Epifania Domnului. Papa: Asemenea magilor să ne păstrăm credinţa cu „sfântă viclenie”

RV 06 ian 2014. Urmând o lumină, magii au găsit Lumina, l-au găsit pe Cristos. Luni, 6 ianuarie, solemnitatea Epifaniei Domnului, Papa Francisc a celebrat Sf. Liturghie în bazilica Sf. Petru. La predică, Pontiful a subliniat exemplul magilor de la Răsărit care urmând lumina unui astru l-au aflat pe Cristos, izvorul luminii. Ei ne învaţă să nu ne mulţumim cu o viaţă mediocră şi să folosim o „sfântă viclenie” când e vorba de a ne păstra credinţa.

Redăm mai jos, în traducerea noastră de lucru, omilia Papei Francisc de la Sf. Liturghie în solemnitatea Epifaniei Domnului:

«Lumen requirunt lumine». Această expresie grăitoare dintr-un imn liturgic al Epifaniei se referă la experienţa Magilor: urmând o lumină, ei caută Lumina. Steaua apărută pe cer aprinde în mintea şi inima lor o lumină care-i face să pornească în căutarea marii Lumini a lui Cristos. Magii urmează cu fidelitate acea lumină care-i pătrunde lăuntric şi îl află pe Domnul.
În parcursul Magilor din Răsărit este simbolizat destinul fiecărui om: viaţa noastră este un drum, iluminaţi de luminile care luminează calea, pentru a găsi plinătatea adevărului şi a iubirii, pe care noi creştinii le recunoaştem în Isus, Lumina lumii. Şi orice om, asemenea Magilor, are la îndemână două mari „cărţi” din care să scoată semnele după care să se orienteze în pelerinaj: cartea creaţiei şi cartea Sfintelor Scripturi. Important este să fim atenţi, să veghem, să-l ascultăm pe Dumnezeu care ne vorbeşte, care ne vorbeşte întotdeauna. După cum spune Psalmul, referindu-se la Legea Domnului: „Făclie pentru paşii mei este cuvântul tău, lumină pentru drumul meu” (119, 105). Dar mai ales, ascultarea Evangheliei, lectura, meditarea şi transformarea ei în hrana noastră spirituală, ne ajută să-l întâlnim pe Isus cel viu, să facem experienţa Lui şi a iubirii sale”.

Prima lectură face să răsune, prin gura profetului Isaia, apelul lui Dumnezeu adresat Ierusalimului: „Ridică-te, luminează-te!” (Isaia 60,1). Ierusalimul este chemat să fie oraşul luminii care reflectă asupra lumii lumina lui Dumnezeu şi îi ajută pe oameni să umble pe căile lui. Aceasta este vocaţia şi misiunea Poporului lui Dumnezeu în lume. Dar Ierusalimul poate să renunţe la chemarea Domnului. Evanghelia ne spune că Magii, când au ajuns la Ierusalim, au încetat pentru o scurtă vreme să mai vadă steaua. Nu o mai vedeau. În particular, lumina ei este absentă în palatul regelui Irod: acea locuinţă este întunecoasă, domneşte întunericul, neîncrederea, teama, invidia. Irod, de fapt, se arată bănuitor şi îngrijorat pentru naşterea unui Prunc plăpând, pe care el îl simte ca pe un rival. În realitate, Isus nu a venit să-l doboare pe el, un sărman figurant, ci pe Principele acestei lumi! Cu toate acestea, regele şi consilierii lui aud cum scârţâie eşafodajul puterii lor, se tem că vor fi răsturnate regulile jocului, că vor fi demascate aparenţele. O lume întreagă edificată pe domnie, succes, avere şi corupţie, este pusă în criză de un Prunc! Şi Irod ajunge până acolo încât îi ucide pe copii. Un Părinte al Bisericii spunea (Quodvultdeus, Disc. 2 despre Crez; PL 40, 655): „Tu îi ucizi pe copii în trup, pentru că frica îţi ucide inima”. Aşa este: îi era frică şi, de frică, a înnebunit.

Magii au ştiut să depăşească periculosul moment de întuneric din jurul lui Irod pentru că au dat crezare Scripturilor, cuvântului profeţilor care arătau în Betleem locul naşterii lui Mesia. În acest fel au scăpat de moleşeala nopţii acestei lumi, şi-au reluat drumul către Betleem şi acolo au văzut din nou steaua, iar Evanghelia spune că au fost cuprinşi de „o bucurie foarte mare” (Mt 2,10), steaua care nu se vedea în întunericul mondenităţii din acel palat.

Un aspect al luminii care ne conduce pe drumul credinţei este şi sfânta „viclenie”. Şi aceasta este o virtute: sfânta „viclenie”. Este vorba de acea şiretenie spirituală care ne permite să recunoaştem pericolele şi să le evităm. Magii au ştiut să folosească această lumină a „vicleniei” când, pe calea de întoarcere, s-au hotărât să nu mai treacă pe la palatul întunecos al lui Irod, ci să meargă pe un alt drum. Aceşti înţelepţi din Răsărit ne învaţă cum să nu cădem în ameninţările întunericului şi cum să ne apărăm de obscuritatea care caută să cuprindă viaţa noastră. Prin această sfântă „viclenie”, ei şi-au păstrat credinţa. Şi noi trebuie să păstrăm credinţa, să o ferim de întuneric. Dar, de atâtea ori, trebuie să o ferim de întunericul care se îmbracă în lumină, pentru că – spune Sf. Paul – diavolul se preschimbă uneori într-un înger de lumină. Şi aici este necesară acea sfântă „viclenie” ca să păstrăm credinţa, să o ferim de cântecul Sirenelor care îţi spun: «Astăzi trebuie să facem asta, cealaltă, etc». Credinţa este un har, este un dar. Nouă ne revine să o păstrăm cu ajutorul acestei sfinte „viclenii”, prin rugăciune, iubire şi caritate. Trebuie să primim în inima noastră lumina lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să cultivăm acea viclenie spirituală care ştie să armonizeze simplitatea cu şiretenia, după cum cere Isus discipolilor: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi simpli ca porumbeii” (Mt 10,16).

În sărbătoarea Epifaniei, în care amintim manifestarea lui Isus pentru întreaga omenire pe chipul unui Prunc, îi simţim alături de noi pe Magi ca pricepuţi însoţitori de drum. Exemplul lor ne ajută să ne ridicăm ochii spre stea şi să urmăm marile dorinţe ale inimii noastre. Ne învaţă să nu ne mulţumim cu o viaţă mediocră, de „mic cabotaj”, ci să ne lăsăm întotdeauna fascinaţi de ceea ce este bun, adevărat, frumos… de Dumnezeu, care este toate acestea într-un mod tot mai mare! Şi ne învaţă să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe, de ceea ce în ochii lumii este mare, înţelept, puternic. Nu trebuie să ne oprim aici. E necesar să păstrăm credinţa. În aceste vremuri este foarte important să ne păstrăm credinţa. Trebuie să mergem mai departe, dincolo de întuneric, dincolo de ademenirile Sirenelor, dincolo de mondenitate, dincolo de atâtea modernităţi din timpurile noastre, pentru a merge la Betleem, acolo unde, în simplitatea unei case de periferie, între o mamă şi un tată plini de iubire şi credinţă, străluceşte Soarele care s-a ivit de sus, Împăratul universului. După pilda Magilor, să căutăm Lumina, cu ajutorul luminilor noastre mici, şi să păstrăm credinţa. Aşa să fie!”.

(rv – A. Dancă)