmpeie de reflecţie iniţială lăsăm loc închinării în duh şi adevăr şi spunem
la rugăciunea zilei: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care stăpâneşti toate câte
sunt pe pământ şi în cer, ascultă cu bunătate rugăciunile poporului tău şi dăruieşte
timpurilor noastre pacea ta.
2. La Isus, cu Evanghelia
după Matei. Există un timp cronologic, neutral şi altul calificat ca moment
prielnic denumit cu termenul grec „kairós”. Astfel este şi timpul bisericesc
sau liturgic. În calendarul roman sau latin, timpul care decurge de la sărbătoarea
Botezul Domnului până marţi înainte de Postul Mare şi cel care decurge începând de
luni după Duminica Rusaliilor până la rugăciunea vesperală pentru prima Duminică din
Advent, ia numele de Timp ordinar sau „de peste an”. Este perioada de
33/34 săptămâni distribuite în două cicluri. Primul cuprinde de la 5 la 9 săptămâni
şi este întrerupt de începutul Postului Mare. Al doilea ciclu continuă cu săptămâna
care urmează după cea întreruptă în primul ciclu. Când Timpul de peste an este de
33 săptămâni, se omite prima săptămână cu care ar urma să se reia ciclul după Rusalii.
Duminicile din Timpul de peste an iau denumirea de la numărul săptămânii: de exemplu
a III,VI, XX, XXV-a de peste an. Reuniţi de Cuvântul Domnului proclamat în lectura
continuă a Sf. Scripturi retrăim în duminicile de peste an aspectele inepuizabile
ale misterului pascal al lui Cristos. El „ne-a făcut să trecem de la robia păcatului
şi a morţii la slava de a fi chemaţi seminţie aleasă, preoţie regească, neam sfânt,
popor dobândit de el”; „murind pe cruce, ne-a eliberat de moartea veşnică şi prin
învierea sa ne-a dăruit viaţa nemuritoare” (Prefaţa duminicală I şi II). Suntem
în anul liturgic notat convenţional cu litera A din ciclul trienal al lecturilor
biblice. Biserica ne însoţeşte în lectura Evangheliei după Sf. Matei. Vom urma
pas cu pas viaţa publică a lui Isus ascultând învăţămintele sale, pildele, povestirea
vindecărilor şi minunilor pe care le-a săvârşit. Urmărim viaţa sa de la botezul primit
în apele Iordanului până la începutul pătimirii. Isus devine maestrul nostru: ne va
învăţa să gândim şi să trăim ca fii ai lui Dumnezeu. Astăzi evanghelistul
Ioan ne introduce în viaţa publică a lui Isus pe care, începând cu duminica
viitoare, Evanghelia după Matei îl va povesti şi va face să-i cunoaştem faţa, inima,
gândurile şi simţămintele.
3. Înainte nu-l cunoşteam.
Ioan Botezătorul, voind să ne stimuleze ca să începem a-l cunoaşte bine pe Isus, pare
să pună direct o întrebare fundamentală: „Voi, îl cunoaşteţi bine pe Isus?
Ştiţi cine este?”. Apoi, făcându-se asemenea nouă, Ioan spune de două ori
că nu-l cunoştea pe Isus (Ioan 1,31 şi 33) dar că Dumnezeu i l-a făcut cunoscut.
Prin asta ne sugerează să aprofundăm în viaţa noastră cunoaşterea lui Isus, să citim
cu atenţie paginile Evangheliilor, să reflectăm asupra acestei figuri misterioase
şi fascinante. Dar, atenţie, deoarece cine nu a primit de la Dumnezeu darul
credinţeinu-l poate cunoaşte pe Isus. Chiar dacă ar fi citit sute de cărţi
despre el şi ascultat mii de predici, conferinţe şi discursuri, chiar dacă ar fi urmat
cursurile şi obţinut titlul de doctor în Teologie, cunoaşterea sa rămâne parţială.
Pentru a-l cunoaşte cu adevărat pe Isus e nevoie de lumina suprafirească
pe care o dă numai Dumnezeu.
Ce este de făcut? Să rămânem pasivi
şi să aşteptăm lumină din cer? Să spunem în noi înşine: „dacă Domnul mă luminează,
voi crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?”. Inerţia spiritului nu este calea
cea mai bună. Exemplul lui Ioan Botezătorul este luminător. El se întreabă cine
este Isus. Textele sacre nu spun care erau gândurile pe care Ioan şi le-a format în
singurătate şi meditaţie dar este legitim să credem că a cerut lumină de la Dumnezeu
în momente de rugăciune. În fine, mişcat de credinţă sinceră, află că omul care se
amesteca între mulţimea de păcătoşi pentru a fi botezat ca toţi ceilalţi, era „Mielul
lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. Este în faţa lui, dar exista înainte
de el. Este acela care botează cu Duhul sfânt şi de aceea este Fiul lui Dumnezeu (cf.
Ioan 1,29-30). Lecturile biblice adaugă alte răspunsuri. În Vechiul Testament,
profetul anunţase că Mesia este „servitorul lui Dumnezeu” şi că Dumnezeu va
face din el „lumina popoarelor” ca să ducă mântuirea până la marginile
pământului” (cf. Isaia 49,6). În Noul Testament, apostolul Paul scrie creştinilor
din oraşul grecesc Corint în convingerea că Isus continuă să trăiască şi să lucreze
în comunităţile creştine care se străduiesc să fie sfinte şi se menţin unite în
rugăciune (cf. 1Cor 1,1-3).
4. Mielul lui Dumnezeu. Să ne oprim
asupra afirmaţiei lui Ioan Botezătorul cu referire la Isus: „Iată mielul lui Dumnezeu
care ia asupra sa păcatul lumii!”. Pentru noi nu este uşor a înţelege aceste cuvinte.
Desigur, intuim că este vorba despre simbolul fiinţei inocente, amintindu-ne îndată
fabula clasică despre lupul şi mielul care beau apă din acelaşi pârâu. Mielul nu poate
face rău nimănui dar cade uşor victimă lupului prepotent. Gândul ne duce imediat la
suferinţa celui nevinovat, a dreptului lovit de soartă. În această direcţie se orientează
şi gândirea biblică. Expresia „Mielul lui Dumnezeu”era lesne de
înţeles pentruevreii care în fiecare an de sărbătoarea Paştelui aminteau
noaptea fugii din robia Egiptului. În acea noapte fiecare familie mânca un miel şi
cu sângele lui ungea amândoi stâlpii şi pragul de sus al uşii casei ca semn de recunoaştere.
În seara Paşteluicapii de familie povesteau fiilor noaptea
eliberării, când sângele unui miel îi salvase de îngerul nimicitor. Acel miel fusese
oferit ca sacrificiu în locul lor. Evenimentul este descris în c.12 al cărţii
Exodului. În ultima din cele zece plăgi trimise de Dumnezeu peste faraon şi
ţara Egiptului pentru eliberarea evreilor de jugul sclaviei, fiul întâi născut al
fiecărei familii din Egipt trebuia să moară. Au fost salvaţi doar întâi născuţii acelor
părinţi care împliniseră porunca Domnului. Trebuia tăiat un miel fără cusur pentru
întâiul născut căci cineva din casătrebuia să moară, fie mielul, fie întâiul
născut. Casa trebuia să fie marcată în mod vizibil. Cu sângele mielului trebuiau
unşi amândoi stâlpii şi pragul de sus al uşii casei, astfel Dumnezeu văzând sângele
trecea mai departe. Şi Isus, în noaptea Paştelui, a celebrat
cu apostolii cina mielului. Atunci Domnul s-a oferit pe sine în pâine şi în vin, ca
adevăratul miel care îşi varsă sângele pentru toţi, pentru a ispăşi
păcatele noastre, a ne dobândi iertarea lui Dumnezeu şi a face din noi fii ai
lui Dumnezeu. La cina cea de taină Domnul s-a oferit anticipat. Cecul
în alb avea să-l acopere a doua zi prin jertfa crucii. Fără sacrificiul lui Isus din
Vinerea Mare, cina de taină ar rămâne un simplu ritual; dar fără cina din Joia Sfântă,
moartea lui Isus pe cruce ar fi de neînţeles sau explicată ca falimentul unui om.
Toate se luminează apoi prin învierea lui Cristos din morţi, „cu moartea
pe moarte călcând”.
5. Mielul astăzi pe altar. La ultima cină Isus
a spus: „Faceţi aceasta în amintirea mea”. Astăzi, duminica este un „mic Paşte”, Paştele
săptămânal iar noi ne adunăm ca să reînnoim ultima cină a Domnului. Ascultăm mai
întâi cuvintele sale şi facem cunoştinţă cu el şi între noi. Toţi ne potrivim gândurile,
cuvintele şi faptele cu viaţa Învăţătorului. Apoi preotul repetă gesturile şi cuvintele
lui Isus. Ia pâinea şi zice: „Acesta este trupul meu”. Ia potirul cu vin şi zice:
„Acesta este sângele meu vărsat pentru voi şi pentru mulţi spre iertarea păcatelor”.
Toţi înţeleg că pe masa cinei nu mai este pâinea şi vinul, dar trupul şi sângele Domnului,
mielul lui Dumnezeu care reînnoieşte jertfa crucii pentru salvarea tuturor. Aceasta
este sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, Euharistia ca sacrificiu şi cină de Paşte.
La Împărtăşanie ne hrănim cu Isus precum evreii cu mielul pascal şi prindem noi puteri
pentru a păşi la fel ca ei spre libertate. Numai aşa putem trăi liberi de păcat, de
egoism, de solitudine; putem înainta spre ţara promisă a bunătăţii oferite de Domnul
care iartă şi înfăptuieşte binele. Am văzut deja. Isus Cristos a fost anunţat
de Ioan ca mielul lui Dumnezeu. Mai înainte profetul îl anunţase ca servitorul lui
Dumnezeu rânduit să devină lumina popoarelor care îi strânge la un loc pe oameni şi
duce mântuirea până la marginile pământului (cf. Isaia 49,3.5-6). Renăscuţi
prin taina Botezului şi hrăniţi cu Pâinea euharistică suntem un singur popor pe care
Mielul îl conduce la apele liniştite ale vieţii lui Dumnezeu.
6. Prin botez,
în familia lui Dumnezeu. Potrivit istoriei biblice, evreii au fost eliberaţi de
robia Egiptului prin sângele mielului pascal. Noi am fost răscumpăraţi pentru totdeauna
de sângele lui Cristos prin noul exod de eliberare definitivă. Isus mielul fără pată
s-a lăsat botezat de Ioan asumând pentru toţi oamenii atitudinea de pocăinţă şi anticipând
botezul desăvârşit al jertfei sale de pe cruce prin care a răscumpărat lumea de păcat.
Primind botezul „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” suntem
introduşi în familia lui Dumnezeu. Apa care purifică şi sfinţeşte, trage
putere de viaţă nouă din sângele vărsat pe cruce: misterul apei este strâns unit cu
cel al sângelui. În moartea sa noi renaştem, suntem făcuţi părtaşi la natura lui Dumnezeu,
devenim membri ai împărăţiei şi moştenitori ai slavei sale nemărginite. Ca „fii” continuăm
misiunea lui Isus cu Duhul său dăruit nouă la botez, la mir, şi respectiv
la hirotonirea preoţească.
7. Mărturialui Ioan Botezătorul.
Evanghelia de azi prezintă mărturia lui Ioan Botezătorul, omul călit în singurătatea
pustiului prin meditaţie şi pocăinţă, care caută să se ascundă şi cvasi să dispară
în cel ce trebuia să vină în lume. Dă mărturie despre sine că nu este Mesia,
nici Ilie, nici profetul şi spune clar despre Isus: „Am văzut Duhul coborându-se
din cer, ca un porumbel, şi rămânând peste el. Eu nu-l cunoşteam, dar cel care
m-a trimis să botez cu apă mi-a zis: «Acela peste care vei vedea Duhul coborându-se
şi rămânând peste el, acela este cel care botează cu Duhul Sfânt. Eu am văzut şi
dau mărturie că el este Fiul lui Dumnezeu”(Ioan 1,32-34). Cu
această declaraţie religiozitatea umană atinge nivelul cel mai înalt:Isus
Cristos este ultimul cuvânt care se poate spune şi pe care Dumnezeu l-a spus despre
istoria religioasă a omului. Nu intrăm aici în fondul acestei convingeri care
constituie baza credinţei creştine. În lume există atâtea religii şi atât de diferite
între ele. Multe sunt şi confesiunile creştine.
8. Mărturia creştinului.
Suntem în Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor în care ne întrebăm cu apostolul
Paul: "Oare a fost Cristos împărţit?" (1Cor 1,17). Noi stăruim
în rugăciune şi ne lăsăm conduşi de Duhul Sfânt. Nu ştim ce ne rezervă Dumnezeuîn planurile lui, ştim însă că l-a trimis în lume pe Fiul său pentru ca
oamenii să aibă de la el viaţa din belşug şi că a dat Bisericii misiuneade a purta această veste la toţi oamenii. În faţa unei lumi care se opune
lui Dumnezeu, fie cu îndărătnicie, fie prin indiferenţă, înfăptuirea planului divin
pare irealizabilă. Şi aceasta este marea ispită despre care vorbeşte Isus în rugăciunea
Tatăl nostru. În faţa acestei tentaţii, creştinul veghează şi stăruie în rugăciune.
Invită pe alţii să facă la fel. A uita acest lucru, înseamnă a cădea „în păcatul
lumii” despre care vorbeşte evanghelistul Ioan: înseamnă a se lăsa înghiţiţi de
lume după ce l-am cunoscut pe Isus, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Deci,
suntem chemaţi să fimprecursori ai Domnului ca Ioan Botezătorul.
Oricât de scurtă, simplă şi ascunsă ar fi viaţa noastră, ajunge să-i confere o valoare
infinită chiar numai faptul de a fi servit la îndepărtarea unei singure pietre de
pe stradă pentru a netezi calea venirii Domnului în inima cuiva. Fiecare creştin
este chemat să fie un deschizător de drum pentru Cristos, un glas care strigă în deşertul
lumii, purtător al Cuvântului, vestitor al Evangheliei sale. Şi astăzi Creatorul a
toate vrea să folosească sărăcia şi neputinţa noastră pentru a se face cunoscut oamenilor.
Ne invită să-i împrumutăm glasul nostru, forţele noastre, viaţa noastră. Cu cât ne
vom lăsa cuprinşi de flacăra iubirii lui Dumnezeu, să ardem şi să ne consumăm ca lumânările
pe masa de altar, cu atât va străluci mai curată lumina sa de adevăr şi de mântuire
în jurul nostru. Dar să nu uităm un lucru: Isus i-a trimis pe ucenici în lume
ca miei în mijlocul lupilor. Astfel revine în minte fabula clasică „Lupul şi
mielul”, precum şi marea problemă biblică a suferinţei celui drept, a dramei celor
nevinovaţi împreună cu interogativele tulburătoare pe care le ridică. Fără îndoială,
nu este de-ajuns a nu spori suferinţa celui nevinovat, dar trebuie să
o alinăm acolo unde ea se află. În faţa dramei unei fetiţe care
plângea îngheţată de frig şi ruptă de foame, un om a strigat cu indignare în inima
sa: „O, Dumnezeule, unde eşti? De ce nu faci ceva pentru această biată fiinţă?” Şi
Dumnezeu i-a răspuns: „Dar eu am făcut ceva pentru ea, te-am făcut pe tine!”. Să
învăţăm bine acest răspuns şi să-l repetăm în noi, când suntem tentaţi să-i punem
lui Dumnezeu aceeaşi întrebare.
9. Rugă şi binecuvântare. Putem
să-l rugăm pe Isus cu încredere: ajută comunitatea noastră creştină să participe în
fiecare duminică la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în amintirea Botezului. Ajută-ne
să ascultăm cuvântul tău de Maestru ca să învăţăm a gândi şi trăi ca adevăraţi creştini
şi să recunoaştem în semenii noştri faţa ta. Ajută-ne să luăm parte la ultima
ta cină pentru a primi iertarea lui Dumnezeu şi a ne hrăni cu trupul şi sângele tău,
care eşti Mielul jertfit pentru mântuirea noastră. La aceste invocaţii, adăugăm
urarea de încheiere a apostolului Paul către creştini din Corint:Har vouă
şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Cristos (1Cor
1,3).
(RV – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 18 ianuarie 2014)