Consideraţii omiletice la Duminica a XXVIII-a de peste an (C): Leprosul vindecat de
Isus aduce mărire lui Dumnezeu
(RV - 13 octombrie 2013) E Ziua Domnului. Reuniţi în sărbătoarea săptămânală
a Paştelui pentru celebrarea memorialului morţii şi învierii lui Isus, încă de la
început recunoaştem cu psalmistul bunătatea îndurătoare a lui Dumnezeu: De te vei
uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea să stea în faţa ta? Dar la tine
aflăm iertare, Dumnezeul lui Israel! (Ps 129/130,3-4). 1. Din iertare,
darul fricii de Dumnezeu. Cântarea de intrare luată din renumitul psalm „De profundis
– Dintru adâncuri”, cunoscut şi din liturghia catolică pentru cei răposaţi, a fost
de-a lungul istoriei ca o făclie mereu aprinsă pe calea convertirii, a gândirii teologice
şi apoi pe drumul din urmă al morţii. În această rugă stăruitoare ce se înalţă din
abisurile răului, psalmistul îşi recunoaşte vina şi îşi manifestă speranţa sigură
că va obţine iertare şi mântuire. Este convins că nu osânda ci iertarea trezeşte frica
sfântă de Dumnezeu şi că este mai dureros şi mai de temut a lovi un tată decât un
suveran inexorabil. Crede cu tărie că nu atât mânia, cât mai degrabă iubirea nemărginită
şi dezarmantă a lui Dumnezeu trebuie să suscite în noi teamă şi durere.
Starea
de încordare sufletească a psalmistului provocată de aşteptarea nocturnă este uşurată
de cuvântul liberator pe care Domnul îl acordă păcătosului convertit. Este deosebit
de sugestivă imaginea santinelei care face rondul de noapte în preajma templului din
Ierusalim: Sufletul meu îl aşteaptă pe Domnul, spune autorul, mai
mult decât aşteaptă străjerii ivirea zorilor. Desigur, se face referinţă la preotul
sau preoţii care slujeau prin rotaţie la templu şi care, sosiţi de departe, aşteptau
nerăbdători să facă schimbul la începutul zilei. Datorită numărului mare, ne putem
imagina cu câtă fervoare şi nelinişte aşteptau să se prezinte ca slujitori înaintea
Domnului. Pentru mulţi dintre ei, asta se întâmpla o singură dată în viaţă.
Noi,
cum luăm parte la slujbele religioase? Astăzi, preoţi şi credincioşi, ne prezentăm
încă o dată în faţa Domnului pentru sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Cu ce simţăminte?
Este simplă rutină sau obişnuinţă? Ne întoarcem acasă mai primeniţi sufleteşte şi
mai conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră şi în relaţiile cu semenii?
Rugăciunea
zilei îşi are rostul ei pregătitor, de aceea spunem cu credinţă: „Te rugăm,
Doamne, ca harul tău să ne întâmpine si să ne însoţească pururi, ca să nu încetăm
niciodată de a face binele”.
2. „Îţi mulţumim pentru slava
ta cea mare”.După ce duminica trecută lecturile biblice ne-au invitat
să-i cerem Domnului mai multă credinţă, astăzi liturghia Cuvântului ne îndeamnă să-i
aducem laudă şi mulţumire lui Dumnezeu „pentru slava sa cea mare”. Gratitudinea, recunoştinţa
este prezentată ca punctul culminant al unui drum de credinţă, ca o cunoaştere şi
recunoaştere a prezenţei binefăcătoare a lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Aceasta
este şi semnificaţia deplină a Euharistiei. La celebrarea Sfintei Liturghii aducem
prinosul de mulţumire al întregii Bisericii pentru darul mereu reînnoit al vieţii.
Recunoaştem cu credinţă că Isus Cristos prin patima, moartea şi învierea sa a răscumpărat
lumea de păcat vindecând-o de toată boala spirituală şi liberând-o de robia diavolului.
Proclamăm credinţa în Dumnezeu, profesând cunoaşterea şi recunoaşterea lui ca Tată
şi Eliberator căruia îi aducem laudă şi mulţumire „prin Cristos Domnul nostru” în
unire cu Duhul Sfânt, cum repetăm în rugăciunile liturgice.
De fapt, adevăratul
ucenic al lui Cristos este acela care se roagă cu Isus şi asemenea lui Isus. Deoarece
în taina Botezului am primit duhul iubirii filiale, îndrăznim să ne adresăm lui Dumnezeu
ca unui tată. Prin aceasta sunt încurajaţi toţi oamenii să-şi îndrepte privirea inimii
spre Dumnezeu.
Manifestându-se oamenilor şi descoperindu-le bunurile împărăţiei,
Dumnezeu comunică tuturor viaţa sa divină. Mai ales rugăciunea fiilor, care este „Tatăl
nostru”, realizează o pătrundere a vieţii divine în viaţa noastră umană. În ea
cerem cu încredere ca manifestarea lui Dumnezeu şi comunicarea vieţii sale divine
să treacă în noi prin pâinea de toate zilele, prin iertarea primită de sus şi oferită
de oameni unii altora, şi prin eliberarea de cursele celui rău care de la începuturi
încearcă să-l abată pe om de la recunoaşterea şi preamărirea lui Dumnezeu.
Înaintând
în vârstă, devenim tot mai conştienţi că întreaga noastră viaţă trebuie să fie un
răspuns de recunoştinţă şi bucurie la iniţiativa de mântuire care provine din iubirea
Tatălui. În consecinţă, însăşi conduita noastră morală capătă în mod esenţial o semnificaţie
religioasă: „este spre slava lui Dumnezeu” şi aducerea de mulţumire lui Dumnezeu Tatăl
prin Isus Cristos. Totul se verifică deplin conştient în rugăciunea neîncetată
a Bisericii.
3. Laus perennis. Această expresie latină folosită de
monahismul antic creştin se referă la serviciul divin celebrat neîntrerupt ziua şi
noaptea. Ascultând de porunca Domnului „rugaţi-vă fără încetare”, unele comunităţi
monastice au prevăzut schimburi de rugăciune astfel ca preamărirea lui Dumnezeu să
fie continuă. Mai târziu, practica „laus perennis” a fost fixată pentru anumite
ore din zi şi din noapte, devenind „Liturghia orelor” care este obligatorie
pentru preoţi şi persoanele consacrate dar este urmată parţial de către tot mai mulţi
credincioşi laici.
Referindu-se la recunoaşterea şi preamărirea lui Dumnezeu,
Sf. Augustin comentează: „Să nu obosiţi în această laudă. Preamărirea va deveni
mâncarea voastră. Lăudându-l veţi căpăta noi puteri iar cel căruia îi
aduceţi laudă va deveni mai dulce”.
Întreaga viaţă spirituală a persoanelor
consacrate iar ulterior mai ales rugăciunea liturgică în comun a fost considerată
şi numită „opus Dei”. Acesta este rostul vieţii monastice. De aceea, Sfântul Benedict
stabileşte în regula sa, ca „nimic să nu fie pus înaintea lucrării lui Dumnezeu” (Nihil
operi Dei praeponatur, Regula Benedicti 43,3).
Nu doar persoanele consacrate,
călugări şi călugăriţe, ci tot omul însufleţit de credinţă îl are mereu în faţă pe
Dumnezeu, priveşte realitatea din jur cu ochii lui Dumnezeu. Îi aude glasul în muzica
teologică a naturii, îl vede peisajele ei, în fenomenele cosmice, în prefacerile sociale,
în bucurii şi necazuri, în munca oamenilor şi în mersul lumii de zi cu zi.
În
acest sens se citează adesea compoziţia rabinului din Berdişev, exponent al curentului
religios hasidic apărut în secolul al XVIII-lea între Polonia şi Ucraina de azi. Alţii
vorbesc despre un cântec intitulat „Tu” care circula în cadrul acestei mişcări de
reînnoire spirituală. Iată una dintre variante: „Oriunde m-aş duce, Tu!
Oriunde m-aş opri, Tu! Cer, Tu, pământ, Tu! Oriunde
mă întorc, oriunde privesc, numai Tu, iarăşi Tu, mereu Tu!”.
4.
Recunoştinţa lui Naaman, generalul sirian. Primul fapt de gratitudine
prezentat azi este luat din cartea a doua a Regilor 5,14-17. Naaman, un general din
Siria fusese lovit de lepră. A făcut o lungă călătorie pentru a ajunge la profetul
Elizeu şi obţine vindecarea. Profetul l-a trimis să se spele de mai multe ori în râul
Iordan şi lepra a dispărut. Naaman a înţeles că vindecarea era o lucrare divină. S-a
întors la omul lui Dumnezeu cu tot alaiul său şi i-a zis: "Iată, ştiu acum că nu
este alt Dumnezeu pe tot pământul decât cel din Israel. Şi acum primeşte, te rog,
un dar din partea slujitorului tău". Profetul Elizeu a refuzat orice recompensă.
Observăm că minunea vindecării este rodul credinţei. La început Naaman ezita
să se ducă la râul Iordan şi să se scufunde în apă de şapte ori, cum îi spusese profetul,
obiectând că apele râurilor din Siria nu sunt mai prejos decât apele Iordanului. Dar,
la sfatul unui servitor, a acceptat. S-a dus, s-a spălat şi trupul lui a devenit
iarăşi ca trupul unui prunc şi s-a curăţit.
Care este astăzi Iordanul în care
ne putem scufunda pentru împrospătarea unei credinţe, poate profund alterată sau scorojită
ca pielea unui om lovit de lepră? Apele tămăduitoare de lepra păcatului le găsim în
sacramentele Bisericii. Sunt la îndemâna noastră. Să ne apropiem de ele cu simplitate,
cu smerenie şi adâncă credinţă. În acest caz, de sacramentul Pocăinţei sau Reconcilierii.
Din baia spovezii penitenţii se ridică reînnoiţi lăuntric şi nu doar superficial,
în exterior.
Notăm de asemenea că manifestarea recunoştinţei faţă de Dumnezeu
duce la sporirea credinţei. Naaman, pentru a-şi dovedi gratitudinea, i-a cerut profetului
îngăduinţa de a lua pământ din ţara lui Israel, atât cât pot duce doi catâri, promiţând
că nu vrea să mai aducă jertfă altor dumnezei, ci numai Domnului Dumnezeului lui Israel. Este
hotărârea sinceră de a nu se mai închina la idoli, căci, cum avertizează Isus,
nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.
5. Recunoştinţa samariteanului
vindecat de lepră. Al doilea fapt ne vine din Evanghelia zilei luată
de la sfântul Luca 17,11-19 despre vindecarea a zece leproşi. „Îndreptându-se
spre Ierusalim, Isus trecea prin ţinutul dinspre Samaria şi Galileea. Intrând într-un
sat, l-au întâmpinat zece leproşi, care s-au oprit şi i-au strigat de departe: "Isuse,
Învăţătorule, ai milă de noi!"Văzându-i, Isus le-a zis: "Mergeţi
şi arătaţi-vă preoţilor!" Pe când mergeau, au fost curăţaţi de lepră. Unul dintre
ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors preamărindu-l pe Dumnezeu cu glas tare; s-a
aruncat cu faţa la pământ înaintea lui Isus şi i-a mulţumit. Acesta era un samaritean.Isus l-a întrebat: "Oare nu toţi cei zece au fost curăţaţi? Ceilalţi nouă unde
sunt? Nu s-a întors nici unul să dea mărire lui Dumnezeu afară de acest străin? Şi
i-a zis: ridică-te şi mergi. Credinţa ta te-a vindecat".
Observaţii.
Zece bolnavi de lepră. Desfigurând faţa, lepra părea o boală care şterge din om
chipul divin, de aceea era privită de evrei cu o teroare misterioasă. Leproşii
treceau ca loviţi de Dumnezeu de aceea erau izolaţi cât mai departe de societate (Cf
Lev 13,22). Una şi aceeaşi boală îi făcuse pe cei zece sărmani să stea
împreună trecând peste ura proverbială dintre evrei şi samariteni. Strigau de departe
avertizând trecătorii să nu se apropie de ei. Strigau de departe ca să atragă atenţia
lui Isus cerându-i în cor: „Învăţătorule, ai milă de noi!”. Isus i-a ascultat poruncindu-le
doar să se ducă şi să se arate preoţilor, potrivit legii. Aceştia trebuiau să constate
vindecarea şi apoi să-i readmită în viaţa civilă.
Au avut credinţă. Deşi cu
rănile deschise au pornit la drum, încrezători în cuvintele lui Isus. Într-adevăr,
în timp ce mergeau, au fost însănătoşiţi, însă doar unul singur din zece a simţit
nevoia de a se întoarce la Isus pentru a-i mulţumi. Şi acestea era de neam străin.
Era un samaritean care a mers şi s-a aruncat la picioarele lui Isus recunoscând în
el prezenţa lui Dumnezeu.
Isus se arată îndurerat. Notează aceasta prin trei
întrebări: Oare nu toţi cei zece au fost curăţaţi? Ceilalţi nouă unde sunt? Nu
s-a întors nici unul să dea mărire lui Dumnezeu afară de acest străin? Dacă
Isus îl întreabă pe samaritean unde sunt ceilalţi nouă leproşi care s-au vindecat
ca şi el, nu vrea să exprime un reproş pentru lipsa lor de reunoştinţă. Este mai degrabă
expresia întristării pentru faptul că acei oameni s-au oprit la jumătatea drumului
care duce la vindecarea totală, adică la mântuire. Acest lucru s-a întâmplat cu
mulţi pe drumurile Palestinei dar şi de-a lungul istoriei. Doar preamărirea lui Dumnezeu
(gloria Dei) înseamnă pentru om viaţă din belşug.
Întâlnirea cu cei
zece leproşi şi îndeosebi cuvintele pe care Isus le adresează unuia dintre ei: "Ridică-te
şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit" ne face să devenim conştienţi de importanţa
credinţei pentru cei care, apăsaţi de suferinţă şi de boală, se apropie de Domnul.
În întâlnirea cu Isus pot să experimenteze realmente că cine crede nu este niciodată
singur! De fapt, Dumnezeu, în Fiul său, nu ne abandonează în neliniştile şi suferinţele
noastre, ci este aproape, ne ajută să le purtăm şi doreşte să ne vindece în adâncul
inimii (Cf Mc 2,1-12). Cel care, în propria suferinţă şi boală, îl invocă
pe Domnul este sigur că iubirea lui nu-l părăseşte niciodată; că iubirea Bisericii,
ca prelungire în timp a operei sale mântuitoare, nu încetează niciodată.
Credinţa
acelui lepros samaritean care, văzându-se vindecat, plin de uimire şi de bucurie se
întoarce imediat la Isus pentru a-i manifesta propria recunoştinţă, lasă să se întrevadă
că sănătatea redobândită este semnul a ceva mai preţios decât simpla vindecare fizică;
este semnul mântuirii pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte prin Cristos. Asta vrea să spună
Isus prin cuvintele: credinţa ta te-a mântuit. 6. Sănătate
şi mântuire. Această pagină evanghelică ne invită la o dublă reflecţie. Înainte
de toate face să ne gândim la două grade de vindecare: unul, mai superficial, priveşte
trupul; altul, mai profund, atinge intimitatea persoanei, aceea pe care Biblia o numeşte
„inimă”, şi de acolo se extinde la toată fiinţa. Vindecarea completă şi radicală este
„mântuirea”. Chiar şi limbajul comun, făcând distincţie între „sănătate” şi „mântuire”,
ne ajută să înţelegem că mântuirea este mult mai mult decât sănătatea corporală: este
de fapt o viaţă nouă, deplină, definitivă.
Isus vindecă zece bolnavi de lepră,
infirmitate considerată atunci o „impuritate contagioasă” care cerea o purificare
rituală pentru readmiterea în viaţa socială (Cf Lev14,1-37). În realitate,
lepra care desfigurează realmente omul şi societatea este păcatul; sunt orgoliul şi
egoismul care generează în sufletul oamenilor nepăsare, ură şi violenţă. Această lepră
a spiritului, care desfigurează chipul umanităţii, nimeni nu o poate vindeca decât
numai Dumnezeu care este Iubire.
De aceea, Isus, ca şi în alte împrejurări,
pronunţă expresia: „Credinţa ta te-a mântuit”. Credinţa salvează omul
restabilindu-l în relaţia lui profundă cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu alţii: iar
credinţa se exprimă în recunoştinţă.
7. Mulţumesc. Cine, asemenea
samariteanului vindecat de lepră, ştie să mulţumească, dovedeşte că nu consideră totul
ca ceva datorat, ci ca un dar care, chiar dacă ajunge prin oameni sau pe căi naturale,
provine în definitiv, tot de la Dumnezeu. Credinţa comportă deci deschiderea omului
spre harul Domnului, adică recunoaşterea că totul este dar, totul este har.
Această
comoară este ascunsă într-un mic cuvânt: „mulţumesc”! Este răspunsul dat
la fiecare sfântă şi dumnezeiască Liturghie mulţumind împreună Domnului Dumnezeului
nostru.
În încheiere, să ascultăm îndemnul apostolului Paul către discipolul
său Timotei: „Aduceţi Domnului mulţumiri în toate, aceasta o aşteaptă Dumnezeu
de la voi toţi în Cristos Isus”(1Tim 5,18).
(RV -
Anton Lucaci, material omiletic din 11 octombrie 1992, revăzut şi structurat
sâmbătă 12 octombrie 2013)