Crăciun 2013. Scrisoarea pastorală a card. Lucian Mureşan (text)
RV 25 dec 2013.Publicăm mai jos pastorala de Crăciun 2013
a Preafericitului Părinte Cardinal Lucian Mureşan, arhiepiscop major al Bisericii
Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Scrisoarea pastorală a fost primită la redacţie
prin grijacolegilor de la site-ul e-communio.ro.
Cardinal
† Lucian prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Arhiepiscop şi
Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş,
Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică,
în deplină comuniune de credinţă
cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei
Onoratului cler împreună slujitor,
cuvioşilor călugări şi călugăriţe, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor
creştinilor iubitori de Dumnezeu
Dragi credincioşi,
Taina
sărbătorii Crăciunului se arată în întâlnirea cu Isus. Dacă am făcut bine pregătirea
sufletească a Postului, Crăciunul trebuie să ne descopere bucuria unei prezenţe speciale
care se simte prin lumina credinţei: Dumnezeu e cu noi! Emanuel. Acesta este numele
lui Isus, Fiul Tatălui, nume anunţat de prorocul Isaia. Un nume care indică nu numai
prezenţa, ci plămada comuniunii Sale cu fiecare dintre noi, fiindcă Celui Preaînalt
i-a plăcut încă de la începuturile Creaţiei să-şi mărturisească numele în funcţie
de om: Dumnezeu cu noi, Dumnezeul lui Avram, al lui Isaac, al lui Iacob.
Taina
Crăciunului spune, de asemenea, că Cristos doreşte să afle o lume în stare să-L recunoască,
care-L aşteaptă şi nu se mărgineşte la rezolvări ieftine, ci le caută pe acelea care
rămân definitive. Această sfântă aşteptare este evocată de profeţii Vechiului Testament
şi oferă întâietate timpului în faţa locurilor sau a privilegiilor de orice fel.
Speranţa
creştinului presupune întotdeauna răbdarea împlinirii timpului şi este actul de identitate
al omului de credinţă. Puterea discretă a binelui reînnoit în lume, zi de zi, este
nimeni altul decât Pruncul ceresc, coborât din veşnicie, care se descoperă tot mai
mult lumii prin mărturia binelui nostru, săvârşit zi de zi, spre a conduce lumea şi
Biserica la întâlnirea definitivă cu El.
Iubiţi
credincioşi, Ştiu grijile Voastre şi Vă înţeleg
descurajările. Dar ştim cu toţii că credinţa nu ţine de sfera privată, nu e o înţelegere
individualistă sau opinie subiectivă, ci apare şi se întăreşte în ascultarea Cuvântului
Domnului, fiind destinată să se transforme în bună-vestire – după cum spune Sfântul
Părinte Papa Francisc. Trăim vremuri pentru care virtutea supremă a devenit gustul
propriu. Viaţa se lipseşte tot mai mult de umanitate, proclamând siluirea legii firii
câştig de cauză de impus tuturor, iar astfel viclenia răului se arată drept adevăr.
Sub presiunea deşertăciunii suntem puşi în criză în ceea ce ne defineşte drept fii
şi creaturi ale lui Dumnezeu, adică oameni de comuniune. Şi înlănţuiţi de cele trecătoare
uităm să mai gustăm bucuria păstorilor şi a magilor care s-au lăsat surprinşi de simplitatea
şi modestia prin care Dumnezeu vine între noi.
Păstrând bucuria aşteptării
speranţei al cărei obiect nu se întrezăreşte, lipsiţi de certitudinile lumeşti, Isus
ne ţine ancoraţi în Providenţă, descriindu-ne preţul crucii în viaţa noastră, fiindcă
de vestea bună se bucură doar cel care o aşteaptă, fiindcă nu a uitat să aibă nevoie
de ea. În faţa Pruncului neajutorat să putem reînnoi temeliile speranţei, să aşteptăm
acel viitor care îl exprimă pe El şi prezenţa Sa în istoria noastră. Lucrurile mici
făcute cu devoţiune, apropierea faţă de semeni, disponibilitatea şi gentileţea cu
care ne raportăm unii faţă de alţii grăiesc de la sine şi constituie cel mai la îndemână
apostolat pe care Isus ni-l cere, fiindcă i-L putem oferi. Dinspre limitele fiinţei
noastre, de la acele momente unde nu mai suntem stăpâni pe situaţii şi, prin urmare,
mai puţin egoişti, începe cursul harului care poate schimba şi tămădui în Cristos
viaţa noastră. Nu e uşor a păstra speranţa – spune Papa Francisc. Dar oare ne poate
fi ea furată? Înaintaşii noştri erau pe deplin convinşi că nimeni nu le putea confisca
credinţa şi că viaţa lor era legătura cu Dumnezeu de la care nimeni nu putea să-i
oblige să abdice. Putem însă să ne lepădăm de Isus prin păcat, necinste, răutate şi
mai ales neîncredere faţă de îndurarea Sa.
Aş dori în ziua Naşterii Domnului
să Vă încredinţez şi să Vă încurajez în marea misiune care Vă revine: a da mărturie
vie pentru harurile primite. Biserica are nevoie de această comoară din partea fiecărui
om credincios. A fi cu Cristos înseamnă să ne ancorăm în soluţiile Domnului şi în
înţelegerea lucrurilor vieţii prin ochii Săi, dar aceasta depinde mult, dragii mei,
de rugăciunea noastră şi de binele pe care trebuie să ne străduim a-l face dincolo
de mângâieri, recunoaştere sau comoditate. „Dumnezeu s-a deşertat pe sine pentru
a se face una cu chipul nostru, pentru a ne face una cu chipul măririi sale” - spune
Sfântul Vasile cel Mare într-una din rugăciunile liturghiei sale. În faţa ieslei zilelor
noastre, acolo unde Isus nu încetează să se întrupeze în nimicul fiinţelor şi realităţilor
omeneşti, ne vine însă tot mai greu să coborâm în tainicele simţiri ale inimii şi
să recunoaştem alături de noi chipul umil şi suferind al Domnului nostru. Isus s-a
născut pe fân uscat, în sărăcia unei iesle, la marginea aşezării, alungat de vanitatea
lumii şi de grijile sale. Şi sub semnul celui pornit de acasă, prin lume, pentru a
avea mai multă siguranţă, Creatorul intră în vieţile noastre, pe la marginile existenţei
noastre, în periferie, surprinzându-ne pentru a ne arăta unde şi cum se scrie taina
mântuirii. Colinzile noastre cântă bucuria naşterii Domnului cu multă melancolie.
Adevărul venirii lui Cristos între noi este, desigur, o bucurie evidentă, dar însemnată
de întristare, fiindcă nu toţi pot să-L recunoască pe Omul-Dumnezeu. Sărăcia ieslei
naşterii Sale nu este doar lipsa de recunoştinţă a lumii faţă de planul discret al
Domnului de a ne oferi mântuirea, ci şi imaginea sufletului uman, despuiat şi infirm
fără prezenţa divină. Dacă recunoaştem darurile căinţei şi iertării, atunci ieslea
săracă – imaginea inimii noastre însemnată de păcat - se face ambasadoarea îndurării
cereşti şi a gingăşiei Domnului pentru lume. Mult mai bine şi mult mai profund decât
o mulţime de tratate teoretice în teologie, decât chezăşia misiunii sociale a Bisericii
sau triumfalismul său istoric, prin mărturia simplă şi temeinică a străduinţelor fiilor
lui Dumnezeu – fii ai Bisericii.
Dragii mei, Viitorul nostru
este Isus. Viitorul lumii nu poate fi fără Isus. Împărăţia este bucuria de a fi cu
El, în orice ceas, în orice clipă încă din prezent. Când copilul nu este ascultător
sau este obraznic, tata sau mama caută printr-o severitate momentană să-l facă să
înţeleagă că taina binelui este la îndemâna omului, iar răul nu este natural pentru
el. Cu inima înfrântă şi îndurerată, orice părinte adevărat îşi deschide astfel copilul
spre iubire. În Biblie Dumnezeu plânge asupra infidelităţii poporului Său, constatând
lipsa de recunoştinţă care aduce cu sine severitatea încercării ce nu are alt rost
decât regăsirea drumului întoarcerii spre casă. Ieslea Betleemului ne descoperă mlădiţa
iertării din raiul stabilit acolo, adus inimilor prin prezenţa Pruncului. În peştera
străină şi rece „s-a arătat rădăcină neudată odrăslind iertarea” - spune o strofă
a Crăciunului, adică bucuria împăcării cu Dumnezeu şi aproapele. Lucrurile mici
scriu istoria binelui, la fel ca Fiul lui Dumnezeu venit în lume, la margine de imperiu,
iar fără bunătate, iubire şi respect, viaţa nu e decât vanitate şi întuneric, dispreţ
şi violenţă. Aici îşi află bucuria Isus de a fi cu noi, iar Dumnezeu plânge dacă fiii
Săi nu se bucură de împăcarea cu El, dacă mărturia noastră pentru îndurarea Sa nu
este reală, pentru bucuria Inimii Sale milostive de a oferi lumii întoarcerea la lumină.
Încrederea noastră în bunătatea Domnului, reîntoarcerea la El să fie, aici şi acum,
semnul că nu putem trăi fără iertarea Cerului. Acest adevăr trebuie să ne fie paza
sufletului pentru a fi sămânţa unui viitor în Cristos şi bucuria aşteptării Împărăţiei
Sale peste noi, Biserică şi lume. Şi vom avea pace fără de care omenirea nu va fi
bine. Iubiţi fii sufleteşti,
Naturaleţea şi prospeţimea vieţii cu Cristos
să nu apună niciodată în inimile Voastre. În pragul noului an, aş dori să mulţumim
împreună Domnului din iesle pentru darul prezenţei Sfântului Părinte Francisc care,
iată, ne redă atmosfera scumpă şi dragă a Betleemului. Ne-o propune cu naturaleţea
sufletelor simple şi bune, după modelul Sfintei Familii din Betleem, după exemplul
bucuriei păstorilor şi a magilor.
Isus vine pentru a ne oferi parfumul şi
temelia Crucii care-L aşteaptă pe Golgota – semnul iubirii cereşti pentru noi. Este
şi semnul nerecunoştinţei noastre, dar transfigurată de valoarea absolută a unei dragoste
adevărate şi încercate cu preţ de sânge. Spunem adesea că suntem făcuţi pentru Domnul,
dar am uitat să ne lăsăm surprinşi de blândeţea, gingăşia şi fragilitatea cu care
El Însuşi ne vizitează şi ne cheamă pentru a ne oferi iertarea. Actul nostru de credinţă
la cumpăna anilor să fie cel pe care-l repeta Padre Pio ucenicilor săi: „Nu există
situaţii unde Isus este fără cruce, dar nici cruce în viaţa cuiva fără prezenţa lui
Isus”.
Cu aceste gânduri Vă transmit părinteşte urările de Naşterea Domnului,
încredinţându-Vă ajutorului şi protecţiei Sfintei Familii, în speranţa de a Vă şti
încrezători şi curaţi pentru a persevera în credinţă, binevoitori şi senini. Timpul
de har are precedenţă în faţa nevoilor momentane şi a slabei noastre înţelegeri. Dimpreună
cu Preasfinţiile lor, Episcopii Mihai şi Claudiu, Vă spun din inimă „Sărbători sfinte
şi binecuvântate!”, iar anul 2014, care stă să vină, să Vă apropie şi mai mult de
Isus – Cel care vine.
„Adveniat regnum tuum, Domine! Maranatha!”
Cu
arhierească binecuvântare, Cardinal † Lucian Arhiepiscop şi Mitropolit Arhiepiscop
Major