Bucureşti. Consacrarea bisericii maronite Sf. Şarbel

(RV 14 sep 2013) „Crucea este semnul speranţei că răul va fi învins, iar semnul crucii ne aminteşte de misterul vieţii creştine”. (…) „Nu putem tolera ca pământul Orientului Mijlociu, ales şi binecuvântat de Dumnezeu, unde s-a înfăptuit misterul lui Cristos şi misterul Mântuirii, să devină tărâm al urii, al războaielor şi al violenţei", a afirmat Preafericirea Sa Card. Béchara Pierre Raï, Patriarhul Antiohiei maroniţilor, în predica din cadrul Sfintei Liturghii solemne prezidată în dimineaţa zilei de sâmbătă, 14 septembrie 2013, în Catedrala romano-catolică Sf. Iosif din Bucureşti.
Potrivit site-ului arcb.ro, card. Béchara se află în România într-o vizită pastorală în timpul căreia va consacra duminică, 15 septembrie a.c., noua biserică a comunităţii catolice maronite din România – prima din Europa de Est – dedicată Sfântului Şarbel (1828-1898), construită în comuna Tunari (jud. Ilfov).
La Sfânta Liturghie solemnă din Catedrala Sf. Iosif, în sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti şi Ordinarius pentru creştinii din Orientul Mijlociu prezenţi în România, arhiep. Francisco-Javier Lozano, nunţiu apostolic în Romania şi R. Moldova, mons. Cornel Damian, episcop auxiliar de Bucureşti, episcopii care îl însoţesc pe PF Béchara şi parohul comunităţii maronite din Capitală, pr. Fadi Rouhana, precum şi numeroşi alţi preoţi diecezani şi călugări, de rit latin şi maronit.

Cine a fost Sfântul Şarbel? Potrivit profilului biografic publicat pe site-ul „santiebeati.it”, sfântul Charbel (Şarbel) Makhlūf, preot, a fost călugăr din Ordinul Maronit Libanez. A dus o viaţă austeră care tindea spre perfecţiune şi s-a retras într-un schit de lângă mănăstirea Annaya din Liban unde şi-a petrecut tot restul vieţii în posturi şi rugăciune, slujindu-i lui Dumnezeu.

Părintele Şarbel Makhlūf s-a născut în 1828 în satul Biqa ’Kafra. La vârsta de 3 ani a rămas orfan de tată şi a trecut în tutela unchiului său. La 14 ani s-a retras într-o grotă din afara satului unde se ruga mai multe ore. Astăzi, acest loc este numit „Grota Sfântului”. Cu toate că simţea chemarea vieţii de călugăr, nu a putut să facă acest lucru până la 23 de ani deoarece unchiul său se împotrivea.
În 1851 şi-a început noviciatul în Mănăstirea din Annaya a Ordinului Maronit Libanez, alegându-şi numele unui martir antiohian din epoca lui Traian, Charbel. După primul an de noviciat a fost transferat la mănăstirea Maifuq, pentru al doilea an de studii. Şi-a depus voturile solemne pe 1 noiembrie 1853 şi a fost trimis la Colegiul Kfifan. A fost hirotonit preot în 1859 şi retrimis la Annaya unde a rămas pentru 15 ani, după care, la cererea sa, devine călugăr eremit în apropierea mănăstirii.

Pe 16 decembrie 1898, după consacrarea darurilor la Sf. Liturghie celebrată în ritul siro-maronit, şi-a pierdut cunoştinţa; după 8 zile de suferinţe şi agonie, pe 24 decembrie, şi-a încredinţat sufletul în mâinile Tatălui ceresc. La câteva luni după moartea sa s-au semnalat fenomene extraordinare la mormântul său. La deschiderea mormântului trupul său a fost descoperit intact, de aceea a fost mutat într-o capelă pregătită special.
Deoarece în 1927 a fost deschis procesul de beatificare, trupul său a fost îngropat din nou. În februarie 1950 călugării şi credincioşii au văzut că din peretele în care era îngropat preotul ieşea o substanţă lichidă; presupunând că era vorba de o infiltraţie de apă au deschis din nou mormântul, găsind şi de această dată trupul intact. În aprilie 1950 mormântul a fost deschis din nou de către o comisie alcătuită din trei medici desemnaţi de autorităţile Bisericii. Cu această ocazie afară se aflau numeroşi bolnavi şi credincioşi. Mai mulţi bolnavi s-au vindecat în acelaşi moment, printre cei prezenţi care cereau mijlocirea sfântului aflându-se şi persoane care nu erau catolice sau care nu erau creştine.

A fost beatificat pe 5 decembrie 1965 de Papa Paul al VI-lea, în prezenţa Părinţilor care participau la Conciliul Ecumenic Vatican II. Acelaşi Pontif l-a canonizat pe data de 9 octombrie 1977.


Venerat deopotrivă de creştini şi musulmani ca tămăduitor al celor bolnavi, este amintit în calendarul latin pe 24 iulie.

(RV – Antonio Borelli - A.C. Hrişman)