2014-01-18 09:20:26

Consideraţii omiletice le Duminica a II-a de peste an (A): Mielul lui Dumnezeu care ridici păcatele lumii, miluieşte-ne pe noi!


(RV – 18 ianuarie 2014) E Ziua Domnului. Tot pământul să te adore şi să-ţi cânte ţie, Dumnezeule; să cânte numelui tău, Dumnezeule Preaînalt! (Ps 65,4). Cu această invitaţie la preamărirea lui Dumnezeu începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în a II-a Duminică a timpului de peste an. Invocaţia este luată din Ps.65, o compoziţie din genul literar al cântărilor de mulţumire.

1. „Tot pământul să-ţi cânte ţie!”. Aducerea de mulţumire lui Dumnezeu este anunţată solemn în celebrarea Sfintei Liturghii când preotul slujitor îndeamnă: Să mulţumim Domnului Dumnezeului nostru!. Apoi, în finalul rugăciunii euharistice înălţând sfintele daruri conclude cu mica doxologie: Prin Cristos cu Cristos şi în Cristos, ţie Dumnezeule, Tată atotputernic, în unire cu Duhul Sfânt, toată cinstea şi mărirea în toţi vecii vecilor. Adunarea credincioşilor exprimă în cor adeziunea lăuntrică printr-un mare sau întreit „Amen”.
Se cer doar câteva clipe de tăcere şi de sporită atenţie pentru a desluşi în univers un gen de muzică teologică ce povesteşte slava lui Dumnezeu. Percepem atunci cum de pe tot pământul se înalţă o simfonie care preamăreşte strălucirea lucrării divine. Aceasta se desfăşoară în natură şi în istoria lumii.
Este de-ajuns să ne oprim din mers şi să reflectăm puţin pentru a constata că Dumnezeu ne călăuzeşte pe toţi şi fiecare. La plăsmuirea vieţii umane contribuie lucrarea lui Dumnezeu şi cea a omului. Istoria fiecăruia dintre noi începe înainte de noi. Ea începe în speranţa nutrită de cei care ne-au dorit şi aşteptat. Iubirea lui Dumnezeu şi a părinţilor este la originea fiecărei vieţi omeneşti.
După câteva crâmpeie de reflecţie iniţială lăsăm loc închinării în duh şi adevăr şi spunem la rugăciunea zilei: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care stăpâneşti toate câte sunt pe pământ şi în cer, ascultă cu bunătate rugăciunile poporului tău şi dăruieşte timpurilor noastre pacea ta.

2. La Isus, cu Evanghelia după Matei. Există un timp cronologic, neutral şi altul calificat ca moment prielnic denumit cu termenul grec „kairós”. Astfel este şi timpul bisericesc sau liturgic.
În calendarul roman sau latin, timpul care decurge de la sărbătoarea Botezul Domnului până marţi înainte de Postul Mare şi cel care decurge începând de luni după Duminica Rusaliilor până la rugăciunea vesperală pentru prima Duminică din Advent, ia numele de Timp ordinar sau „de peste an”. Este perioada de 33/34 săptămâni distribuite în două cicluri. Primul cuprinde de la 5 la 9 săptămâni şi este întrerupt de începutul Postului Mare. Al doilea ciclu continuă cu săptămâna care urmează după cea întreruptă în primul ciclu. Când Timpul de peste an este de 33 săptămâni, se omite prima săptămână cu care ar urma să se reia ciclul după Rusalii. Duminicile din Timpul de peste an iau denumirea de la numărul săptămânii: de exemplu a III,VI, XX, XXV-a de peste an.
Reuniţi de Cuvântul Domnului proclamat în lectura continuă a Sf. Scripturi retrăim în duminicile de peste an aspectele inepuizabile ale misterului pascal al lui Cristos. El „ne-a făcut să trecem de la robia păcatului şi a morţii la slava de a fi chemaţi seminţie aleasă, preoţie regească, neam sfânt, popor dobândit de el”; „murind pe cruce, ne-a eliberat de moartea veşnică şi prin învierea sa ne-a dăruit viaţa nemuritoare” (Prefaţa duminicală I şi II).
Suntem în anul liturgic notat convenţional cu litera A din ciclul trienal al lecturilor biblice. Biserica ne însoţeşte în lectura Evangheliei după Sf. Matei. Vom urma pas cu pas viaţa publică a lui Isus ascultând învăţămintele sale, pildele, povestirea vindecărilor şi minunilor pe care le-a săvârşit. Urmărim viaţa sa de la botezul primit în apele Iordanului până la începutul pătimirii. Isus devine maestrul nostru: ne va învăţa să gândim şi să trăim ca fii ai lui Dumnezeu.
Astăzi evanghelistul Ioan ne introduce în viaţa publică a lui Isus pe care, începând cu duminica viitoare, Evanghelia după Matei îl va povesti şi va face să-i cunoaştem faţa, inima, gândurile şi simţămintele.

3. Înainte nu-l cunoşteam. Ioan Botezătorul, voind să ne stimuleze ca să începem a-l cunoaşte bine pe Isus, pare să pună direct o întrebare fundamentală: „Voi, îl cunoaşteţi bine pe Isus? Ştiţi cine este?”. Apoi, făcându-se asemenea nouă, Ioan spune de două ori că nu-l cunoştea pe Isus (Ioan 1,31 şi 33) dar că Dumnezeu i l-a făcut cunoscut. Prin asta ne sugerează să aprofundăm în viaţa noastră cunoaşterea lui Isus, să citim cu atenţie paginile Evangheliilor, să reflectăm asupra acestei figuri misterioase şi fascinante.
Dar, atenţie, deoarece cine nu a primit de la Dumnezeu darul credinţei nu-l poate cunoaşte pe Isus. Chiar dacă ar fi citit sute de cărţi despre el şi ascultat mii de predici, conferinţe şi discursuri, chiar dacă ar fi urmat cursurile şi obţinut titlul de doctor în Teologie, cunoaşterea sa rămâne parţială. Pentru a-l cunoaşte cu adevărat pe Isus e nevoie de lumina suprafirească pe care o dă numai Dumnezeu.

Ce este de făcut? Să rămânem pasivi şi să aşteptăm lumină din cer? Să spunem în noi înşine: „dacă Domnul mă luminează, voi crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?”. Inerţia spiritului nu este calea cea mai bună. Exemplul lui Ioan Botezătorul este luminător. El se întreabă cine este Isus. Textele sacre nu spun care erau gândurile pe care Ioan şi le-a format în singurătate şi meditaţie dar este legitim să credem că a cerut lumină de la Dumnezeu în momente de rugăciune. În fine, mişcat de credinţă sinceră, află că omul care se amesteca între mulţimea de păcătoşi pentru a fi botezat ca toţi ceilalţi, era „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. Este în faţa lui, dar exista înainte de el. Este acela care botează cu Duhul sfânt şi de aceea este Fiul lui Dumnezeu (cf. Ioan 1,29-30).
Lecturile biblice adaugă alte răspunsuri. În Vechiul Testament, profetul anunţase că Mesia este „servitorul lui Dumnezeu” şi că Dumnezeu va face din el lumina popoarelor” ca să ducă mântuirea până la marginile pământului” (cf. Isaia 49,6). În Noul Testament, apostolul Paul scrie creştinilor din oraşul grecesc Corint în convingerea că Isus continuă să trăiască şi să lucreze în comunităţile creştine care se străduiesc să fie sfinte şi se menţin unite în rugăciune (cf. 1Cor 1,1-3).

4. Mielul lui Dumnezeu. Să ne oprim asupra afirmaţiei lui Ioan Botezătorul cu referire la Isus: „Iată mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatul lumii!”.
Pentru noi nu este uşor a înţelege aceste cuvinte. Desigur, intuim că este vorba despre simbolul fiinţei inocente, amintindu-ne îndată fabula clasică despre lupul şi mielul care beau apă din acelaşi pârâu. Mielul nu poate face rău nimănui dar cade uşor victimă lupului prepotent. Gândul ne duce imediat la suferinţa celui nevinovat, a dreptului lovit de soartă. În această direcţie se orientează şi gândirea biblică.
Expresia „Mielul lui Dumnezeu” era lesne de înţeles pentru evreii care în fiecare an de sărbătoarea Paştelui aminteau noaptea fugii din robia Egiptului. În acea noapte fiecare familie mânca un miel şi cu sângele lui ungea amândoi stâlpii şi pragul de sus al uşii casei ca semn de recunoaştere. În seara Paştelui capii de familie povesteau fiilor noaptea eliberării, când sângele unui miel îi salvase de îngerul nimicitor. Acel miel fusese oferit ca sacrificiu în locul lor.
Evenimentul este descris în c.12 al cărţii Exodului. În ultima din cele zece plăgi trimise de Dumnezeu peste faraon şi ţara Egiptului pentru eliberarea evreilor de jugul sclaviei, fiul întâi născut al fiecărei familii din Egipt trebuia să moară. Au fost salvaţi doar întâi născuţii acelor părinţi care împliniseră porunca Domnului. Trebuia tăiat un miel fără cusur pentru întâiul născut căci cineva din casă trebuia să moară, fie mielul, fie întâiul născut. Casa trebuia să fie marcată în mod vizibil. Cu sângele mielului trebuiau unşi amândoi stâlpii şi pragul de sus al uşii casei, astfel Dumnezeu văzând sângele trecea mai departe.
Şi Isus, în noaptea Paştelui, a celebrat cu apostolii cina mielului. Atunci Domnul s-a oferit pe sine în pâine şi în vin, ca adevăratul miel care îşi varsă sângele pentru toţi, pentru a ispăşi păcatele noastre, a ne dobândi iertarea lui Dumnezeu şi a face din noi fii ai lui Dumnezeu.
La cina cea de taină Domnul s-a oferit anticipat. Cecul în alb avea să-l acopere a doua zi prin jertfa crucii. Fără sacrificiul lui Isus din Vinerea Mare, cina de taină ar rămâne un simplu ritual; dar fără cina din Joia Sfântă, moartea lui Isus pe cruce ar fi de neînţeles sau explicată ca falimentul unui om. Toate se luminează apoi prin învierea lui Cristos din morţi, „cu moartea pe moarte călcând”.

5. Mielul astăzi pe altar. La ultima cină Isus a spus: „Faceţi aceasta în amintirea mea”. Astăzi, duminica este un „mic Paşte”, Paştele săptămânal iar noi ne adunăm ca să reînnoim ultima cină a Domnului. Ascultăm mai întâi cuvintele sale şi facem cunoştinţă cu el şi între noi. Toţi ne potrivim gândurile, cuvintele şi faptele cu viaţa Învăţătorului. Apoi preotul repetă gesturile şi cuvintele lui Isus. Ia pâinea şi zice: „Acesta este trupul meu”. Ia potirul cu vin şi zice: „Acesta este sângele meu vărsat pentru voi şi pentru mulţi spre iertarea păcatelor”. Toţi înţeleg că pe masa cinei nu mai este pâinea şi vinul, dar trupul şi sângele Domnului, mielul lui Dumnezeu care reînnoieşte jertfa crucii pentru salvarea tuturor. Aceasta este sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, Euharistia ca sacrificiu şi cină de Paşte. La Împărtăşanie ne hrănim cu Isus precum evreii cu mielul pascal şi prindem noi puteri pentru a păşi la fel ca ei spre libertate. Numai aşa putem trăi liberi de păcat, de egoism, de solitudine; putem înainta spre ţara promisă a bunătăţii oferite de Domnul care iartă şi înfăptuieşte binele.
Am văzut deja. Isus Cristos a fost anunţat de Ioan ca mielul lui Dumnezeu. Mai înainte profetul îl anunţase ca servitorul lui Dumnezeu rânduit să devină lumina popoarelor care îi strânge la un loc pe oameni şi duce mântuirea până la marginile pământului (cf. Isaia 49,3.5-6). Renăscuţi prin taina Botezului şi hrăniţi cu Pâinea euharistică suntem un singur popor pe care Mielul îl conduce la apele liniştite ale vieţii lui Dumnezeu.

6. Prin botez, în familia lui Dumnezeu. Potrivit istoriei biblice, evreii au fost eliberaţi de robia Egiptului prin sângele mielului pascal. Noi am fost răscumpăraţi pentru totdeauna de sângele lui Cristos prin noul exod de eliberare definitivă. Isus mielul fără pată s-a lăsat botezat de Ioan asumând pentru toţi oamenii atitudinea de pocăinţă şi anticipând botezul desăvârşit al jertfei sale de pe cruce prin care a răscumpărat lumea de păcat. Primind botezul „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” suntem introduşi în familia lui Dumnezeu. Apa care purifică şi sfinţeşte, trage putere de viaţă nouă din sângele vărsat pe cruce: misterul apei este strâns unit cu cel al sângelui. În moartea sa noi renaştem, suntem făcuţi părtaşi la natura lui Dumnezeu, devenim membri ai împărăţiei şi moştenitori ai slavei sale nemărginite. Ca „fii” continuăm misiunea lui Isus cu Duhul său dăruit nouă la botez, la mir, şi respectiv la hirotonirea preoţească.

7. Mărturia lui Ioan Botezătorul. Evanghelia de azi prezintă mărturia lui Ioan Botezătorul, omul călit în singurătatea pustiului prin meditaţie şi pocăinţă, care caută să se ascundă şi cvasi să dispară în cel ce trebuia să vină în lume. Dă mărturie despre sine că nu este Mesia, nici Ilie, nici profetul şi spune clar despre Isus: „Am văzut Duhul coborându-se din cer, ca un porumbel, şi rămânând peste el. Eu nu-l cunoşteam, dar cel care m-a trimis să botez cu apă mi-a zis: «Acela peste care vei vedea Duhul coborându-se şi rămânând peste el, acela este cel care botează cu Duhul Sfânt. Eu am văzut şi dau mărturie că el este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1,32-34).
Cu această declaraţie religiozitatea umană atinge nivelul cel mai înalt: Isus Cristos este ultimul cuvânt care se poate spune şi pe care Dumnezeu l-a spus despre istoria religioasă a omului.
Nu intrăm aici în fondul acestei convingeri care constituie baza credinţei creştine. În lume există atâtea religii şi atât de diferite între ele. Multe sunt şi confesiunile creştine.

8. Mărturia creştinului. Suntem în Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor în care ne întrebăm cu apostolul Paul: "Oare a fost Cristos împărţit?" (1Cor 1,17).
Noi stăruim în rugăciune şi ne lăsăm conduşi de Duhul Sfânt. Nu ştim ce ne rezervă Dumnezeu în planurile lui, ştim însă că l-a trimis în lume pe Fiul său pentru ca oamenii să aibă de la el viaţa din belşug şi că a dat Bisericii misiunea de a purta această veste la toţi oamenii.
În faţa unei lumi care se opune lui Dumnezeu, fie cu îndărătnicie, fie prin indiferenţă, înfăptuirea planului divin pare irealizabilă. Şi aceasta este marea ispită despre care vorbeşte Isus în rugăciunea Tatăl nostru. În faţa acestei tentaţii, creştinul veghează şi stăruie în rugăciune. Invită pe alţii să facă la fel. A uita acest lucru, înseamnă a cădea „în păcatul lumii” despre care vorbeşte evanghelistul Ioan: înseamnă a se lăsa înghiţiţi de lume după ce l-am cunoscut pe Isus, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Deci, suntem chemaţi să fim precursori ai Domnului ca Ioan Botezătorul. Oricât de scurtă, simplă şi ascunsă ar fi viaţa noastră, ajunge să-i confere o valoare infinită chiar numai faptul de a fi servit la îndepărtarea unei singure pietre de pe stradă pentru a netezi calea venirii Domnului în inima cuiva.
Fiecare creştin este chemat să fie un deschizător de drum pentru Cristos, un glas care strigă în deşertul lumii, purtător al Cuvântului, vestitor al Evangheliei sale. Şi astăzi Creatorul a toate vrea să folosească sărăcia şi neputinţa noastră pentru a se face cunoscut oamenilor. Ne invită să-i împrumutăm glasul nostru, forţele noastre, viaţa noastră. Cu cât ne vom lăsa cuprinşi de flacăra iubirii lui Dumnezeu, să ardem şi să ne consumăm ca lumânările pe masa de altar, cu atât va străluci mai curată lumina sa de adevăr şi de mântuire în jurul nostru.
Dar să nu uităm un lucru: Isus i-a trimis pe ucenici în lume ca miei în mijlocul lupilor. Astfel revine în minte fabula clasică „Lupul şi mielul”, precum şi marea problemă biblică a suferinţei celui drept, a dramei celor nevinovaţi împreună cu interogativele tulburătoare pe care le ridică.
Fără îndoială, nu este de-ajuns a nu spori suferinţa celui nevinovat, dar trebuie să o alinăm acolo unde ea se află. În faţa dramei unei fetiţe care plângea îngheţată de frig şi ruptă de foame, un om a strigat cu indignare în inima sa: „O, Dumnezeule, unde eşti? De ce nu faci ceva pentru această biată fiinţă?” Şi Dumnezeu i-a răspuns: „Dar eu am făcut ceva pentru ea, te-am făcut pe tine!”.
Să învăţăm bine acest răspuns şi să-l repetăm în noi, când suntem tentaţi să-i punem lui Dumnezeu aceeaşi întrebare.

9. Rugă şi binecuvântare. Putem să-l rugăm pe Isus cu încredere: ajută comunitatea noastră creştină să participe în fiecare duminică la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în amintirea Botezului.
Ajută-ne să ascultăm cuvântul tău de Maestru ca să învăţăm a gândi şi trăi ca adevăraţi creştini şi să recunoaştem în semenii noştri faţa ta.
Ajută-ne să luăm parte la ultima ta cină pentru a primi iertarea lui Dumnezeu şi a ne hrăni cu trupul şi sângele tău, care eşti Mielul jertfit pentru mântuirea noastră.
La aceste invocaţii, adăugăm urarea de încheiere a apostolului Paul către creştini din Corint: Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Cristos (1Cor 1,3).

(RV – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 18 ianuarie 2014)

Aici, serviciul audio: RealAudioMP3








All the contents on this site are copyrighted ©.