La început era Cuvântul...Cuvântul s-a făcut trup...Noi am văzut slava lui: consideraţii
omiletice la Duminica a II-a după Crăciun
(RV - 5 ianuarie 2014) E ziua Domnului, prima duminică din noul an 2014 şi
a doua din Timpul liturgic al Crăciunului. Nu este o sărbătoare particulară ci o duminică
în care putem aprofunda mai bine taina Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu şi prin
aceasta adevărata natură şi menire a omului dezvăluite de Cuvântul care s-a făcut
trup şi a locuit între noi. De fapt, pentru a treia oară în perioada liturgică
a Crăciunului este proclamat începutul Evangheliei după Ioan, propus deja la a treia
Liturghie din ziua de Crăciun şi apoi la cea din 31 decembrie.
1. La început
era Cuvântul. Încercând să facem puţină ordine în noi, medităm asupra prologului
Evangheliei după sfântul Ioan 1,1-18, care vorbeşte despre Isus-Cuvântul veşnic al
lui Dumnezeu, venit să locuiască între noi. Ne oprim la câteva aspecte ale acestui
minunat imn în cinstea Cuvântului lui Dumnezeu şi în care sunt redate solemn ideile
fundamentale ale întregii Evanghelii: Cuvântul este viaţă, lumină, adevăr pentru toţi
oamenii.
Prologul Sfântului Ioan spune: La început era Cuvântul şi Cuvântul
era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu (Ioan 1,1). Înainte de a-l prezenta
pe Isus, evanghelistul Ioan precizează că, pentru a înţelege cine este Isus, trebuie
să privim dincolo naşterea sa pământească şi să urcăm până începutul său veşnic, până
la Dumnezeu. De aceea, să ne întrebăm ce loc a avut până acum Dumnezeu în viaţa noastră?
A fost mereu la începutul şi pe culmea tuturor gândurilor noastre?
2.
Cuvântul, o lămurire. În cultura greco-elenistă termenul grec Lógos (Verbumîn latină) indica un mediator cosmic, coexistent cu Dumnezeu, Cauza exemplară
a lumii, modelul de care Dumnezeu s-a servit pentru lucrarea creaţiei şi a organizării
lumii. Unii evrei, precum filozoful Filon din Alexandria, au împrumutat termenul de
la greci. În Biblie termenul “Lógos” corespunde termenului “Înţelepciune”,
însă deşi termenul Sapientia în latină, era deja în uz în Biserica primară
(Cf. Matei 11,19; Luca 7,35; 1Corinteni 1,24), evanghelistul Ioan, în prologul evangheliei
sale, îl înlocuieşte cu “Lógos” deoarece termenul latin “Sapientia”, înţelepciune
fiind feminin în limba greacă “Sophίa” putea da loc la echivocuri.
3.
Cuvântul s-a făcut trup. Ioan, porneşte de la începuturile profunde ale
creaţiei dar se plasează repede în istoria umană trăită de al doilea adevăr al credinţei
noastre, Cuvântul, după care ne orientăm în viaţă. Dumnezeu s-a făcut om, a devenit
ca noi, unul dintre noi. „A lucrat cu mâini omeneşti, a gândit cu minte omenească,
a voit cu voinţă omenească, a iubit cu inimă omenească” (GS 22). Întruparea
Fiului lui Dumnezeu a impregnat cu Cristos toată istoria şi viaţa fiecărui om. El
este „ţinta istoriei umane, punctul spre care converg dorinţele istoriei şi civilizaţiei,
centrul neamului omenesc, bucuria tuturor inimilor şi plinirea aspiraţiilor lor” (GS
45).
Este ceea ce mărturisim în fiecare duminică la sfânta şi dumnezeiasca
Liturghiei când spunem „Cred într-un Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu unul-născut”.
Urmează momentul în care la Liturghia de Crăciun toţi îngenunchează în semn de adoraţie
spunând:„Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a
coborât din ceruri. S-a întrupat de la Duhul Sfânt din Maria Fecioara şi s-a
făcut om”.
Acesta este momentul culminant al sărbătorii Crăciunului, momentul
darului din cer pe care Dumnezeu Tatăl l-a făcut nouă oamenilor. Cu Cristos, dorinţa
primordială a omului de a fi asemenea lui Dumnezeu a întrecut orice speranţă. Cu Isus,
devenit fratele nostru, omul a intrat de drept în familia lui Dumnezeu. Suntem fii
ai unicului Tată, moştenitori şi comeseni ai săi. Să învăţăm a cunoaşte trăsăturile
personalităţii lui Isus Cristos care îl dezvăluie cel mai bine omului din vremea noastră:
atenţia sa faţă de suferinţa umană, sărăcia vieţii sale, iubirea faţă de ce lipsiţi
şi marginalizaţi, capacitatea de a scruta inimile, lupta împotriva duplicităţii, fascinaţia
sa de cap şi prieten, puterea răscolitoare a mesajului, profesiunea sa de pace şi
slujire, ascultarea totală faţă de voinţa Tatălui, caracterul profund spiritual al
religiozităţii sale.
4. Fiul îl face cunoscut pe Tatăl. Evanghelistul
observă că oamenii, deşi vorbesc despre Dumnezeu, nu ştiu multe despre el, deoarece
„pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar unicul său Fiu, care este spre sânul
Tatălui, el l-a făcut cunoscut” (Ioan, 1,18). Poate vorbi despre Dumnezeu în cunoştinţă
de cauză numai unul care este părtaş la dumnezeirea sa. Numai Isus împlineşte această
condiţie şi aceasta este credinţa pe care Ioan o proclamă la începutul Evangheliei
sale.
Această precizare este importantă deoarece mulţi creştini, în spiritul
unui ecumenism confuz, sfârşesc într-un amestec religios fără identitate. Unii cred
că Isus este unul dintre marii profeţi, poate cel mai mare. E bine ca la început de
an să ne întrebăm: Cine este pentru mine Isus Cristos? Este Fiul unul-născut al lui
Dumnezeu? Este revelatorul Tatălui? Este singurul mântuitor pentru toţi oamenii?
5.
Stăpânul timpului şi al istoriei. Atunci putem continua cu alte întrebări
ce ne stau la inimă. Cuvântul lui Dumnezeu ne inspiră tărie şi curaj, acum la început
de an, când fiecare nu fără o doză de preocupare, declarată sau tăinuită lăuntric,
se întreabă cum va fi noul an.
Cuvântul Scripturii a fost mereu lumină pentru
paşii credincioşilor în drumul lor prin istorie. Cu atât mai mult după ce Cuvântul
s-a făcut om, a venit în lume ca lumină şi a spus „eu sunt lumina lumii”. Înţelegem
de aceea că noul an va fi o istorie binecuvântată de Dumnezeu: tot ceea ce
se va întâmpla, chiar faptele cele mai de neînţeles, vor avea întipărită amprenta
iubirii lui Dumnezeu. De fapt, omul care poartă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,
şi mai mult, care poartă înscris în fiinţa sa numele lui Cristos, ştie că orice act,
orice acţiune din viaţa sa poartă pecetea darului divin, a harului creşterii în demnitatea
de fii ai Tatălui din cer sau cea a harului iertării, atunci când fapta noastră a
fost în mod deliberat contrară voinţei Domnului.
Avem un semn concret care
ne ajută să credem că Dumnezeu ne iubeşte cu adevărat: este prezenţa în mijlocul nostru
a unui copil, născut la plinirea timpului din Fecioara Maria şi care este în acelaşi
timp Fiul Unul-născut al lui Dumnezeu, stăpânul timpului şi al istoriei.
6.
Cuvântul, lumină în întuneric. Liturghia duminicii începe cu un text din
cartea Înţelepciunii lui Ben Sirah, adevărat ecou al nopţii sfinte: „Când liniştea
învăluia totul şi noaptea era la jumătatea căii sale, Cuvântul tău atotputernic, Doamne,
a venit din ceruri, de pe tronul regesc”(18,14-15).
A coborât
pentru a ne conduce paşii prin întunericul lumii spre casa Tatălui, acum când pretutindeni
pare să domnească o senzaţie de dezorientare şi de gol lăuntric. Omul modern, chiar
dacă, asemenea lui Prometeu din mitologia greacă, a îndrăznit să fure focul divin
spre a-l da oamenilor, în dorinţa de a-şi forja singur existenţa personală şi cea
de relaţie, nu ştie bine cine este şi încotro merge. Furtul fără părere de rău şi
cutezanţa de a se juca iscoditor la fântâna vieţii continuă să mărească îndepărtarea
de autorul ei. Rămâne nepotolită neliniştea provocată de ruperea comuniunii cu Dumnezeu
şi nesiguranţa sau falsa siguranţă cu care caută să-şi aline sfâşierea interioară.
În
atare situaţie, lecturile biblice dezvăluie toată iubirea cu care Dumnezeu a pus în
mişcare planul de mântuire. A luat iniţiativa de a se apropia de oameni; a intrat
în istoria umanităţii devenind o forţă concretă ce nu poate fi ignorată de nimeni
care vrea să se împlinească. Tema lecturilor acestei duminici este înţelepciunea
umană comparată cu înţelepciunea lui Dumnezeu.
7. Înţelepciunea,
arta de a trăi, de a trăi bine, în mod cinstit şi cu folos, încât ajuns
la capătul drumului pământesc, înţeleptul ştie pentru ce a trudit şi nu constată cu
dezamăgire: am trăit degeaba. Omul înţelept aruncă asupra lumii înconjurătoare o privire
lucidă şi lipsită de orice iluzie: cunoaşte bine caracterul efemer al lumii. Educator-născut,
înţeleptul este sensibil la normele de viaţă pentru sine şi pentru alţii: prudenţă,
moderaţie în pasiuni, muncă cinstită şi chibzuită, smerenie, loialitate. Reflex al
celei divine, înţelepciunea umană îşi are izvorul în Dumnezeu. Nu se dobândeşte prin
eforturi ciclopice ci prin descoperire divină. Este un dar al lui Dumnezeu. Este ca
o suflare ce reînnoieşte orice lucru în procesul izbucnirii vieţii pe care Dumnezeu
o împărtăşeşte cu noi. Este ca apa vie ce face să reînverzească pomul slăbit al cunoaşterii
binelui; este ca focul ce reînsufleţeşte inimile împietrite. Înţelepciunea este figura
iubirii lui Dumnezeu şi a lucrărilor sale minunate.
În capitolul 24,1-2.8-12
din cartea lui Ben Sirah, azi prima lectură, înţelepciunea personificată îşi ţese
singură un frumos elogiu: “Înţelepciunea se preamăreşte pe sine şi în
mijlocul poporului său îşi arată slava. În adunarea poporului Celui Preaînalt îşi
deschide gura şi înaintea Celui Atotputernic se înalţă pe sine, spunând: “Creatorul
a toate mi-a dat o poruncă şi cel care m-a creat mi-a fixat locuinţa. El mi-a spus:
Vino şi locuieşte printre fiii lui Iacob, primeşte-ţi partea de moştenire în Israel
şi prinde rădăcini printre aleşii mei. El m-a creat înaintea veacurilor, chiar de
la început şi voi dăinui veşnic; am slujit în faţa lui în cortul său sfânt şi astfel
m-am stabilit în Sion, mi-am găsit odihna în cetatea preaiubită şi în Ierusalim îmi
exercit puterea. Am prins rădăcini într-un popor glorios, pe care îl stăpâneşte Domnul
ca moştenire a sa. Eu locuiesc în mijlocul adunării celor sfinţi".
8.
Înţelepciunea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat modelul de înţelepciune
în Cristos Isus, Fiu său, care a luat chip omenesc, s-a exprimat în cuvinte şi acţiuni
umane; şi-a fixat locuinţa în mijlocul oamenilor devenind pentru toţi far strălucitor
pe drumul care duce spre Tatăl: lumină ce luminează pe orice om. Nu o lumină ce orbeşte
în momentul impactului, al întâlnirii, ci una care permite regăsirea drumului şi continuarea
lui în deplină siguranţă. Înţelepciunea divină întipărită în lumea cosmică rămâne
incompletă. Alfabetul creaturilor ca şi mesajul universului nu este uşor de descifrat.
Dacă frumuseţea şi ordinea constatată cu uimire în natura înconjurătoare vorbesc despre
măreţia şi puterea lui Dumnezeu, cartea Legii Legământului încheiat de Cel Preaînalt
cu poporul pe care şi l-a ales, vorbeşte despre milostivirea şi sfinţenia sa. Dacă
splendoarea universului trezeşte în noi stupoare şi respect sacru, cunoaşterea lucrărilor
înfăptuite de Dumnezeu pentru a-l salva pe alesul său trezeşte încredere şi recunoştinţă:
lasă locul unei vieţi trăite în ascultare faţă de lege.
9. Cuvântul s-a
făcut trup şi a locuit între noi. Dumnezeu s-a manifestat în diferite
moduri şi în repetate rânduri…S-a manifestat în lucrarea creaţiei, s-a manifestat
în cuvântul Legii şi în cel al profeţilor, deci în istoria lui Israel…Dar nu a fost
de-ajuns. În cele din urmă s-a manifestat în Isus din Nazaret, în care „Cuvântul s-a
făcut trup şi a locuit între noi”. S-a manifestat mai întâi în lucrurile create, apoi
în evenimentele istoriei lui Israel, iar în cele din urmă s-a revelat în fiinţa personală
a lui Isus. Este momentul culminant al manifestării lui Dumnezeu: libertatea iubirii,
gratuitatea darului divin se manifestă într-o persoană concretă care iubeşte, iartă,
ia asupra sa necazurile şi povara altora, îşi dă de bună voie viaţa pentru cei pe
care îi iubeşte ca fraţi.
Evanghelia duminicii, cum s-a arătat, propune prologul
adică începutul, Evangheliei după Ioan în toată solemnitatea sa teologică. Afirmaţia
centrală „Cuvântul s-a făcut trup” ar putea trezi o anumită perplexitate. Cum e posibil
ca un cuvânt, o realitate atât de puţin palpabilă, să devină trup sensibil ce se poate
pipăi? Dumnezeu părăseşte oarecum limbajul cuvântului pentru a se exprima într-un
prunc înfăşat în scutece, iar apoi condamnat la moarte, dus la înjunghiere „tăcut
ca un miel”, întins pe lemnul crucii. Este momentul culminant al revelaţiei lui Dumnezeu
care se exprimă în tăcere, în slăbiciunea firii omeneşti. De acum această tăcere devine
grăitoare: dovada cea mai elocventă că Dumnezeu nu a tăcut. Cuvântul său nu înseamnă
„vorbe” sau „discurs”, ci trup omenesc. În Cuvântul făcut trup Dumnezeu s-a exprimat,
a spus oamenilor tot ceea ce avea de spus: a făcut-o în unicul său Fiu; deci, nu are
altul de rezervă.
10. Cuvântul s-a făcut trup…Şi nou
am văzut slava lui. Înmulţirea cuvintelor nu putea să devină mai grăitoare
decât cuvântul dat, dăruit, arătat la împlinirea timpurilor. Trăind nostalgia după
Dumnezeu, omul, de-a lungul istoriei a spus multe cuvinte, biblioteci întregi, despre
Creatorul său. Acestea în loc să-l apropie, l-au lăsat acolo unde era, departe, deoarece
nu-i comunicau o experienţă. Căci „pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar
unicul său Fiu, care este spre sânul Tatălui, el l-a făcut cunoscut”.
Cel
prin care toate au fost create şi fără de care nimic nu s-a făcut, Cuvântul unic al
Tatălui s-a făcut om pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Nu a lucrat
prin intermediari, ci direct, implicându-se personal. Şi aici stă puterea de convingere:
altminteri ne-am îndoi de iubirea sa căci ştim bine între oameni cât de greu bogatul
crede săracului, cât de greu stăpânul îl înţelege pe servitor. De obicei oamenii
intervin prin alte persoane, pentru a păstra distanţa bine calculată din egoism. De
aceea nu-i pot ajuta efectiv pe semenii lor chiar când ar dori acest lucru. Cine nu
împarte viaţa cu săracul, mizeria cu cel sărman, nu poate pretinde că îi vine în ajutor,
de la orice tribună sau din orice oficiu ar proclama că o face. Fără o solidaritate
efectivă, orice efort ar fi compromis chiar de la plecare.
Cuvântul lui Dumnezeu
s-a făcut trup şi a locuit între noi, în toate asemenea nouă afară de păcat. Şi
noi am văzut slava lui căci din plinătatea lui am primit har peste har. De
atunci credinţa şi iubirea creştină autentică înseamnă solidaritate. De atunci mântuirea
definitivă urmează calea deschisă de Isus, singurul Mântuitor al omului. Cu versul
la evanghelia zilei îi strigăm „Mărire ţie, Cristoase, propovăduit neamurilor;
mărire ţie, Cristoase, crezut în lume” (cf 1Tim 3,16). Tuturor, un
an binecuvântat, cu sănătate şi pace.
(RV – A. Lucaci, material omiletic
de sâmbătă 4 ianuarie 2014). Aici, serviciul audio: