Anul Credinţei, la final: un bilanţ prezentat de Salvatore Martinez
RV 25 nov 2013.Un an extraordinar, început de Papa
Benedict şi încheiat de Papa Francisc, cu accentuări şi stiluri diferite dar cu aceeaşi
convingere de fond: să readucă în centrul inimilor mesajul Evangheliei.
Radio
Vatican a cerut un bilanţ al Anului Credinţei, încheiat duminică de Papa Francisc,
preşedintelui pentru Italia al mişcării Reînnoirea în Duhul Sfânt, Salvatore
Martinez: ● „Văzând cele întâmplate în aceste 13 luni, de la proclamarea
Anului Credinţei de către Benedict al XVI-lea până la încheierea aceluiaşi An de Papa
Francisc, trebuie să recunoaştem că realitatea a depăşit imaginaţia. Este un An care
a luat naştere dintr-o realitate evidentă, şi anume, credinţa a devenit mai slabă,
uneori rezultă apoasă, drept care e nevoie să întărim credinţă, să dăm credinţei înţelegere,
să recitim cu ochii credinţei istoria Întrupării. Altfel spus, să vedem modul în care
omul poate să găsească încă în Evanghelie, în Biserică, o formă de mântuire, de umanizare.
Aş spune deci că era o necesitate de care şi-a dat seama Benedict al XVI-lea, care
ulterior s-a concretizat într-un calendar cu nimic mai prejos unui An Sfânt. Apoi,
dintr-o dată, pasul lui Benedict se opreşte, dar se opreşte pentru ca pasul Bisericii
să devină şi mai rapid, mai viguros. Este o imagine dramatică dar care arată măreţia
acestui Pontif. Papa Francisc este semnul că această mare ofertă făcută lumii, o Evanghelie
nouă, o Biserică mai apropiată, a fost în mod surprinzător înţeleasă de oameni, pentru
că a fost un gest de mare iubire, de sacrificiu în orizontul unei realităţi pe care
o numim renunţare dar care în realitate a fost o ofertă”.
Care ar fi
trei obiective pe care Anul Credinţei le-a atins prin evenimentele sale şi care sunt
provocările care se deschid de acum înainte? ● „Există o linie de demarcaţie,
de predare a ştafetei pontificatului, drept care sunt obiective din pontificatul Papei
Benedict şi din cel al Papei Francisc. Este un An întreg, dar pe parcursul a două
pontificate.
Aş spune, deci că primul obiectiv era acela de a da o nouă formulare
credinţei şi de a formula la 360 de grade, fără reduceri, punându-i în valoare întreaga
frumuseţe şi tot adevărul. Acest prim obiectiv a cuprins şi enciclica Lumen Fidei,
o scrisoare enciclică scrisă la patru mâini, după cum Papa Francisc a ţinut să sublinieze
în introducere. Acest obiectiv cred că ar trebui să-l raportăm la pontificatul Papei
Benedict.
Al doilea obiectiv a fost atins de Papa Francisc. Credinţa creştină
părea că a devenit incompatibilă cu modernitatea. Se părea că nu există posibilitatea
de a da crezare creştinilor. Scandalurile şi dificultăţile păreau să facă credinţa
de neînţeles, de a dreptul anacronistică. Dar nu este aşa. Reînnoirea credinţei pe
care Papa Francisc o duce mai departe, ne spune întocmai, intuiţia profetică a Papei
Benedict.
Un al treilea obiectiv îl văd în posibilitatea lumii de a spune
„Biserica, da!”, pentru că de obicei când se spune credinţă, lumea este dispusă să
spună „Cristos, da! Biserica, nu!”. Acum, în schimb, un obiectiv important al acestui
An al Credinţei este tocmai posibilitatea de a spune „Biserica, da!”. Aceasta înseamnă
să recunoşti că credinţa este înăuntrul unui trup, în trupul Bisericii.
Împreună
cu aceste trei obiective, există desigur şi trei provocări, iar acestea stau înaintea
Papei Francisc. Prima este reînnoirea Bisericii, a structurilor şi instituţiilor ei.
Acesta este un obiectiv sensibil şi îl vedem în ritmul pe care îl ţine Papa Francisc.
A doua provocare este Noua Evanghelizare. Vestirea Evangheliei trebuie să fie reînnoită,
să fie mai deschisă la necesităţile timpurilor noastre. Este o mare angajare pentru
toţi cei care lucrează în interiorul Bisericii, pentru mişcările bisericeşti şi pentru
fiecare creştin. În fine, a treia mare provocare este aşa numita „convertire pastorală”,
cum spune Papa Francisc. Reuşim, altfel spus, să vedem în periferiile existenţiale
nevoia de credinţă, această nevoie de iubire, de milostivire, acest mare „noi” care
face în aşa fel încât lumea întreagă să devină cu adevărat o fraternitate? Trebuie,
aşadar, să interiorizăm darul credinţei. Cred cu adevărat că „Lumen Fidei” marchează
această cale de urmat. Şi, să nu uităm, este un an nu doar de la începutul Anului
Credinţei, dar şi de la Sinodul despre Noua Evanghelizare. Credem că nu vor lipsi
noi impulsuri de a înţelege că această poartă a credinţei rămâne deschisă şi că drumul
trebuie făcut cu pasul milostivirii”.