Biserica este o mamă curajoasă care-şi conduce copiii la întâlnirea cu Isus: Papa,
la Sf. Liturghie
RV 17 sep 2013. Biserica are curajul unei femei care îşi
apără copiii pentru ca să-i ducă
la întâlnirea cu mirele ei: a spus Papa Francisc la Sf. Liturghie celebrată marţi
dimineaţă în capela Casei Sf. Marta din Vatican. Referindu-se la Evanghelia zilei,
despre întâlnirea emoţionantă dintre Isus şi văduva din Naim, care-şi ducea la cimitir
copilul fără viaţă, Papa a spus că, într-un anumit sens, şi Biserica are trăsăturile
unei văduve şi este însufleţită de dorinţa de a-l întâlni pe Domnul ei.
Isus
are ”capacitatea de a suferi împreună cu noi, de a fi aproape de noi în suferinţă
şi de a le lua asupra sa”. Vorbind de întâlnirea dintre Isus şi văduva din Naim (Luca
7, 11-17), Papa a spus că Isus ”a fost cuprins de o profundă compasiune” faţă de această
femeie văduvă, care tocmai îşi pierduse singurul ei copil. Isus, a remarcat Pontiful,
”cunoştea condiţia femeii văduve din acel timp” drept care ”avea o iubire specială
faţă de văduve, se îngrijea de ele”.
Citind Evanghelia zilei Papa a observat
că ”această văduvă este o imagine a Bisericii pentru că, într-un anumit sens, şi Biserica
este văduvă”: ● ”Mirele ei este plecat iar ea merge în istorie cu speranţa
de a-L regăsi, de a se întâlni din nou cu El. Ea îi va fi mireasă
pentru totdeauna. Dar în tot acest răstimp, Biserica e singură!
Domnul nu se face văzut. Ea are o anumită dimensiune de
văduvie. Mă face să mă gândesc
la văduvia Bisericii. Această Biserică curajoasă, care îşi
apără copiii, ca acea văduvă
(din Evanghelie) care mergea la judecătorul corupt ca să
se apere şi în cele din urmă a învins. Maica noastră
Biserică este curajoasă, are curajul unei femei care ştie
că fiii ei sunt ai ei şi trebuie să-i apere
şi să-i ducă la întâlnirea cu Mirele ei!”.
Papa s-a referit şi la alte văduve din Sf. Scriptură, în special la văduva
macabeilor cu şapte copii care erau duşi la martiriu pentru a nu se lepăda de credinţa
în Dumnezeu. Biblia, a observat Pontiful, spune că această femeie vorbea copiilor
ei ”în dialect, în prima limbă”. Este limba pe care copiii o învăţă de la mama în
fragedă pruncie. La rândul ei, a continuat Papa, Biserica, maica noastră, ne vorbeşte
în «dialect», pe limba adevăratei ortodoxii în credinţă, o limbă pe care toţi o înţelegem
pentru că este limba catehismului”. Cuvintele ei ne dau ”curajul de a merge înainte
în lupta împotriva răului”. ● ”Această dimensiune de văduvie a Bisericii, care
merge pe cale în istorie, cu speranţa de a-L întâlni, de a-L
regăsi pe Mirele ei... Aşa este maica noastră
Biserică! Când este fidelă, Biserica ştie
să plângă. Când Biserica nu plânge, ceva nu merge. Plânge
pentru copiii ei şi se roagă. E o Biserică
ce merge înainte şi îşi creşte copiii, le
dă curaj şi îi însoţeşte până
la ultimul rămas bun pentru a-i lăsa în mâinile Mirelui
ei, Cel pe care, la sfârşit, şi ea îl va întâlni. Aceasta
este maica noastră Biserică! Eu o văd în
această văduvă, care plânge. Şi
ce spune Domnul Bisericii? «Nu plânge! Eu sunt cu tine, eu te însoţesc,
eu te aştept acolo, la nuntă, la nunta de pe urmă,
la nunta Mielului. Şterge-ţi lacrimile, căci
acest copil al tău era mort, dar acum trăieşte!»”.
Acesta este ”dialogul Domnului cu Biserica”. Ea ”îşi apără copiii, dar când vede
că fiii sunt morţi, plânge. Iar Domnul îi spune: «Eu sunt cu tine şi fiul tău este
cu mine». Cum a spus copilului din Naim să se ridice de pe patul morţii – a adăugat
Sfântul Părinte – Isus ne spune şi nouă de atâtea ori să ne ridicăm atunci ”când suntem
morţi din cauza păcatului şi mergem să-i cerem iertare”. Şi după ce ”ne iartă păcatele
şi ne aduce din nou la viaţă”, Isus, ca odinioară la Naim, ne încredinţează din nou
în braţele mamei noastre: ● ”Împăcarea noastră cu Domnul nu se încheie
la dialogul «eu, tu şi preotul care îmi dă iertarea».
Se termină când Isus ne restituie mamei noastre. Atunci se încheie reconcilierea,
pentru că nu există cale de viaţă, nu există
iertare, nu există împăcare în afara Maicii Biserici”.
”Privind la această văduvă”, a încheiat Sfântul Părinte, ”îmi vin în
minte, una după alta, toate aceste realităţi, dar în această văduvă văd icoana văduviei
Bisericii care este pe cale şi îl caută pe Mirele ei. Îmi vine dorinţa să-i cer Domnului
harul de a fi mereu încrezători în această «mamă» care ne apără, ne învaţă, ne face
să creştem şi ne face să vorbim în «dialect»”.