Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Advent (A): Apropierea lui Dumnezeu faţă de noi, motiv de convertire şi speranţă

(RV - 8 decembrie 2013) E Ziua Domnului, a doua duminică din Advent, timpul de pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. Deşi la slujbele liturgice se acordă o atenţie specială timpului care a precedat imediat venirea Mântuitorului, totuşi Adventul celebrează întregul mister al venirii sale în lume şi ne invită să-l punem în centrul vieţii noastre pe Cristos care a venit, vine şi va veni.

1. Tripla venire a lui Cristos. Despre ce este vorba? Între prima venire a lui Mesia în umilinţa trupului şi a doua venire la sfârşitul timpurilor ca Domn al slavei se situează venirea sa continuă (al treilea advent) care are loc în Biserică şi în viaţa creştinilor, mai ales în sfintele Taine.
Cele trei evenimente sunt evocate în mod explicit în prefaţa Liturghiei euharistice de Advent. Astfel, în prima sa venire Mesia anunţat de profeţii biblici răspunde năzuinţelor popoarelor din vechime spre beneficiul celor viitoare: El, venind întâia oară în mijlocul nostru, a îmbrăcat neputinţa firii omeneşti şi, împlinind orânduirea dintru început a iubirii Tatălui, ne-a deschis calea mântuirii veşnice.

A doua venire este întoarcerea glorioasă a lui Cristos cel înviat din morţi şi înălţat la cer. Aceasta răspunde la aşteptarea Bisericii căci „Duhul şi mireasa spun „Vino!” (Ap 22,17). Stăruind în chemarea „Vino, Doamne Isuse” (Ap 22,20) care închieie cartea Apocalipsului, Biserica se roagă Domnului pentru ca la a doua venire, în strălucirea măririi sale, să primim, în cele din urmă, în lumină deplină, cele făgăduite pe care acum, veghind în credinţă, îndrăznim să le aşteptăm. Este venirea finală (parousίa) în care Cristos Domn şi judecător al istoriei va apărea pe norii cerului îmbrăcat cu putere şi strălucire. În acea zi cutremurătoare şi glorioasă va trece lumea aceasta şi vor răsări ceruri noi şi un pământ nou.

Între cele două extreme se află venirea Domnului în Biserică şi în viaţa creştinilor, cum ne conştientizează o altă prefaţă liturgică: Acum el vine în întâmpinarea noastră în orice om şi în orice timp, pentru ca să-l primim în credinţă şi să mărturisim în iubire speranţa fericită a împărăţiei sale.

2. Pregătirea poporului. Timpul Adventului ne pune în comuniune cu îndelunga aşteptare şi pregătire a popoarelor pentru prima venire a Mântuitorului şi reînsufleţeşte în noi dorinţa fierbinte după „tripla sa venire”. Este timp de aşteptare şi de pregătire şi pentru generaţia noastră, deoarece Domnul care a venit, vine şi va veni spre bucuria inimii noastre.

Ne însoţesc pe parcursul Adventului personaje biblice importante: Isaia, profetul din secolul al VIII-lea înainte de Cristos şi Ioan Botezătorul, ruda şi înainte-mergătorul lui Isus. Deşi la o distanţă de secole unul de altul, amândoi pregătesc poporul pentru venirea şi recunoaşterea lui Emanuel care înseamnă Dumnezeu-cu-noi. Isaia îl anunţă cu şapte secole mai înainte, iar Ioan Botezătorul îi pregăteşte calea şi îl arată venit deja între oameni.

Să păşim, deci, în întâmpinarea lui Cristos înlăturând din drum toate obstaculele şi deschizând larg inimile pentru a-l primi cu bucurie în viaţa noastră.
O facem prin Liturghia duminicală, luând parte la masa Cuvântului şi a Pâinii euharistice. Îndreptându-ne spre biserică este ca şi cum am parcurge drumul care duce la Betleem (casa pâinii).

3. Dumnezeu este aproape, convertiţi-vă! La începutul celebrăr
ii euharistice ne întâmpină Isaia, profetul de demult, care anunţă: Popor al Sionului, iată, Domnul va veni să mântuiască neamurile; el va face auzit glasul măririi sale, spre bucuria inimii voastre (cf. Is 30,19.30).

Apoi, în pericopa evanghelică răsună chemarea lui Ioan Botezătorul: „Convertiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3,2). Sunt exact cuvintele cu care Isus îşi începe predica, după ce a auzit că Ioan a fost închis: „Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4,17).

Dumnezeu este aproape. Iată, prima veste bună. Marele „Peregrin” a parcurs tot drumul. Deocamdată, doar profetul vede şi aude paşii lui Dumnezeu care s-a apropiat de oamenii.
Aproape de Domnul, viaţa mea se schimbă. Iată, a doua veste bună. Ceea ce face ca frigul să se schimbe în căldură, încăperea rece în una caldă, este sursa de încălzire, focul, soarele. A fi aproape de Dumnezeu înseamnă a fi aproape de focul care, pătrunzând în noi, încălzeşte şi luminează viaţa.

Continuă Ioan, premergătorul lui Isus: „Acesta este acela despre care a vorbit profetul Isaia care zice: Iată glasul celui care strigă în pustiu: „Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui" (Matei 3,3).

Să nu ne astupăm urechile înaintea acestui strigăt lansat de Ioan Botezătorul, crainicul imediat al Adventului! Chemarea sa la convertire să ajungă din deşertul Iudeii până la noi şi să ne schimbe inimile.

4. Advent, drum de convertire. Chemarea „convertiţi-vă, îndreptaţi cărările” este mai degrabă o şansă sau oportunitate, decât un ordin. E vreme bună, timp prielnic. Este o forţă ce schimbă persoanele dar cere colaborarea noastră liberă.
Nu este vorba despre o convertire doar teoretică privind existenţa lui Dumnezeu. Schimbarea este în mai bine şi priveşte drumul vieţii, gândurile, cuvintele, faptele, relaţiile cu alţii, rude, prieteni, cunoscuţi, în familie, la locul de muncă, în societate, aşa cum explică Ioan Botezătorul: Faceţi deci roade vrednice de pocăinţa voastră şi nu spuneţi în voi înşivă: avem pe Abraham de părinte; căci vă spun că Dumnezeu poate să ridice fii lui Abraham chiar şi din pietrele acestea (Matei 3,8-9).

Nu fiţi pomi fără roade! – ne spune şi nouă Ioan Botezătorul care avertizează: Securea e pusă deja la rădăcina copacilor (Matei 3,10). Nu este de-ajuns a vă numi creştini. Nu ajunge să figurezi în registrul parohial, să arăţi un certificat de Botez valabil, să porţi o cruce sau o medalie la gât.

Adventul este timp de har în sensul că bunăvoinţa şi milostivirea lui Dumnezeu sunt mai intense şi mai la îndemâna noastră tocmai prin actualizarea liturgică a primei veniri a lui Cristos. Când Domnul se apropie de noi şi devine centrul nostru vital, divinul intră în noi, atinge însăşi rădăcina misterioasă a vieţii, care ne ţine drepţi asemenea unor pomi mereu roditori.

De aceea, în drumul nostru spre Betleem, să fim şi să o arătăm prin fapte, nouă şi celor pe care îi întâlnim, că am primit mântuirea lui Dumnezeu înfăptuită în Cristos Isus, că şi peste noi s-a odihnit duhul Domnului cu darurile sale.

Scriind creştinilor din Roma, apostolul Paul se roagă pentru ca ei să-l poată preamări împreună pe Dumnezeu şi să fie primitori unii faţă de alţii cultivând simţămintele lui Cristos: Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă dea vouă să aveţi unul faţă de altul aceleaşi simţăminte după pilda lui Isus Cristos, pentru ca toţi împreună şi cu un singur glas să-l slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. De aceea, primiţi-vă unii pe alţii, precum şi Cristos v-a primit pe voi spre mărirea lui Dumnezeu (Romani 15,5-7).
Versetul la proclamarea Evangheliei formulează concis mesajul acestei duminici de pregătire la sărbătoarea Crăciunului: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui şi toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu (Lc 3,4.6).

5. Advent, timp de aşteptare. Liturghia Adventului anunţă că în viitor se va realiza pe deplin apropierea lui Dumnezeu de om, care, deşi prezentă deja în toată istoria omenirii, este una dintre prerogativele timpurilor mesianice. Noul popor, trecut prin încercări şi purificat de necazuri, se va întoarce la Domnul şi va putea simţi ocrotirea sa binevoitoare. Îl va invoca şi va fi ascultat.
Iniţiativa îi aparţine întotdeauna lui Dumnezeu care face primul pas spre noi. Precede însăşi rugăciunea omului, pe care cvasi îl solicită în dorinţa de a folosi îndurarea cu cel care doar în el îşi pune încrederea.
Vor putea exista pe parcurs intervale de rătăcire şi pedepse momentane, dar de acum înainte nimic nu-l va putea separa pe Dumnezeu de poporul său.

Dumnezeu este credincios făgăduinţelor sale: este convingerea constantă a poporului biblic. Ca un medic sensibil la durerea bolnavilor, Dumnezeu va vindeca rănile care, cu toate binecuvântările divine, par inevitabile într-o umanitate supusă păcatului.
Dacă Domnul ne deschide ochii, putem vedea că multe din promisiunile sale deja le-a împlinit în noi. Numai aşa suntem în stare să aşteptăm cu încredere realizarea lor deplină.

Privind cu credinţă şi smerenie, mai presus de complicatele planuri pământeşti, putem vedea cum Dumnezeu lucrează la istoria mântuirii; nu se mărgineşte la cele vremelnice, dar ţine mereu seama de planul universal şi veşnic.
Adventul este menit să reactualizeze sensul aşteptării pentru „ziua Domnului”.

6. Adventul, timp al memoriei. Un păstor de suflete, care ani de zile a frecventat persoane aflate pe marginea deznădejdii, a ajuns la această importantă concluzie pe plan spiritual: Dacă se reuşeşte a trezi într-o persoană disperată amintirea unei experienţe frumoase, a unui moment fericit, atunci acea persoană poate să creadă din nou în bine, recapătă speranţa şi se încheie pentru ea drumul fără ieşire al deznădejdii (Cf Joseph Ratzinger, Benedetto XVI, Cercate le cose di lassù, pp.7.10, ed. Paoline, 2005).
Amintirea şi speranţa merg împreună. Cine anulează trecutul nu creează speranţă, din contră îi distruge baza spirituală.
Omului absorbit de lucrurile materiale în agitaţia pregătirii exterioare a Crăciunului, îi lipseşte poate amintirea bunătăţii umane care trezeşte speranţa.

Adventul creştin înseamnă tocmai împletirea de amintiri şi de speranţă atât de necesară fiinţei umane. Adventul vrea să trezească în noi adevărata şi cea mai profundă amintire a inimii, amintirea că Dumnezeu s-a apropiat de noi şi s-a făcut om, s-a făcut prunc.

Această amintire înseamnă mântuire, această amintire înseamnă speranţă.
Parcurgerea şi celebrarea marilor taine ale mântuirii, Adventul şi sărbătorile Naşterii Domnului cu obiceiurile legate de ele, nu blochează orizontul vieţii practice, ci ne deschide spre viitor, spre speranţă.

Şi fiecare dintre noi ar putea povesti ce semnificaţie au pentru viaţa sa amintirile Crăciunului, Paştelui şi celorlalte sărbători.
„Rolul preţios al Adventului este acela de a-şi dărui unii altora amintiri frumoase, de bine, deschizând astfel porţile speranţei” (idem, ibidem, p.7).

7. Bucuria Crăciunului, leacul deprimării. Una dintre stările cele mai triste şi apăsătoare din viaţa omului este deprimarea. Copii maltrataţi şi abandonaţi, tineri distruşi în floarea existenţei, bătrâni în declin continuu şi devastator, femei cu riduri acoperite, dar cu adânci amprente în suflet, bărbaţi în putere (vip) dar cu dorinţa de a fugi nu ştiu unde, persoane şi familii fără certitudini de viitor.

Deprimarea este un domeniu mult mai extins decât se crede. Este Atlantida nu legendară dar reală, tărâmul scufundat care iese la suprafaţă în momentele cele mai negândite ale vieţii, şi poate mai ales de sărbători. Se întâmplă la mulţi că atmosfera dinaintea Crăciunului, în loc să sporească treptat bucuria lăuntrică, măreşte stresul datorită agitaţiei.

Apoi, pe lângă cea fizică, există deprimările morale şi spirituale. Acestea îi umplu de angoase pe creştinii care, ascultând evanghelia de azi, se întreabă cu nelinişte: „Oare securea este pusă deja la rădăcina copacului meu?”; „Viaţa mea religioasă este ca paiele inutile pe care vântul le împrăştie?”; „Inima mea a devenit un pustiu şi de aceea nu mai percepe glasul lui Dumnezeu?”; „Ce fel de Crăciun vreau să sărbătoresc?”.
Nu sunt întrebări banale? Dimpotrivă. Simţi că te cuprind ameţelile, că se roteşte capul.

8. Noul vlăstar. Din această stare de depresie e necesar a ieşi repede. A merge duminica la biserică şi a asculta cuvinte de viaţă serveşte pentru a depăşi angoasele prezentului şi a se vaccina preventiv împotriva celor viitoare.
Astăzi în lectura a doua, apostolul Paul îi asigură pe creştinii din Roma că Scripturile sacre ne-au fost date pentru încurajarea sufletului nostru şi pentru a reaprinde în noi flacăra speranţei: Toate cele ce s-au scris mai înainte pentru învăţătura voastră s-au scris, pentru ca prin răbdarea şi mângâierea ce vin din Scripturi, să avem speranţă (Rom 15,4).
Minunat şi binevenit în orice situaţie de depresie, este fragmentul primei lecturi luat din profetul Isaia 11,1-10 şi care începe cu profeţia mesianică: „În ziua aceea, o mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iese şi un vlăstar va da din rădăcinile lui”.

Mesia este prezentat sub imaginea unui vlăstar care iese din trunchiul abătut al dinastiei regelui David. Apoi, folosind limbajul metaforic luat din lumea animală, profetul descrie armonia umanităţii reînnoite sub cârmuirea viitorului rege ca lucrare a Duhului.

Acesta este prezent în Mesia cu toate manifestările sale enumerate de profet în ordine crescândă. Calităţile cele mai alese, caracteristice marilor personaje din trecut Solomon, David, Moise sunt reunite în regele ideal. Regele Mesia răspunde la aceste daruri ale Duhului printr-o conduită ireproşabilă instaurând o domnie de dreptate şi de pace.

Acest lucru se va petrece şi în supuşii săi, deoarece acelaşi Duh de cunoaştere a Domnului va pătrunde în toţi oamenii punând astfel bazele înţelegerii şi armoniei dintre ei şi a supunerii faţă de suveranul descendent din dinastia lui David.

Într-adevăr, avem nevoie mereu de Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii pentru a întrevedea în evenimentele lumii de azi realizarea lucrării lui Dumnezeu.

Deşi Mesia a venit, am putea pune la îndoială că ar fi cu putinţă realizarea profeţiei lui Isaia. În faţa realităţii în care adesea vedem biruinţa celor violenţi şi prepotenţi, creşterea numărului celor săraci şi oprimaţi, prigoniţi şi marginalizaţi, e greu să nu cedezi descurajării.

Cuvântul lui Dumnezeu ne redă speranţa şi face să întrevedem o umanitate reînnoită, pacificată şi fraternă. Şi acesta este momentul de har, de graţie, începutul darului credinţei, care trebuie implorat zi de zi şi tradus într-o trăire coerentă.

Pacea, armonia universală nu se reduce la un dar al Domnului, ea cere colaborarea noastră, a fiecărui om.

Fragmentul profetic din Isaia poate fi înţeles în mod negativ şi în mod pozitiv. Subliniem mai întâi aspectul negativ pentru ca prin contrast să-l punem în lumină pe cel pozitiv.

Ce este viaţa oamenilor şi ce este istoria? – se întreabă profetul. Este ca un teritoriu sălbatic, ca o junglă, în care lupi, pantere, lei aleargă după pradă. Este ca un cuib de şerpi. Abia că întinzi mâna ca să faci ceva, eşti muşcat de o viperă.

Descrierea istoriei în aceşti termeni poate întruni consensul multor oameni şi în zilele noastre.
Da, este adevărat, spune Isaia, dar istoria nu se opreşte aici. Există şi aspectul pozitiv al profeţiei. Atunci când oamenii nu reuşesc să restabilească ordinea perturbată de acţiunile lor, Dumnezeu însuşi intervine făcând să răsară un vlăstar nou din trunchiul bătrân al istoriei umane.

Aceasta este speranţa profeţilor. Şi aceasta este certitudinea creştinilor.

9. Noile mlădiţe. Astăzi trebuie să spunem că, ceea ce Isaia a întrevăzuse în viziunea sa profetică, a devenit pentru noi certitudine prin Isus Cristos. El este „Vlăstarul” care a răsărit din vechiul trunchi al lui Israel şi al lumii. El este omul – spune Isaia – peste care avea să se odihnească duhul Domnului şi care, încins cu cingătoarea dreptăţii şi fidelităţii lui Dumnezeu, avea să schimbe cursul istoriei şi să uşureze soarta celor oprimaţi (Cf Is 11,1-4).

Desigur, între aceştia suntem şi noi.
Crăciunul este sărbătoarea acelor oameni care într-un moment din viaţa şi istoria lor îşi descoperă limitele şi, în loc să se lase pradă deznădejdii, îşi ridică privirea spre Dumnezeu şi hotărăsc să iasă din pasivitatea lor morală.

Prin urmare, Crăciunul este sărbătoarea celor oprimaţi care, după ce au fost eliberaţi, devin la rândul lor eliberatori ai altor semeni, "mlădiţe" de speranţă. Se poate spune că este sărbătoarea „vlăstarilor” vieţii noi, care se unesc cu „Vlăstarul” de viaţă prin excelenţă, pentru a duce mai departe programul de răscumpărare şi de viaţă.

Este sărbătoarea celor peste care coboară Duhul Domnului şi care se hotărăsc, uitând uneori de sine, să se dedice mângâierii altora. E sărbătoarea creştinilor care se străduiesc prin fapte bune inspirate de credinţă să îndrepte oamenii şi istoriile lor spre portul mântuirii veşnice.

O facem şi noi stăruind în rugăciune cu întreaga Biserică: Dumnezeule atotputernic şi milostiv, dă-ne, te rugăm, harul, ca nici o grijă pământească să nu ne împiedice în drumul nostru spre întâmpinarea Fiului tău, iar cunoaşterea înţelepciunii cereşti să ne facă părtaşi de viaţa lui.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 7 decembrie 2013)

Aici, în serviciul audio, versiune concisă: