Persoanele consacrate, „experte în umanitate”: mons. Carballo pentru RV

(RV 21 nov 2013 ) La finalul audienţei generale de miercuri, Papa Francisc a spus că pe 21 noiembrie, „Ziua Pro Orantibus”, dedicată comunităţilor de clauzură, „este o ocazie oportună de a-i mulţumi Domnului pentru harul atâtor persoane care, în mănăstiri şi schituri, se dedică lui Dumnezeu în rugăciune şi lucrează în tăcere”. Secretarul Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, arhiepiscopul José Rodrigues Carballo, a vorbit la microfonul Radioului nostru despre cum a fost primită această invitaţie adresată de Papa Francisc credincioşilor:


• „A fost primită cu braţele deschise! Trebuie să spun că a fost o invitaţie oportună pentru că, uneori, se crede că seriozitatea vieţii evanghelice – deci şi cea de clauzură, de contemplaţie etc. – se opune bucuriei profunde care se exprimă prin zâmbet, care se observă pe întregul chip. Cine intră cu adevărat într-o relaţie de prietenie cu Dumnezeu, aşa cum este viaţa contemplativă, nu poate să nu zâmbească, nu poate să nu devină o icoană a zâmbetului lui Dumnezeu pentru umanitate. De asemenea, cred că este foarte oportun când se vorbeşte despre «experte în umanitate», cred că toate persoanele consacrate, dar mai ales cele de clauzură, trebuie să fie experte în umanitate. Aşadar, mănăstirea este chemată să trăiască în viaţa cotidiană acele valori umane care devin apoi pământul fertil în care poate creşte experienţa autentică a cunoaşterii lui Dumnezeu”.

Papa Francisc cere cu insistenţă Bisericii să meargă la periferiile existenţiale. Cum se percepe această cerere a Papei în viaţa de clauzură?

• „Viaţa de clauzură este alegerea unei forme de vieţi separată, dar acest lucru nu înseamnă absenţă şi nici izolare. Viaţa de clauzură nu poate să nu fie alături de preocupările omului de astăzi, mai ales ale umanităţii rănite. Cum pot fi ele prezente în aceste periferii? Înainte de toate, unele mănăstiri sunt în mod fizic situate la periferie. Cunosc o mănăstire a clariselor care se află în mijlocul unei comunităţi care primeşte persoane dependente de droguri şi de multe ori fac şi direcţiune spirituală, rămânând în acelaşi timp fidele clauzurii. Cunosc şi mănăstiri care oferă cazare unor persoane care nu au unde să locuiască. Cred că viaţa de clauzură iese cu adevărat dintr-un fel de «seră», în sensul că are contact cu realitatea mai multe decât ne gândim”.

În lumea de astăzi mulţi trăiesc „ca şi cum Dumnezeu nu ar exista”. Cum se poate percepe în această lume prezenţa persoanelor consacrate care trăiesc fiecare clipă a vieţii lor alături de Dumnezeu?

• „Tocmai pentru că astăzi mulţi trăiesc ca şi cum Dumnezeu nu ar exista cred că viaţa contemplativă este mai actuală ca niciodată. Omul de astăzi, mai ales în lumea occidentală, are multe lucruri. Îi lipseşte însă totul, pentru că îi lipseşte cel care este Totul! Aşadar, persoanele contemplative şi cele din clauzură sunt foarte necesare în această lume pentru că ne arată că Dumnezeu este suficient, că Dumnezeu poate umple de sens viaţa”.

Vorbind despre conceptul de „contemplaţie”, mons. Carballo a spus că acesta nu este mereu clar nici măcar pentru persoanele din sânul Bisericii, deoarece de multe ori acesta este privit ca o serie de rugăciuni care trebuie spuse. „Bineînţeles, contemplarea are nevoie de rugăciune”, a subliniat prelatul catolic, „însă contemplarea merge mult mai departe, este un raport profund, intim cu Domnul”. De asemenea, arhiepiscopul a spus că viaţa de clauzură este una apostolică, chemată să ajute periferiile existenţei umane, chiar dacă acest lucru nu este cunoscut de majoritatea dintre credincioşi.


(RV – A. De Carolis - A.C. Hrişman)