Consideraţii omiletice la Duminica a XXIV-a de peste an (C). Parabolele milostivirii:
Oaia rătăcită, drahma pierdută şi fiul risipitor
(RV- 14 septembrie 2013) E Ziua Domnului. Sărbătoarea săptămânală a Paştelui
aminteşte şi actualizează pentru fiecare generaţie darul pascal al morţii şi învierii
lui Isus pentru viaţa lumii. Ori de câte ori celebrează sfânta şi dumnezeiasca Liturghie,
Biserica se uneşte cu mijlocirea lui Cristos la Tatăl pentru toţi oamenii. În Euharistie,
viaţa, lauda, suferinţa, rugăciunea şi munca noastră sunt unite cu jertfa de iubire
totală a lui Cristos adusă pe Cruce (Cf CBC 1368).
Ştim că iubirea
faţă de nevrednici, iubirea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi se concretizează în îndurare
sau milostivire. Astăzi lecturile biblice care alcătuiesc masa Cuvântului ne îndreaptă
atenţia spre inima milostivă a lui Dumnezeu. Sunt pagini care, mai mult decât altele,
prezintă creştinismul ca religia recuperării păcătosului.
Fiul
trimis de Tatăl porneşte la drum, coboară din cer, îl caută pe păcătos şi nu se întoarce
acasă decât după ce l-a găsit. Apoi întinde masa spunând: „Să facem sărbătoare!Bucuraţi-vă împreună cu mine!”.
Vedem astfel cât de mult
valorează salvarea unui om pentru împărăţia lui Dumnezeu! Înţelegem totodată că experienţa
iertării porneşte de la credinţa în milostivirea Domnului, de la certitudinea credinţei
că Tatăl se îndură de cel care se prezintă înaintea lui ca fiu, păcătos şi totuşi
iubit.
De aceea s-a spus că pentru noi oamenii este mai uşor a
se simţi căutători de Dumnezeu decât căutaţi de El. Căci, dacă inima noastră ne
osândeşte, Dumnezeu este mult mai mare şi ne face să auzim „cuvânt de bucurie şi veselie”
îndată ce spunem cu regele David în psalmul 50/51, cunoscutul „Miserere”:
„Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta bunătate”. „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii
tale şi întăreşte-mă cu duh binevoitor”.
1. Bucurie în cer şi pe
pământ. În acest sens, la celebrarea Sfintei Liturghii asigurarea făcută de Isus
în finalul parabolelor milostivirii devine realitate: „Bucurie va fi în cer pentru
un păcătos care se converteşte”. De fapt, Liturghia acestei duminici propune pericopa
evanghelică Luca 15,1-32 în care Isus tresaltă de bucurie pentru că mulţi păcătoşi,
după ce l-au ascultat, decid să-şi schimbe viaţa. Capitolul face parte dintr-un plan
didactic ce prezintă în trei parabole trăsăturile caracteristice ale lui Isus evidenţiate
de cel de-al treilea evanghelist: a) - milostivirea nemărginită al lui
Dumnezeu care cheamă oamenii la mântuire; b) - căinţa care răscumpără până
şi păcătosul cel mai împietrit; c) - bucuria care umple inima lui Dumnezeu
atunci când fiii se întorc la el.
Luca scrie pentru comunitatea de creştini
proveniţi din păgânism. Potrivit Evangheliei sale, Isus pare să prevadă clar în poporul
lui Dumnezeu două tipuri de misionari: cei care lucrează la frontiere pentru a extinde
împărăţia la alte neamuri până la marginile pământului şi cei care trudesc în interiorul
comunităţilor pentru a-i recupera pe cei rătăciţi.
2. Parabolele milostivirii
din Luca 15,1-32. Sunt cunoscutele parabole despre oaia rătăcită şi drahma pierdută,
amândouă regăsite, şi despre fiul risipitor „mort şi înviat”. Isus le-a povestit pentru
farisei şi pentru cărturari dar şi pentru toţi aceia care nu cred în milostivirea
nemărginită a lui Dumnezeu, se îndoiesc şi nu văd chipul său patern.
Pericopa
evanghelică are acest incipit: „În timpul acela, văzând cum vameşii şi păcătoşii
se apropie de Isus, ca să-l asculte, fariseii şi cărturarii cârteau împotriva lui
spunând: Acest om se arată prietenos cu cei păcătoşi şi stă la masă cu ei. Atunci
Isus le-a spus această parabolă:” (Lc 15,1-3).
Urmează în odine cele trei parabole: oaia, drahma, fiul risipitor.
3. Criticile
fariseilor. S-ar crede că fariseii şi cărturarii nu văd cu ochi buni multele convertiri
la Dumnezeu, dar nu este aşa. De fapt şi ei erau activi într-o mişcare de reformă
religioasă şi de recuperare a celor care deviaseră de la calea lui Israel. Ei nu-i
reproşau lui Isus succesul pastoral dar faptul că, pentru a-i conduce pe păcătoşi
la convertire, se pângărea intrând în casele lor şi stând la masa cu ei.
În
alte cuvinte, îi spuneau: „Faci bine că predici păcătoşilor convertirea, dar stai
la distanţă de ei. Poţi deveni prietenul lor doar după ce se convertesc şi nu înainte".
Se gândeau că lumea care îl urma pe Isus, atât timp cât nu studiază legea lui Moise,
nu poate să o practice pentru că nu o cunoaşte, şi nepracticând-o, îşi creează iluzia
că s-a convertit deja la Dumnezeu şi că e pe drumul mântuirii.
Isus reacţionează
cu hotărâre în faţa criticii fariseilor. El era convins că aceştia limitau lucrarea
lui Dumnezeu şi concepeau mântuirea mai mult ca o cucerire a omului decât ca un dar
divin. Aceasta, spune Isus, este în contrast cu învăţătura lui Moise, a profeţilor
şi cu însăşi istoria lui Israel.
4. Păstorul lui Israel şi oaia
rătăcită. În acest context Isus pronunţă cele trei parabole: a oii regăsite,
una din o sută; a drahmei pierdute, una din zece; a Tatălui îndurător, numită şi a
fiului risipitor, unul din doi. Prin parabola păstorului care lasă cele 99 de
oi în staul şi se duce în căutarea oii rătăcite, Isus nu numai că îşi justifică atitudinea
pastorală, dar aminteşte celor care cârteau împotriva lui că în biblie Dumnezeu este
numit păstor al lui Israel şi că în cartea profetului Ezechiel Domnul Dumnezeu promite:„Iată eu însumi voi purta grijă de oile mele şi le voi căuta,…le voi aduna
din toate locurile, unde au fost ele risipite în ziua cea ceţoasă şi întunecată;…oaia
pierdută şi rătăcită o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi lega şi pe cea bolnavă
o voi întări…” (Ez 34,11-12.16). Încheind prima parabolă, Isus spune că în cer
e „mai mare bucurie pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci
şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,7).
Întrebări
legitime şi realiste: Să fie, oare, atât de mulţi drepţi şi atât de puţini păcătoşi?
Apoi, sunt atât de drepţi încât nu au nevoie de convertire? Din istorie şi din cele
ce auzim şi vedem că se întâmplă zilnic, ne putem îndoi. Dar nu zăbovim: miezul parabolei
este altul.
5. Drahma cea pierdută.Din parabolele milostivirii
relatate de Luca, cea a monedei de argint sau drahmei pierdute este poate cel mai
puţin explicată şi „exploatată” de predicatori, de aceea ne oprim puţin asupra ei.
Iată textul, Lc 15, 8-10: „Sau dacă o femeie are zece monede şi pierde una dintre
ele, nu aprinde oare lampa, nu mătură casa şi nu caută cu grijă până o găseşte? Iar
după ce a găsit-o,cheamă prietenele şi vecinele şi le zice: «Bucuraţi-vă
împreună cu mine căci am găsit moneda de argint pe care o pierdusem».Vă
spun: tot aşa se vor bucura îngerii lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se
converteşte". Imediat după parabola oii rătăcite şi găsite, Isus spune a doua
parabolă din cele trei menţionate, cea a unei femei care mătură casa pentru a găsi
moneda de argint pe care o pierduse. Este singurul caz din Evanghelie, în care
Dumnezeu este simbolizat de o femeie.
Femeia mătură casa la puţina lumină
ce intra pe uşă, până ce găseşte moneda şi se bucură cu aceleaşi sentimente profunde
şi cu aceleaşi cuvinte ale păstorului, care a găsit oaia care se rătăcise.
Ştim
că femeile din acea vreme strângeau monedele de aur şi de argint, le făceau o gaură
şi legându-le între ele alcătuiau salbe, pe care şi le puneau la gât în zilele de
sărbătoare.
6. Frumuseţea parabolei „drahma pierdută”.
Oamenii sunt deci ornamentul, podoaba lui Dumnezeu, slava lui Dumnezeu: "Gloria
Dei, vivens homo. Vita autem hominis, visio Dei - Slava lui Dumnezeu este omul
în viaţă. Însă viaţa fiinţei umane este viziunea lui Dumnezeu" (Irenaeus, Adversus
Haereses, IV.xx.7) ; sunt ca o salbă preţioasă ce stă pe pieptul său, mereu sub
ochii săi. Iar dacă se pierde una din monede, locul rămâne gol, salba nu e întreagă.
De aceea mare este întristarea sa dacă un singur om se pierde, şi mare este bucuria
sa dacă cel ce părea pierdut este recuperat pentru iubirea sa. Ţine mult la fiecare,
încât ochii săi privind slaba preţioasă fixează continuu acel loc, acea lipsă, şi
nu-şi dă pace până nu găseşte moneda pierdută adică omul păcătos. Şi atunci, încheie
Isus, „vă spun: tot aşa se vor bucura îngerii lui Dumnezeu pentru un singur păcătos
care se converteşte".
7. Marea parabolă a milostivirii:
Fiul risipitor. În finalul pericopei evanghelice, Liturghia ne propune renumita
parabolă a milostivirii, cea a fiului risipitor, prezentă doar în capitolul 15 al
Evangheliei după Sfântul Luca. Este, fără îndoială, parabola lui Isus care a schimbat
viaţa celor mai mulţi oameni de-a lungul istoriei creştinismului. Ea continuă să schimbe
inimile oamenilor şi astăzi. Sunt însă unii care, voind să arate inutilitatea acestei
perle evanghelice pentru omul dornic de libertate, au recurs la deformarea ei, modificându-i
finalul luminos.
8. Parodii ale parabolei. De exemplu, în povestirea
poetului italian Gabriele D’Annunzio, intitulată „Il figliuol prodigo
- Fiul risipitor”, - o parodie a parabolei lui Isus - , se citeşte că fiul mai mic,
întors acasă, după ce s-a înzdrăvenit, se răzgândeşte, sustrage de la bătrânul tată
cât mai mulţi bani posibil şi se reîntoarce la viaţa destrăbălată de mai înainte. Era
tocmai ceea ce prevedea fiul mai mare, care, imediat ce fusese înştiinţat de întoarcerea
fratelui mai mic, a refuzat să intre în casă unde se sărbătorea revenirea celui care
„era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit” (Lc 15,32).
Există în toate societăţile umane, şi nu doar în Arcadia poeţilor din care făcea parte
D’Annunzio, persoane care se încred doar în sine şi nu cred că omul poate fi cucerit
de iubirea lui Dumnezeu.
La fel, scriitorul francez André Gide (1869-1951),
în opera sa „Le retour de l'enfant prodigue - Întoarcerea fiului(copilului)
risipitor” scrisă în 1909, introduce în povestirea evanghelică un al treilea fiu,
mai mic decât ceilalţi doi, care, fascinat de aventura fratelui întors acasă şi solicitat
de acesta, decide să plece „pentru a muşca din rodiile sălbatice ale libertăţii” şi
să nu se mai întoarcă.
Sunt oameni care atunci când e vorba de alţii, sunt
cu totul neîncrezători; nu cred în puterea cuceritoare a iubirii divine; orice încredere
acordată altora este pentru ei o greşeală.
9. Mereu în scenă figura
Tatălui. Dar Dumnezeu nu gândeşte aşa. Toţi oamenii sunt fii ai săi şi toţi pot
fi răscumpăraţi; pot fi recuperaţi nu numai „vameşii” care sunt păcătoşi şi o ştiu
bine, dar şi „fariseii” care se cred drepţi şi nu sunt.
a) - Cunoaştem
bine parabola. „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a zis tatălui:
«Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine». Şi tatăl le-a împărţit averea” (Luca
15,1-3.11-12). Sunt prezentate astfel toate personajele. Tatăl este acela care rămâne
mereu în scenă. Este figura care domină, raportându-se atât la fiul mai mic, cât şi
la cel mai mare. Îl lasă pe cel mai mic să plece, îl vede când se întoarce - semn
că îl aştepta; aleargă înaintea lui, i se aruncă la gât, îl sărută; îl primeşte şi
oferă un ospăţ festiv. Iese din casă şi-l roagă pe fiul mai mare să intre şi el să
„facă sărbătoare”; vrea ca şi el să împartă bucuria pentru întoarcerea fiului şi a
fratelui.
b) - Doi fraţidistanţi între ei,
întrucât distanţi de tatăl. Deosebim în parabola Tatălui
milostiv două părţi, fiecare corespunzând istoriei fiului mai mic şi respectiv fiului
mai mare. Istoriile lor descrise de Luca în mod pitoresc au un element comun care
explică aspectul dramatic: lipsa unei relaţii adevărate a celor doi fii cu tatăl
lor comun.
Cei doi fraţi, în fapt, sunt distanţi între ei pentru că sunt
distanţi de tatăl lor. Şi aceasta este situaţia multor oameni care spun că sunt credincioşi,
cred în Dumnezeu, dar nu au început niciodată o relaţie adevărată cu el. Nici nu ştiu
că se poate stabili cu Dumnezeu o relaţie autentică. Dumnezeul lor este un Dumnezeu
abstract, împrumutat din religiozitatea păgână care a rămas în ei intactă şi după
două mii de ani de evanghelizare creştină.
Dumnezeu pe care Isus îl prezintă
în Evanghelii, este un Dumnezeu în legătură intimă cu oamenii. Nu este un Dumnezeu
care priveşte de la distanţă istoria omenirii, dar un Dumnezeu care se leagă cu toate
istoriile de bucurie şi de durere ale oamenilor pe care îi consideră adevăraţi fii
ai săi, cum reiese din parabola Tatălui milostiv.
c) – Oglinda istoriei
umane. Un lucru este cert, în parabolă este descrisă perfect istoria umană care
este o istorie de păcate şi de păcătoşi, o istorie de nenumărate rătăciri şi întoarceri.
Acestea se întretaie precum se încrucişează într-un port navele care pleacă şi cele
care se întorc. Inima omului este ca un mare port în care se strânge tot ce este mai
bun şi mai rău din istoriile oamenilor.
d) - Fiul mai mare. Acesta
a rămas în casa tatălui dar n-a intrat în gândurile lui de părinte iubitor şi milostiv.
S-ar putea întreba multe despre el. Lucru sigur este că în orice religie, prin urmare
şi în Biserică, sunt oameni care se simt în măsură să-l înveţe pe Dumnezeu meseria.
Este vorba de oameni periculoşi pentru care valorează mai mult legile lui Dumnezeu
decât Dumnezeu însuşi, mai mult rigoarea decât iertarea, mai mult liturghiile sumbre
şi severe decât cele senine de bucuria învierii, mai degrabă perspectiva iadului decât
cea a raiului. Convinşi că sunt mai sus decât toţi în Biserică şi în lume, asemenea
oameni sunt greu de convertit şi e foarte dificil să fie „atinşi” de parabola tatălui
milostiv.
e) - Fiul mai mic. Pentru a nu face din el un erou în comparaţie
cu fratele mai mare, trebuie să spunem clar că este un păcătos şi că reprezintă omul,
oricare, atât când se îndepărtează de casa părintească ducând o viaţă dezmăţată, cât
şi atunci când sfârşeşte între porci, cum este lesne de prevăzut.
10.
Meditând în urma porcilor. Câteva observaţii. Pentru un evreu din vremea lui Isus,
grajdul, coteţul sau împrejmuirea porcilor era o puternică imagine a degradării omului
care s-a îndepărtat de Dumnezeu. Pentru evrei porcii erau animale necurate şi de aceea
necomestibile. În imaginarul popular, erau simbolul vieţii umane, ajunsă la gradul
ei maxim de degradare. Aşa este şi azi. Într-o societate, în care oamenii îl expulzează
pe Dumnezeu din minte şi din inimi, două sunt efectele sigure: degradarea morală progresivă
şi starea conflictuală permanentă dintre oameni care, dând curs liber instinctelor,
fac imposibilă viaţa nu numai în oraşe dar şi în sate.
11. Este realitatea
zilelor noastre. Cu toate acestea Dumnezeu continuă să investească încredere în
omul care, ieşit din mâinile sale, s-a îndepărtat de Creator. În Isus Cristos, Dumnezeu
şi-a manifestat „scumpul şi bunul chip patern”, cum se exprima marele Dante
Alighieri. Ce l-a făcut pe fiul risipitor să se întoarcă la casa părintească? Desigur,
abisul degradării, foamea cumplită dar în primul rând gândul la bunătatea tatălui.„Venindu-şi în fire, şi-a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu au pâine din
belşug, iar eu mor aici de foame! Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi
spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta; nu mai sunt vrednic să
mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii tăi” (Luca 15, 17-19).
12.
Imaginea paternă de neşters. Fiecare dintre noi ştie, chiar din propria
experienţă, că deşi asediaţi de cultura materialistă a timpului, oamenii păstrează
mereu ideea despre Dumnezeu între cutele creierului. Uneori cutele se deschid iar
chipul Tatălui devine viu, luminos şi actual. Alteori, presate de forţa instinctelor,
cutele se strâng, se retrag şi imaginea dispare, dar este mereu acolo, în aşteptare.
Imaginea paternă l-a salvat pe fiul aventurier, ajuns să păzească porcii.
13.
Rezumat: „Un om avea doi fii”. Acest început extrem de simplu, un incipit fabulos
ca din poveşti, deschide parabola cea mai frumoasă, căci nici o pagină din lume nu
atinge ca ea însăşi structura trăirii noastre, nici una nu lasă să se întrevadă ca
ea însăşi inima lui Dumnezeu.
Comentează părintele italian Ermes Ronchi din
ordinul Servilor Mariei (E. Ronchi,Respirare Cristo”, p. 112-113, ed.
San Paolo, 2006):
S-a pierdut o oaie, se pierde o drahmă, se pierde un fiu.
S-ar spune quasi înfrângeri ale lui Dumnezeu. În schimb, iubirea învinge tocmai pierzându-se
după cel care s-a pierdut. Dumnezeul acestor parabole „este un Dumnezeu care se pierde
chiar şi pentru unul singur. Unul, unul singur dintre noi, şi pe deasupra vagabond
şi fără căpătâi, este de ajuns…” (A.Casati).
Îi vreau bine fiului risipitor.
Risipitorul este o istorie a tuturor, toţi am trăit această criză a răzvrătitului
şi adesea gestul de revoltă nu era decât preludiul unei declaraţii de iubire.
Dar
risipitorul ajunge în situaţia de a paşte porcii. Din liber răzvrătit devine slugă,
îi este foame, „poate fura ghinda porcilor, dar nu se poate sătura la fel ca ei, doar
cu ghindă. Asta e cruzime? Nu. Providenţă” (Primo Mazzolari, preot şi scriitor
italian, 1890-1959). Omul se naşte cu inima bolnavă de lucruri îndepărtate.
Fiul
îşi aminteşte de pâinea de acasă şi porneşte spre tatăl său.
Pe Dumnezeu nu-l
importă pentru ce se întoarce, dacă pentru pâine sau pentru tatăl, lui îi ajunge ca
tu să porneşti la drum şi „te vede când eşti încă departe”, îţi aleargă înainte, ţi
se aruncă la gât, nu te lasă să vorbeşti, ca să te uşureze de greutatea inimii când
ea te acuză, ca să te scape şi de ispita împovărării cu trecutul tău.
Tatăl
nu priveşte înapoi, nu cere regrete, pe el nu-l interesează să judece, nici să achite,
ci să deschidă un viitor nou. Vrea să salveze fiul falit care se mulţumeşte să fie
slugă, vrea să-l salveze de el însuşi, de inima lui de rob, restituindu-i o inimă
de fiu.
Nu vor fi nici pocăinţa, nici frica, nici remuşcarea cele ce vor elibera
omul de răul său profund, dar un ceva mai mult, un „plus” de viaţă, îmbrăţişarea şi
sărbătoarea unui Tată mai mare decât inima noastră.
Fratele mai mare se întoarce
de la munca sa şi intră în criză, virtuos şi nefericit, deoarece măsoară totul pe
baza prestaţiilor, a bilanţului contabil de intrări şi ieşiri, de venituri şi cheltuieli:
„Eu te-am ascultat mereu şi tu nu mi-ai dat nici măcar un ied”. Sunt cuvintele celui
care a observat regulile, dar ca un salariat; este mărturisirea unui falit care a
făcut binele dar visând cu totul altceva în inima sa.
Onest dar nefericit,
întrucât inima îi este absentă. „Secretul unei vieţi reuşite este să acţionezi pentru
ce iubeşti şi să iubeşti pentru ce acţionezi” (Fiodor Dostoievski, 1821-1881).
Dar
tatăl vrea să-l salveze şi pe el de inima lui de slugă. „Tu mereu eşti cu mine, tot
ce este al meu este al tău”. Oare să fi înţeles?
„Tată, nu sunt vrednic, primesc
totuşi îmbrăţişarea, haina ta nouă, sărbătoarea ta. Sunt eternul cerşetor, mereu amăgitor.
Sunt agonia ta, sunt bucuria ta. Sunt fiul tău. Îţi mulţumesc că eşti Tată în
acest mod, un mod cu adevărat dumnezeiesc.
(RV - A. Lucaci, material
omiletic din 17 martie 2007, revăzut parţial la 9 martie
2013, elaborat integral şi structurat sâmbătă 14 septembrie 2013)