Lourdes, locul în care „durerea cântă”: recunoscută în mod oficial a 69-a vindecare miraculoasă

(RV 26 sep 2013) Marţi a avut loc la Lourdes ceremonia prin care Biserica Catolică a recunoscut în mod oficial a 69-a vindecare miraculoasă de la binecunoscutul Sanctuar marian din Franţa. Este vorba de vindecarea Danilei Castelli, astăzi de 67 de ani, însă vindecarea ei a avut loc când avea 34 de ani. După un pelerinaj la Lourdes, a descoperit că s-a vindecat în mod neaşteptat de boala gravă de care suferea, „fără nicio legătură cu intervenţiile şi terapiile pe care le-a făcut”, după cum a spus Comisia Medicală Internaţională de la Lourdes.

Danila Castelli a oferit un interviu pentru postul nostru de radio:

• „Acum că a fost recunoscută oficial vindecarea nu ştiu ce să spun… Bucuria este mereu aceeaşi, deplină, însă cu o diferenţă: acum mă simt mai mult în sânul Bisericii. Iar acest lucru a fost întotdeauna pentru mine esenţial. Ascultarea… Eu cred în Biserică, am crezut mereu încă de când am fost mică; cred în ea ca într-o Mamă. Faptul că acum sunt într-o oarecare măsură protejată de Biserică îmi dă un motiv în plus să fiu bucuroasă. Sunt mai liniştită, mai senină. Acum pot striga către toţi că Dumnezeu este mare! Şi înainte făceam acest lucru, însă acum simt că fac mai bine acest lucru… Episcopul meu mi-a spus: «Du-te şi vesteşte!». Mi-a dat această misiune deosebită. Nu credeam, însă simt bucuria însutită”.

Aţi primit misiunea de a vesti o istorie în care mereu aţi subliniat că „vindecarea a fost fizică, dar nu doar a trupului, ci şi a sufletului”. Este vorba de vindecarea durerii, a disperării?

• „Mereu am considerat totul ca fiind normal, în sensul că Dumnezeu mă conducea de aici acolo şi de acolo în altă parte, şi mi se părea totul aşa de normal… atât suferinţa cât şi bucuria.. este un lucru greu de explicat deoarece este ceva ce simţi în interior. Am avut momentele mele de angoasă umană – pentru că suntem umani! -, mai degrabă decât de disperare, pentru că suferinţa a fost multă, la toate nivelele… Nu m-a scutit de nimic! Însă în acele momente de suferinţă, am scris mai multe pagini – deoarece «Verba volant, scripta manent» «Vorba zboară, scrisul rămâne» n.r. – în care vorbeam de toată bucuria mea de a fi pretutindeni alături de Cristos. Şi astăzi recitesc aceste rânduri pentru a-mi spune: «Uită-te ce lucruri măreţe face Domnul! Reuşeşte să ne facă să gustăm bucuria atunci când din punct de vedere uman bucuria ar trebui să fie imposibilă!». Acesta este marele miracol al vieţii cu Dumnezeu şi din punctul meu de vedere este marele miracol de la Lourdes! Primele dăţi când veneam, preotul meu îmi spunea: «Iată, la Lourdes durerea cântă», şi este adevărat! Însă cântă doar dacă îmbrăţişezi crucea, dacă o îmbrăţişezi cu toate slăbiciunile tale. Eu spun mereu că dacă îl punem pe Isus alături de noi pe cruce – cu toate bolile fizice, spirituale care nu sunt dorite de Dumnezeu -, crucea înfloreşte! Nu doar înfloreşte, ci atunci când floarea îmbătrâneşte soseşte fructul! Simt că trebuie să comunic acest lucru. Când nu suntem în stare singuri, Fecioara Maria ne dă o

Ce faceţi în faţa durerii altora, care nu au aceeaşi capacitate de a-şi duce crucea? Care este rugăciunea pe care o adresaţi lui Cristos pentru ei?

• „Primul lucru pe care-l fac când întâlnesc o astfel de persoană este să o iubesc! O introduc în viaţa mea, devine parte din mine: chiar dacă acea persoană nu ştie acest lucru… Probabil am atât de multe persoane în interiorul meu… Apoi mă rog pentru ea, iar dacă pot îi dau sfaturi. O sfătuiesc mereu să ţină la îndemână o cruce frumoasă şi când nu mai face faţă să o contemple: nu să o privească, ci să o contemple! La început spuneam: «De ce eu şi alţii nu?» Pentru o perioadă spui şi gândeşti aşa. Apoi nu am mai gândit astfel! Acum mă gândesc că aşa cum Dumnezeu era lângă mine când sufeream, este alături de alţii. De aceea nu pot să împărtăşesc cu ceilalţi vindecarea, ci iubirea, rugăciunea ca să aibă loc adevărata minune pentru toţi: deschiderea ochilor, pentru că dacă-i deschizi vei vedea nenumărate minuni. Şi mă rog. Nu pot face altceva pentru cei pe care-i întâlnesc decât să mă rog şi să ofer suferinţele mele pentru că viaţa mea, chiar şi după vindecare, nu a fost simplă: suferinţa s-a reîntors, cum se întoarce la toţi… Este normal. Aşadar, când ajung la marginea puterilor ofer suferinţele mele şi ştiu că undeva vor face bine!”

(RV - F. Speranza - A.C. Hrişman)