Consideraţii omiletice la solemnitatea Tuturor Sfinţilor: În cer cu sfinţii, prin
poarta fericirilor evanghelice
(RV - 31 octombrie 2013) E sărbătoare. Să ne bucurăm cu toţii în
Domnul celebrând ziua de sărbătoare în cinstea tuturor sfinţilor; de mărirea lor se
bucură împreună cu noi toţi Îngerii şi într-un glas îl laudă pe Fiul lui Dumnezeu.
După invitaţia la bucurie în Domnul cu care începem Liturghia euharistică în solemnitatea
Tuturor Sfinţilor, răspundem spontan tot cu o aclamaţie liturgică „Binecuvântat
să fie Dumnezeu în Sfinţii săi!...în Sfinţii şi Fericiţii săi!
La
1 noiembrie Biserica catolică de rit roman sau latin sărbătoreşte încă din secolul
al IX-lea solemnitatea „Toţi Sfinţii”. Aceeaşi sărbătoare se este celebrată de Bisericile
orientale de rit bizantin în prima duminică de după Rusalii.
1. Sfinţii,
roadele spirituale ale Bisericii.În Răsăritul creştin, sărbătoarea Tuturor
Sfinţilor îşi are originea în practica Bisericii din Antiohia. Aceasta, încă din primele
veacuri îi sărbătorea cu un fast deosebit pe toţi martirii creştinătăţii, ştiuţi şi
neştiuţi, în prima duminică după solemnitatea Rusaliilor. Existenţa şi însăşi viaţa
sfinţilor este înţeleasă în strânsă legătură cu lucrarea Duhului Sfânt. Isus Cristos
înălţat la cer îl trimite pe Duhul Sfânt ca rod al misterului pascal, adică al pătimirii,
morţii şi învierii sale. Tăria, curajul şi statornicia martirilor sunt prin excelenţă
opera Duhului Sfânt, promis şi dăruit Bisericii Sale de către Cristos Mântuitorul.
În
tradiţia creştină a Apusului, alegerea zilei de 1 noiembrie se pare că
a fost făcută din motive de ordin simbolic şi de ordin practic. Luna octombrie este
luna culesului roadelor de pe câmp, din livezi, din vii; intrând în luna noiembrie,
omul începe să se bucure de roadele muncii sale din anul respectiv. Aceasta este un
prilej potrivit pentru contemplarea roadelor viţei care este Cristos, ale activităţii
apostolice a Bisericii, ale eforturilor şi sacrificiilor oamenilor de bunăvoinţă,
roade întruchipate în sfinţii din ceruri.
2. Sensul liturgic al sărbătorii.
În liturghia romană semnificaţia sărbătorii este exprimată mai întâi la rugăciunea
zilei: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai dat Bisericii tale bucuria de a
celebra într-o singură sărbătoare meritele şi slava tuturor sfinţilor; te rugăm, prin
mijlocirea tuturor fraţilor noştri din cer să ne măreşti speranţa şi să reverşi asupra
noastră îndurarea ta.
Într-o singură sărbătoare pomenim şi cinstim, împreună
cu sfinţii - credincioşi ridicaţi oficial la cinstea altarelor -, drepţii din toate
timpurile, naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile pământului, ale căror
nume sunt scrise în cartea vieţii.
Aproape de noi, delimitând spaţiul
existenţei noastre sufleteşti, se află Cristos Domnul, Soarele Dreptăţii, „Cel singur
Sfânt, singur Domn, singur Preaînalt", şi Fecioara Preacurată, luna ce picură lumina
speranţei în inimile stăpânite de întunecimea aducătoare de nelinişti şi temeri.
Alături
de ei, stă Sfântul Ioan Botezătorul cu ceata venerabilă a patriarhilor, profeţilor
şi drepţilor Vechiului Testament, înconjurându-l pe Sfântul Iosif, tatăl purtător
de grijă al Fiului lui David şi soţul preacurat al Celei mai distinse fiice a Sionului.
Urmează sfinţii apostoli, martirii, mărturisitorii, păstorii sufleteşti,
învăţătorii, călugării şi călugăriţele, fecioarele şi văduvele, taţii şi mamele, soţii
şi soţiile, copiii nevinovaţi şi tinerii demni şi curajoşi, conducători de popoare
şi umili servitori, meseriaşi şi oameni de ştiinţă, agricultori şi muncitori industriali,
medici şi ostaşi, oameni de rând. Din mijlocul tuturor grupurilor umane, toţi cei
care, în viaţa pământească, au trăit ca adevăraţi copii ai lui Dumnezeu, astăzi sunt
fericiţi în cer şi cinstiţi în sărbătoarea Tuturor Sfinţilor.
Comentează
Sfântul Augustin în predica pentru comemorarea Sf. Laurenţiu, diacon al Bisericii
din Roma: „Frumoasa grădină a Domnului are nu numai trandafirii martirilor, ci
şi crinii fecioarelor, iedera celor care trăiesc în căsătorie, violetele văduvelor.
Nici o categorie de persoane nu trebuie să se îndoiască de chemarea proprie. Cristos
a pătimit pentru toţi”(Pred. 304,1-4: PL 38, 1395-1397).
Însemnătatea
sărbătorii este exprimată motivat în prefaţa Liturghiei euharistice, proprie solemnităţii:
Cu adevărat vrednic şi drept este să-i aducem mulţumiri, pururi şi pretutindeni,
lui Dumnezeu, cel sfânt, atotputernic şi veşnic.
Pentru ce?
Iată raţiunea: Astăzi ne dai bucuria de a privi cetatea din ceruri, Ierusalimul
cel sfânt, care este mama noastră, unde fraţii şi surorile noastre, deja adunaţi împreună,
cântă şi preamăresc numele tău sfânt. Noi cei care călătorim pe pământ ne grăbim spre
patria cerească, bucurându-ne de soarta fericită a acestor copii ai Bisericii pe care
ni i-ai dat ca prieteni şi modele de viaţă.
3. Împărtăşirea
Sfinţilor în procesiune.Communio sanctorum. Termenul "împărtăşirea
sfinţilor" are două semnificaţii strâns legate: "împărtăşire cu cele sfinte, sancta",
şi "împărtăşire între sfinţi, sancti" (CBC 948)…„Numele de împărtăşire se poate
aplica fiecăruia dintre sacramente, căci fiecare ne uneşte cu Dumnezeu (...). Dar
acest nume se potriveşte cel mai bine Euharistiei, pentru că ea înfăptuieşte în mod
cu totul deosebit această comuniune supranaturală, intimă şi vitală" (CBC 950)…prin
ea "este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor care formează un singur
trup în Cristos” (CBC 960).
Astăzi sărbătoarea „Toţi Sfinţii” se referă
la cea de-a doua semnificaţie. Comuniunea dintre Biserica din cer (Biserica
triumfătoare), cea din starea purificării de praful drumului pământesc (Biserica
suferitoare)şi cea călătoare pe pământ (Biserica luptătoare) este
descrisă în constituţia conciliară despre Biserică Lumen Gentiumla numărul 49. Avem aici imaginea unei lungi procesiuni a Bisericii în timp
şi spaţiu: „Până când Domnul va veni în mărirea sa şi toţi îngerii împreună cu
El, şi moartea fiind nimicită, toate îi vor fi supuse, unii dintre ucenicii Lui sunt
călători pe pământ, în vreme ce alţii, trecuţi din această viaţă, se află în purificare,
iar alţii sunt în glorie, contemplând limpede pe Dumnezeu însuşi, Unul Întreit, aşa
cum este”.
4. Chemarea universală la sfinţenie. Noi cei
de pe pământ suntem invitaţi să privim astăzi cetatea din ceruri unde sunt fraţii
şi surorile noastre, ajunşi la capătul celălalt al drumului, acolo unde ne grăbim
să ajungem şi noi stimulaţi de prietenia şi exemplul lor.
„Tu singur
eşti sfânt - cântă Biserica în marea doxologie adresându-se lui Cristos. „Tu singur
eşti sfânt” - cântă şi preamăresc pe Dumnezeu toţi sfinţii şi îngerii din cer, amintindu-ne
chemarea universală la sfinţenie: „că toţi membrii Bisericii, fie că fac parte din
ierarhie, fie că sunt păstoriţi de ea, sunt chemaţi la sfinţenie, după cuvântul Apostolului:
„Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, sfinţirea voastră” (1Tes 4,3; Ef1,4). Da, Doamne, Tu singur eşti sfânt!
Ştim însă că divinul Învăţător
şi exemplul oricărei desăvârşiri, Domnul Isus, a propovăduit tuturor ucenicilor, de
orice condiţie, sfinţenia vieţii al cărui autor şi înfăptuitor este El însuşi prin
Duhul sfinţitor: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit”.
De fapt, tuturor discipolilor le-a trimis pe Duhul Sfânt care să-i îndemne
dinlăuntrul lor să-l iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot
cugetul şi din toate puterile, şi să se iubească unii pe alţii aşa cum Cristos i-a
iubit pe ei. Deci, toţi suntem chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea
iubirii.
5. Zbor la cote înalte.Este important să reflectăm
asupra menirii noastre în viaţă lăsând la o parte tot ceea ce zădărniceşte trăirea
pe pământ.
Scriitorul francez Antoine Jean Baptiste Marie Roger de Saint-Exupéry
(1900-1944), autorul celebrei cărţi Micul prinţ, descrie printr-o parabolă fenomenul
misterios, instantaneu şi invadator, al trezirii omului la realitatea superioară a
vieţii şi al perceperii menirii sale. Notează cu spirit de observaţie şi trece repede
la aplicaţii pe planul vieţii umane.
Toamna, în perioada emigrării raţelor
şi gâştelor sălbatice, deasupra locurilor traversate de ele, se verifică un fenomen
ciudat, de nelinişte şi de agitaţie. Păsările domestice, ca şi magnetizate de zborul
triunghiular, maiestos, schiţează cu stângăcie o tentativă neîndemânatică de decolare
ce sfârşeşte repede într-o aterizare anevoioasă şi bizară. Semnalul
de chemare plecat din înălţimi, acea rechemare autentică ajunge la păsările din curţile
caselor ca o lovitură, ca un şoc ce acţionează asupra instinctului de demult, atât
cât a mai rămas, şi ele pentru o clipă se transformă în păsări migratoare. În
căpşorul tare, deprins de multă vreme cu priveliştea lacurilor şi bălţilor stătute
şi bogate în viermi, se redeşteaptă ceva din întinderile continentale, din geografia
mărilor şi a vânturilor fără obstacole. Însă pentru scurt timp, deoarece repede se
îndreaptă legănându-se ca şi mai înainte spre coteţul împrejmuit, pătrunse de o pasiune
nedesluşită de nedumerire.
Aşa se întâmplă cu oamenii care copleşiţi de
evidenţa misterioasă a chemării creştine descoperă într-o clipă zădărnicia unor preocupări
de contabil cât şi bucuria vieţii trăite la cote mai înalte.
Semnalul înălţimilor
sau al adâncurilor, deşteptător de conştiinţe ajunge fără îndoială la toţi oamenii
şi rămâne sclipitor atâta vreme cât nu este înăbuşit. Aterizarea precipitată în curtea
mărginită de garduri şi ziduri promiţătoare de siguranţă imediată şi apărare nu elimină
în întregime elanul de a zbura spre înălţimi în ciuda vânturilor contrare. În mintea
fiecărui om rămân întipărite imagini solare, cosmice, aşa cum în inima sa sălăşluiesc
năzuinţe nepotolite către infinit.
Până aici parabola cu valoare
sugestivă a scriitorului francez.
6. La orizontul vieţii, mulţimea
sfinţilor. Lectura din cartea Apocalipsului Sfântului Ioan capitolul 7,2-4.9-14
propusă în sărbătoarea tuturor sfinţilor este ca un zbor impunător menit să mişte
ceva în adâncul inimilor, acolo unde este ascuns ceea ce e mai bun şi nobil în fiecare
dintre noi. Ea prezintă triumful acelora care au trecut din această viaţă prin marea
strâmtorare, dând strălucire veşmintelor prin sângele Mielului.
Apostolul
Ioan, văzătorul din insula Patmos scrie: „Am auzit spunându-se numărul celor
însemnaţi: o sută patruzeci şi patru de mii, din toate triburile fiilor lui Israel.
După aceea am văzut o mulţime imensă, pe care nimeni nu putea să o numere, din toate
naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile. Ei stăteau în faţa tronului şi în faţa
Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi cu ramuri de palmier în mână şi strigau
cu glas puternic: "Mântuirea ne este dată de Dumnezeul nostru, care stă pe tron, şi
de către Miel".
7. Provocaţi de pilda sfinţilor. Să nu uităm
că Apocalipsul este o carte de consolare, de mângâiere, scrisă în timp de prigoană
spre încurajarea creştinilor, când faptul de a fi creştin însemna un risc serios şi
o gravă compromitere.
Sărbătoarea tuturor sfinţilor, spre a fi adevărată,
trebuie să mişte simţămintele: gratitudinea şi remuşcarea, admiraţia şi neliniştea,
avântul sfânt şi nostalgia, bucuria păcii şi senzaţia dezorientării.
Când
sfinţii apar la orizontul vieţii cuiva, devin provocatori: reproşează ocaziile
pierdute de a ne sfinţi şi stimulează buna folosire a celor viitoare: „dacă atâţia
şi atâtea au putut, eu, de ce nu!” - îşi zicea încurajându-se Sfântul Augustin.
8.
Sfinţii, indicatoare de drum. Iubirea face sfinţi. Obstacolul cel mai mare
stă în faptul că mulţi îşi imaginează sfinţenia ca presupunând fenomene excepţionale.
Problema adevărată consistă în aceea că nu ştim ce vom fi, şi mai mult încă, nu suntem
conştienţi nici de ceea ce suntem.
Apostolul Ioan este simplu în exprimare:
ne numim şi suntem fii ai lui Dumnezeu, deşi nu s-a revelat încă ceea ce vom fi.
„Dar ştim că atunci când se va arăta Fiul lui Dumnezeu vom fi asemenea lui, pentru
că îl vom vedea aşa cum este. Cine are speranţă în el devine curat precum el este
curat” (1In 3,3).
Fiecare creştin este aşadar „prinţ şi cerşetor”,
adică un om în rugăciune, nobil, cu ochii spre înălţimi.
Întrebat de preot
la învăţarea catehismului ce se ţinea într-o biserică în stil gotic, cine sunt
sfinţii, un copil a răspuns cu naivitatea caracteristică vârstei, că sunt cei
de pe vitraliile ferestrelor artistic colorate.Avea dreptate, oarecum,
deoarece sfinţii din toate timpurile sunt aceia care se lasă pătrunşi de lumina harului
divin, la fel ca vitraliile de razele soarelui.
Sunt singurii care oferă indicaţii
precise demne de luat în seamă în privinţa drumului spre Dumnezeu. Sunt singurii care
răspund adevăratelor aşteptări ale omului. Sunt cei mai adevăraţi interpreţi ai Cuvântului
lui Dumnezeu.
9. Programul fericirilor evanghelice.Au luat
în serios programul fericirilor anunţat de Isus la începutul predicii de pe munte.
Într-adevăr, au acceptat marea provocare. Au făcut investiţii pe termen lung, fără
să vadă, bizuindu-se pe cuvântul Mântuitorului, în timp ce alţii urmăreau rezultate
imediate.
Liturghia sărbătorii Tuturor Sfinţilor expune în lecturile biblice
învăţătura Bisericii lui Cristos despre sfinţenie; aceasta nu constă în fapte extraordinare,
impresionante, ci în realizarea practică a principiilor cuprinse în predica de pe
munte.
Sfinţi şi fericiţi sunt cei cu inima dezlipită de cele trecătoare,
cei care suferă, cei flămânzi şi însetaţi după dreptate, cei cu inima curată, făcătorii
de pace, cei prigoniţi pentru dreptate, cei milostivi şi blânzi.
În rândul
sfinţilor cinstiţi de Biserică se cuprind şi mulţimi nenumărate de oameni care, fără
să-l cunoască pe Cristos, şi-au trăit viaţa în dreptatea şi iubirea arătate de harul
divin prin glasul conştiinţei; se află şi nenumăraţi creştini umili, care, în tăcere
şi resemnare, şi-au împlinit datoriile zilnice şi au purtat crucea suferinţelor fără
a atrage atenţia altora, suportând uneori nedreptăţi amare ori ironii umilitoare;
toţi aceşti sfinţi necunoscuţi împodobesc firmamentul împărăţiei cereşti asemenea
stelelor necunoscute nouă, dar ştiute şi iubite de Creatorul lor.
Iată secretul
fericirii lui Dumnezeu. Bărbaţi şi femei, tineri şi copii, mulţimi de pretutindeni
s-au lăsat cuceriţi şi continuă să urmeze cu pasiune chemarea la sfinţenie, care este
o chemare la bucurie şi fericire împreună cu Cristos, calea, adevărul şi viaţa. Au
ajuns la sfinţenia evanghelică ţinând mereu privirea inimii fixată pe portretul Învăţătorului;
urmându-l pe Cristos cel sărac, blând, îndurerat şi mâhnit, flămând şi însetat
de dreptate, milostiv, cast şi curat cu inima, făcător de pace, prigonit pentru dreptate.
10.
O mare sărbătoare de familie. Astăzi suntem uniţi în bucurie cu toţi fraţii
noştri, care sunt sfinţii, cu toate surorile noastre, care sunt sfintele. Da, fraţii
noştri cei mai adevăraţi sunt sfinţii şi sfintele. Mai mult decât oricine, ei ne sunt
alături, ne înţeleg, ne doresc binele, ne ajută luminându-ne calea, ne conduc la adevărata
fericire.
În ei, iubirea Tatălui ceresc este mai evidentă, mai sensibilă,
mai vie. Împreună cu ei, îi mulţumim lui Dumnezeu, care ne iubeşte în Fiul său prea
iubit Isus şi ne primeşte ca fii ai săi. Împreună cu ei, ascultăm glasul Domnului
Isus care ne promite fericirea şi ne arată şi calea pentru a o dobândi. Sfinţii au
urmat-o şi ne invită şi pe noi să facem la fel, cu o încredere tot mai mare.
În
sărbătoarea umanităţii salvate prin sângele Mielului, Cristos, trebuie, desigur, să
schimbăm ceva din obiceiurile de la curtea noastră domestică.
Câte zboruri
de păsări migratoare trebuie să mai brăzdeze cerul de toamnă, peste cercul îngust
al unei vieţi fără destinaţie, spre a deveni mai conştienţi că Dumnezeu ne aşteaptă
în patria sfinţilor!
(Radio Vatican, - A. Lucaci, material omiletic
din 31 octombrie 1992, revăzut în anii succesivi, restructurat joi 31 octombrie
2013)