Consideraţii omiletice la Duminica a XXXIII-a de peste an (C): Mărturia ucenicilor, în aşteptarea venirii Domnului în slavă

(RV - 17 noiembrie 2013) E Ziua Domnului. Anul bisericesc se apropie de sfârşit. Duminica viitoare, cu sărbătoarea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului, se încheie totodată „Anul credinţei”.
Astăzi, sfânta şi dumnezeiasca Liturghie ne îndreptă privirile spre viitor nu pentru a dezvălui ce se va întâmpla în timpurile din urmă, ci pentru a ne arăta cum să trăim prezentul în credinţă, speranţă şi iubire.

Să trăim deci cu bucurie sărbătoarea săptămânală a Paştelui privind dincolo de lumea prezentă spre celălalt capăt al drumului vieţii.
Este ţinta luminoasă a credinţei în venirea glorioasă a Domnului spre care năzuim necontenit, aşa cum repetăm zilnic rugându-ne lui Dumnezeu „pentru ca noi, care am cunoscut prin vestirea îngerului întruparea lui Cristos, să ajungem prin patima şi crucea lui la slava învierii”.

1. Gânduri de pace, nu de nenorocire. Spune Domnul prin profetul Ieremia la începutul acestei Liturghii duminicale: „Gândurile mele sunt gânduri de pace şi nu de suferinţă; strigaţi către mine şi eu că voi asculta şi vă voi întoarce din robie de pretutindeni” (cf. Ier 29,11-12.14). Se adresează evreilor care se aflau în robia babiloniană, dar şi nouă celor de azi care alcătuim poporul Noului Legământ. Şi cu noi Dumnezeu are gânduri bune, de pace şi de mângâiere.
De aceea, strigăm cu încredere la rugăciunea zilei prin Cristos Domnul vieţii: „Dumnezeule atotputernic, ajută-ne să rămânem credincioşi în împlinirea datoriilor noastre creştineşti, pentru că numai slujindu-te pe tine, izvorul oricărui bine, putem ajunge la fericirea deplină şi veşnică”.

Într-un moment de criză economică şi de dezorientare socială generalizată, cuvântul lui Dumnezeu este un adevărat balsam pentru omul rănit şi zbuciumat lăuntric. Lecturile biblice ne orientează mintea spre „novissima”, lucrurile cele mai din urmă ale omului.
Viaţa este un capital inestimabil încredinţat fiecăruia de Dumnezeu pentru a-l administra judicios şi responsabil şi de aceea nu trebuie irosit. Şi ştim bine că „orice zi a pelerinajului nostru pe pământ este un dar mereu nou” din partea Creatorului.
Textele biblice referitoare la „lucrurile din urmă”, pot trezi în credincioşi gânduri tulburătoare, sentimente confuze de spaimă obsedantă şi pesimism.
Oricum, o tresărire din amorţeală este benefică.

2. Pe scurt, vestea zilei. În pericopa evanghelică, luată de la sfântul Luca 21,5-19, Isus invită ascultătorii să nu se lase înşelaţi, nici terorizaţi de ceea ce se întâmplă în timpul de faţă. În fiecare epocă istorică au loc evenimente dramatice precum războaie, persecuţii şi calamităţi naturale. Siguranţa vieţii noastre se află în altă parte, în Dumnezeu Tatăl, căci - garantează Isus – „nici un fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde” (v.18).

„Rămâneţi statornici şi veţi dobândi viaţa" (v. 19). Numai perseverând în relaţia cu Domnul vom putea găsi sensul vieţii noastre, chiar dacă trebuie să înfruntăm situaţiile obscure şi dificile pe care istoria nu le cruţă nimănui.

În loc de a căuta în zadar să ghicim ce se va întâmpla în viitor, este mai bine să trăim în mod responsabil timpul prezent, cum avertizează apostolul Paul în Scrisoarea către Tesaolniceni 3,7-12, azi lectura II: „Am auzit că unii dintre voi trăiesc în trândăvie, umblă încolo şi încoace, fără să facă nimic. În Domnul Isus Cristos acestora le poruncim şi le punem în vedere: să muncească în linişte şi să mănânce pâinea agonisită de ei!” (vv.11-12).

De fapt, afirmă profetul Malahia 4,1-2a, azi prima lectură, anunţând ziua judecăţii: cine trăieşte în frica lui Dumnezeu, adică în credinţă, nu rămâne în întunericul nopţii, dar primeşte binefacerile soarelui dreptăţii.
Textual: „Iată, vine ziua Domnului, care va arde ca un cuptor. Toţi cei trufaşi şi toţi cei care săvârşesc fărădelegea, vor fi ca paiele. Ziua care vine îi va mistui, spune Domnul universului, şi nu va rămâne din ei nici rădăcină, nici ramură, dar pentru voi, care vă temeţi de numele meu, va răsări Soarele dreptăţii; el va aduce vindecarea pe aripile lui”.

Cuvântul lui Dumnezeu rămâne „veste bună”, chiar şi atunci când dacă stilul vorbirii, limbajul colorat folosit de autorii biblici şi conţinutul avertismentului pot răscoli mintea şi paraliza gândirea.

3. Distrugerea cetăţii marelui Rege. Să reluăm Evanghelia zilei luată de la sfântul Luca 21,5-19: În acel timp, unii vorbeau despre templu, că este împodobit cu pietre frumoase şi daruri. Isus le-a zis: "Vor veni zile în care din tot ce vedeţi nu va rămâne piatră peste piatră; totul va fi distrus!" Ei l-au întrebat: "Învăţătorule, când se va întâmpla aceasta şi după care semn se va putea cunoaşte că este pe cale să se împlinească?" (vv.5-7).
Ceva incredibil şi halucinant pentru ascultători! Este lesne de înţeles descumpănirea lor, când îl aud pe Isus spunând că Ierusalimul va fi distrus iar templul pe care îl admirau şi de care erau mândri, avea să fie redus la un cumul de dărâmături.

Pentru evrei Ierusalimul era „cetatea marelui Rege” (Ps 47/48,3), adică a lui Dumnezeu iar Templul era locul prezenţei sale în Israel.
Este ca şi cum într-o zi de duminică la amiază, când Piaţa Sfântul Petru este ocupată de zeci de mii de pelerini veniţi din toată lumea ca să se roage „Îngerul Domnului” împreună cu episcopul Romei, s-ar auzi la marile difuzoare unul care strigă: „Priviţi bine această bazilică şi măreaţa cupola construită de Michelangelo, praf se va alege din ea!”.

Istoricii spun că în anul 476 când Roma a căzut sub loviturile popoarelor barbare, mulţi cetăţeni ai imperiului roman s-au gândit că, deoarece a căzut capitala - Urbs, odată cu ea se prăbuşea lumea - Orbis, că urma sfârşitul lumii. Căderea unui mare oraş sau a unui mare imperiu provoacă în toţi o descumpănire enormă, un pesimism general despre soarta întregii lumi.
Când la 11 septembrie 2001 s-au prăbuşit la New York turnurile gemene îngropând sub dărâmături mii de persoane, un predicator evanghelic american a scris că prin acest eveniment Dumnezeu a aruncat în noroi un oraş şi o naţiune, care nu fuseseră fidele cuvântului său.
Se poate astfel înţelege descumpănirea totală a ascultătorilor lui Isus, când le-a spus că Ierusalimul va fi distrus iar templul pe care îl admirau va fi transformat în ruină.

Dar Isus nu se lasă derutat de uimirea ascultătorilor ci insistă continuând să vorbească despre sfârşitul timpurilor caracterizate de calamităţi naturale, cutremure de pământ, pe alocuri epidemii şi foamete, fapte înfricoşătoare şi semne terifiante în cer, războaie, răscoale şi persecuţii pe pământ.
Apoi îi avertizează pe ascultători să nu se lase înşelaţi de cei care răspândesc profeţii catastrofale despre sfârşitul lumii. Adevăratul dezastru apocaliptic nu este distrugerea unui oraş, a unui imperiu, nici chiar a lumii prezente.

4. Adevăratul dezastru este pierderea pentru oameni şi pentru culturile lor a oricărei referinţe la Dumnezeu care a pus omul, făptura umană, în centrul atenţiei şi proniei sale.
Intuise bine aceasta în meditaţiile sale filozoful german Friedrich Nietzsche (1844-1900), când a scria că pentru oamenii civilizaţiei occidentale Dumnezeu e mort, în sensul că nu mai contează nimic în cultura lor, la toate nivelurile.

Dar cu ce consecinţe?
În aforismul 125 din opera Ştiinţa veselă (voioasă), scrisă în 1882, nota cu veselie şi tristeţe (decidă cititorul): Noi l-am ucis pe Dumnezeu: voi şi eu. Noi toţi suntem asasinii lui. De ce oare am dezlegat pământul de lanţurile soarelui? Şi acum încotro mergem? Nu este oare mersul nostru o continuă precipitare înapoi, alături, înainte, în toate părţile: a se îndepărta de Dumnezeu.

Orice alt fel de dezastru este un nimic faţă de acesta. Deci, nu zidurile salvează, ci „gândurile de pace” ale Domnului care îndeamnă: „ridicaţi-vă capul!”, „rămâneţi statornici şi veţi dobândi viaţa”.

5. Timp de mărturie. Două evenimente prezentate împreună, dar nu într-o succesiune directă. Între sfârşitul lumii şi distrugerea Ierusalimului se intercalează o perioadă intermediară care este timpul bisericii. Înainte de a-i trimite în lume să ducă evanghelia mântuirii până la marginile pământului, Isus îi avertizează pe ucenici săi că trebuie să înfrunte cele două evenimente în mod conştient. Mai întâi, să nu-şi imagineze că odată cu distrugerea oraşului sfânt şi a templului se termină istoria umană. Apoi, relativ la sfârşitul lumii, să se pregătească pentru aceasta rămânând statornici în fidelitatea faţă de el şi faţă de Evanghelia sa.

Isus i-a în consideraţie teama ucenicilor, normală şi de înţeles, pentru cine stă înaintea judecătorilor. De aceea îi asigură: „Aceasta va fi pentru voi prilej de a da mărturie. Întipăriţi-vă bine în inimă, că nu trebuie să vă îngrijiţi de apărarea voastră; eu însumi vă voi inspira acele cuvinte şi acea înţelepciune, cărora potrivnicii voştri nu vor putea să le ţină piept şi nici să le contrazică. Vă vor trăda chiar părinţii, fraţii, familia, rudele şi prietenii voştri şi-i vor da la moarte pe unii dintre voi. Veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu. Dar nici un fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde. Rămâneţi statornici şi veţi dobândi viaţa" (vv.13-19).

6. Marea încurajare. Aceste cuvinte ale lui Isus au fost de mare încurajare pentru toate generaţiile de creştini. Aşa cum atestă Actele martirilor ajunse până la noi, bărbaţi şi femei de toate vârstele şi de orice condiţie socială, chiar şi persoane fragile, omeneşte vorbind, încrezându-se în promisiunile lui Isus au găsit curajul şi cuvintele potrivite pentru a mărturisi credinţa lor înaintea judecătorilor adesea inumani şi cruzi.

7. Timp de mântuire. Pentru a-i asigura şi mai mult, cu privire la persecuţii şi împotriviri, Isus adaugă: Vă vor trăda chiar părinţii, fraţii, familia, rudele şi prietenii voştri şi-i vor da la moarte pe unii dintre voi. Veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu. Dar nici un fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde. Rămâneţi statornici şi veţi dobândi viaţa (vv.16-19), adică veţi fi mântuiţi.

Se citeşte în viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, arhiepiscul Constantinopolui în secolul V, că împăratul Arcadius, voind să scape de el, a cerut sfatul unui înţelept din imperiu, care i-a zis: „Dacă îl vei trimite pe episcopul Ioan în exil, nu se va tulbura, deoarece patria lui este lumea întreagă, Dacă îl vei priva de bunurile sale materiale, nu-i vei dăuna lui ci săracilor, cărora le aparţin bunurile sale. Dacă îl vei arunca în lanţuri, el le va săruta. Dacă i-l vei condamna la moarte, va fi fericit să moară pentru credinţa sa. Dacă vrei să-l loveşti cu adevărat, atunci trebuie să-l faci să păcătuiască. Este singurul lucru de care se teme.

Iată de ce trebuie să ne temem! Creştinul se teme de păcat, căci păcatul îl separă de Isus, iar în Isus este viaţa veşnică, mai mult „El este viaţa veşnică” (1In 1,2; 5,20). A se teme de altceva, de catastrofa finală, care probabil nu-l va atinge, sau de bătrâneţe, de boală, de singurătate, de moarte, înseamnă că preţuim mai mult viaţa aceasta, decât pe cealaltă, mai mult lumea decât pe Dumnezeu.
Încă odată cuvintele lui Isus, de siguranţă şi îndemn: „Nici un fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde. Rămâneţi statornici şi veţi dobândi viaţa" (Luca 21,18-19).

(RV – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 16 noiembrie 2013)

Aici, serviciul audio: