Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Advent (A): „Îngerul Domnului a vestit
lui Iosif”
(RV - 22 decembrie 2013) E Ziua Domnului. În aşteptarea venirii glorioase a
lui Cristos la sfârşitul timpurilor, astăzi ne concentrăm atenţia asupra venirii sale
istorice în umilinţa firii noastre omeneşti. E vorba de întruparea Fiului lui Dumnezeu
pe care o celebrăm la sărbătoarea Crăciunului. În ultima Duminică de pregătire pentru
Naşterea Domnului ascultăm vestea îngerului dată lui Iosif, fiul lui David şi tatăl
lui Isus după lege.
1. Rorate.Coborâţi, ceruri, roua de sus şi
norii să-l reverse în ploaie pe Cel Drept;să se deschidă pământul şi
să-l odrăslească pe Mântuitorul(Is 45,8). Liturghia se deschide cu antifonul
numit în latină „Rorate”care se cântă la slujbele de pregătire pentru
sărbătoarea Crăciunului încă din vremea papei Sf. Grigore cel Mare (+604). Invocaţia
profetului Isaia caracterizează şi astăzi Liturghiile din perioada Adventului. Se
îmbină în ea strigătul şi suspinele săracilor din toate timpurile, încrezători că
Dumnezeu vine, iartă, răscumpără şi înalţă pe cel căzut. În deşertul uitării noastre,
Dumnezeu coboară ca roua, ca ploaia înviorătoare. El face să înflorească pustiul umanităţii
noastre rănite lăuntric şi epuizate de forţa vitală.
Roua dimineţii indică
prospeţimea în contrast cu căldura amiezii şi face aluzie la zămislirea feciorelnică,
fără focul concupiscenţei. Norul este simbolul prezenţei lui Dumnezeu şi a harului.
Sfântul Luca are în vedere norul prezenţei divine întrupate când spune că Duhul Sfânt
va coborî peste Maria şi puterea Celui Preaînalt o va acoperi cu umbra sa. Cel Drept
este Cristos, Mesia. Pământul este simbolul matern iar Sfântul Irineu o compara pe
Maria cu „Pământul virginal”.
2. Sărbătoarea darului.
Doar câteva zile şi sărbătorim din nou Crăciunul. În case şi în biserici sunt orele
de pregătire imediată pentru primirea Mântuitorului. Liturghia repetă şi generaţiei
noastre că mântuirea adevărată şi definitivă este un dar pe care Dumnezeu însuşi îl
poartă venind între noi. S-a arătat atunci când Preasfânta Fecioara Maria a dat la
lumină un fiu, pe Mântuitorul Isus. Atraşi în marele schimb de daruri realizat
între cer şi pământ la întruparea Fiului lui Dumnezeu, îi amintim pe toţi cei dragi
din familie, pe cei care ne-au făcut bine, ne-au fost prieteni sau colegi de muncă
şi tovarăşi pe drumul vieţii. Şi, nu uităm de cei însinguraţi. Înfăşurăm într-o hârtie
colorată „un gând” care în ziua sărbătorii să le spună „mulţumesc” ca semn de recunoştinţă,
prietenie, iubire dezinteresată.
E sărbătoarea darului. Suntem
bucuroşi când primim un cadou. Vedem în el ceva din sufletul persoanei care îşi aminteşte
de noi şi ne iubeşte. Bucuria noastră este şi mai mare când cadoul este neaşteptat.
Fireşte, prin dar înţelegem ceva gratuit, nu datorat, cucerit sau cumpărat. Darul
nu este rodul lucrării, capacităţii sau efortului nostru.
3. Revelarea
darului. Liturghia acestei duminici este precum momentul deschiderii cadoului.
Ea dezvăluie darul mântuirii pe care Dumnezeu l-a pregătit şi realizat din dragoste
faţă de noi în Isus Cristos. Planul bunăvoinţei divine are o istorie proprie şi semnele
sale revelatoare. Apostolul Paul îl dezvăluie creştinilor din Roma cărora le vesteşte
evanghelia pe care Dumnezeu „o făgăduise mai dinainte prin profeţii săi în Sfintele
Scripturi, cu privire la Fiul său, născut din seminţia lui David după trup; rânduit
Fiu al lui Dumnezeu cu putere după Duhul sfinţeniei prin învierea din morţi, Isus
Cristos Domnul nostru, prin care am primit harul şi misiunea de apostol, ca să aducem
la ascultarea credinţei întru numele lui toate neamurile, între care sunteţi şi voi,
cei chemaţi să fiţi ai lui Isus Cristos” (Romani 1,2-6).
4.
Dar şi credinţă. Pentru realizarea planului său de iubire, Dumnezeu foloseşte
evenimentele vremii şi deciziile oamenilor chiar când acestea par potrivnice; îşi
croieşte drum printre ele făcându-le să conveargă spre reuşita mântuirii. Acceptarea
planului divin înseamnă conlucrare din partea noastră, preţuirea ofertei şi primirea
darului. Asta înseamnă credinţă. Semnificativă este situaţia istorică din timpul
regelui Ahaz. În pofida incredulităţii acestuia, profetul Isaia îi promite un semn
al prezenţei lui Dumnezeu care salvează: „iată, fecioara va zămisli şi va naşte un
fiu şi-i va pune numele Emanuel, adică Dumnezeu este cu noi” (Isaia
7,14). Figura promisă a lui Emanuel se prezintă atât de aproape şi clară în ochii
profetului, încât poate evalua prin el şi evenimentele actuale. Vede deja fecioara
cu pruncul şi totodată faptele tragice care ameninţă naţiunea.
Credinţa suscitată
de profet nu invită ascultătorii să renunţe la orice iniţiativă umană, pentru a aştepta
totul de la ajutorul divin; nu vrea să transmită o credinţă care îl face pe om inactiv,
ci avertizează să nu-şi pună toată încrederea în oameni sau doar în forţele materiale
cu pericolul de a deveni sclavi. Viaţa decurge sub călăuzirea providenţei divine.
(Pentru
o mai bună aprofundare, contextul istoric. Promisiunile
lui Dumnezeu de a face ca Mesia să se nască din descendenţii lui David par compromise
sau dezminţite. În jurul anului 734 înainte de Cristos, puterea asiriană ameninţă
Ierusalimul. Sunt momentele cele mai obscure pentru dinastia lui David. Regele Ahaz,
tânăr încă şi fără urmaşi, este terorizat de perspectiva de a fi ucis şi iar dinastia
lui David să fie suprimată cu forţa. Fusese deja desemnat regele străin care trebuia
să-i urmeze la tron iniţiind o nouă ramură dinastică. Politica sugerată de profet
era cea a încrederii în Dumnezeu. Calea urmată de regele Ahaz pentru ieşirea din impas
era cea a alianţelor omeneşti. În aceste împrejurări dramatice în care erau în
joc credibilitatea lui Dumnezeu şi promisiunile mesianice, naşterea unui fiu pentru
rege putea însemna pentru popor garanţia eliberării apropiate de duşmani, simbolul
salvării viitoare. În acest context, profetul promite un semn al protecţiei divine:
„iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel, adică Dumnezeu
este cu noi” (Isaia 7,14). De fapt, tânăra soţie a regelui va avea ca fiu pe
evlaviosul rege Ezechia. Acesta va continua succesiunea dinastică. Însă motivul acestui
semn nu poate fi considerat doar în sine, oracolul depăşeşte semnificaţia imediată
şi prevesteşte zămislirea feciorelnică a lui Mesia, Isus, fiul lui David. Textul
grec al Bibliei, specificând termenul „álma” care în ebraică înseamnă „tânără fată”
tradus cu „parthénos” care în greacă înseamnă „fecioară”, i-a
oferit evanghelistului Matei baza suficientă pentru a aplica oracolul lui Emanuel
la realitatea mesianică deja împlinită. Isus este cu adevărat Emanuel cel promis,
adică „Dumnezeu cu noi”.
5. Maria şi Iosif, modele de credinţă.
Ieri ca şi azi, credinţa este atitudinea necesară pentru a sesiza semnele venirii
lui Isus. Dumnezeu vine la noi prin voinţa şi colaborarea noastră. În aşteptarea
Domnului care vine, ne sunt prezentate două figuri, Maria şi Iosif, ca modele de credinţă.
Maria, umila slujitoare a Domnului şi Iosif, „omul drept” care se încrede în Dumnezeu
chiar când evenimentele îl pun la grea încercare şi-l lasă îngândurat. Ei au ştiut
să se bizuiască pe Dumnezeu, să distingă în întâmplările vieţii glasul Domnului şi
să identifice în ele voinţa sa. Au recunoscut vizita sa.
6. Cu Iosif la
Emanuel. Pericopa evanghelică după Sfântul Matei 1,18-24 propusă de Liturghia
duminicală este numită „Buna Vestire a lui Iosif”. Este ultimul dintre vechii
patriarhi cărora Dumnezeu le vorbeşte prin semne modeste cum sunt visurile. „Naşterea
lui Isus Cristos a fost aşa: Maria, mama lui, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca
să locuiască ei împreună, s-a aflat că a zămislit de la Duhul Sfânt”. Cunoaştem,
astfel, misterul central al credinţei noastre: Isus, născut din Maria, este Fiul lui
Dumnezeu, zămislit prin puterea Spiritului sfânt, este omul pe care numai Dumnezeu
îl putea da. Iosif nu cunoştea încă marea revelaţie, de aceea trebuia să se confrunte
cu o realitate enigmatică şi dureroasă. Când află despre sarcina neaşteptată a logodnicii,
toată istoria sa de iubire, pe care plănuia să o trăiască cu Maria, pare compromisă.
Dar nu reacţionează impulsiv, nici nu optează să împlinească în mod legalist poruncile
lui Dumnezeu, dar se comportă ca „om drept” care în accepţia biblică înseamnă omul
capabil să trăiască în dreptate, în pace şi în iubire fraternă până la compasiune
şi iertare. Iosif are un comportament foarte sensibil şi uman: nu o abandonează pe
Maria, nici nu face de ocară, dar decide să o lase în ascuns. S-ar putea spune că
acoperă ceea ce putea fi interpretat ca un păcat al Mariei.
Urmează pentru
Iosif, „om de credinţă” zile de cugetare în inima sa la tot ce i se întâmplă; este
spaţiu de muncă interioară şi de rugăciune; timp de tăcere pentru stăpânirea de sine
şi de discernământ în credinţă. Apoi, iată un înger, un mesager al Domnului care actualizează
pentru el în vis cuvântul lui Dumnezeu: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să o iei
la tine pe Maria, logodnica ta, căci ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt
(Matei 1,20). Marea descoperire este explicată de un cuvânt care interpretează
şi aprofundează anunţul: Maria „va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el
va mântui pe poporul său de păcate” (Matei 1,21). Copilul pe care îl va naşte
va fi deci chemat cu un Nume care indică apartenenţa sa la Dumnezeu şi, totodată,
misiunea pe care o va duce la împlinire trăind în serviciul oamenilor, fraţii săi:
Isus înseamnă Domnul salvează, deci, Mântuitorul.
Scandalul se transformă
pentru Iosif în revelaţie, evenimentul de contradicţie se schimbă în ocazie imediată
de ascultare de Dumnezeu: Iosif aprofundează credinţa ajungând să înţeleagă personal
că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1,37). Ajuns la
acest punct evanghelistul Matei poate comenta pe baza Scripturilor: „Toate acestea
s-au făcut ca să se împlinească ceea ce Domnul a vestit prin profetul care zice: „Iată,
fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi-i vor pune numele Emanuel, care înseamnă:
Dumnezeu este cu noi” (Matei 1,22-23; Isaia 7,14). Da, „la împlinirea
timpurilor” (Galateni 4,4), la împlinirea tuturor făgăduinţelor şi legămintelor,
Dumnezeu a vizitat poporul său în mod unic şi irepetabil: s-a făcut „Immanu-El,
Dumnezeu-cu-noi" în Isus, Fiul fecioarei Maria, Mesia „născut din seminţia
lui David, după trup” (Romani 3,3).
„Trezindu-se din somn, Iosif a
făcut aşa cum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat-o la el pe logodnica sa” (Matei
1,24). Această concluzie concisă exprimă toată măreţia lui Iosif, care constă
în atitudinea sa de credinţă-ascultare. La fel ca Maria, Iosif lăsă loc în fiinţa
sa pentru voinţa lui Dumnezeu, acceptând să împlinească chiar ceea ce nu înţelege
cu totul. Nici un cuvânt nu iese din gura lui, şi cu toate acestea prin comportamentul
său, Iosif trăieşte vestea cea bună care mai târziu va fi predicată de Isus Cristos,
Fiul lui Dumnezeu iar, după lege şi fiul său, căci nimic nu este cu neputinţă pentru
cel care crede (cf. Matei 17,20).
7. La Isus cu iubirea mamei.Să-l aşteptăm şi noi pe Isus împreună cu Maria şi asemenea Mariei. În prefaţa
de Advent se spune că „Fecioara Mamă l-a aşteptat cu dragoste negrăită”. Ne gândim
la iubirea unei mame, a fiecărei mame care aşteaptă copilul său, la iubirea mamei
noastre când ne aştepta pe noi. Să-l primim cu inimi deschise pe cel care vine să
ne înveţe că lucrul cel mai preţios din lume este iubirea: faţă de copii, faţă de
cei umili, faţă de cei săraci, şi faţă de Dumnezeu Tatăl nostru atotputernic şi iubitor. Liturghia
euharistică pe care o celebrăm este „Dumnezeu-cu-noi”, din nou revelat, primit, realizat
în noi, poporul său credincios. Este încă un pas spre sărbătoarea Crăciunului
la care ne pregătim „veghind în credinţă şi preamărindu-l cu bucurie” pe Tatăl, pe
Fiul şi pe Sfântul Duh. Încheiem cu rugăciunea zilei: Te rugăm, Doamne,
revarsă harul tău asupra sufletelor noastre, pentru ca noi, care am
cunoscut, prin vestirea îngerului, întruparea lui Cristos, Fiul tău, să fim duşi,
prin patima şi crucea lui, la slava învierii.
(RV – A. Lucaci, material
omiletic de sâmbătă 21 decembrie 2013)