„Credinţa nu este intransigentă”: Papa Francisc răspunde la scrisoarea lui Eugenio Scalfari

RV 11 sep 2013. Credinţa creştină, actualitatea internaţională dar şi responsabilitatea personală, sunt în centrul unei ample scrisori trimisă de Papa Francisc fostului director şi fondator al cotidianului italian „La Repubblica”, Eugenio Scalfari. Cunoscut pentru atitudinea sa nicidecum îngăduitoare faţă de Biserica Catolică, Scalfari se declară „unul care nu crede, dar de multă vreme se simte fascinat de predicarea lui Isus din Nazaret”. Scrisoarea Papei a fost publicată integral în ediţia de miercuri a cotidianului amintit.

„A venit de acum timpul”, iar Conciliul Vatican II a marcat deja începutul acestui anotimp, pentru „un dialog deschis şi fără preconcepţii, care să deschidă din nou uşa unei întâlniri serioase şi fecunde”, scrie Papa Francisc.

Pontiful notează în rândurile sale un paradox care nu poate fi trecut cu vederea. „Credinţa creştină, a cărei noutate şi incidenţă asupra vieţii omului încă de la început au fost exprimate chiar prin simbolul luminii, a fost deseori înfierată în epoca modernă drept întunericul superstiţiei ce se împotriveşte luminii raţiunii. Astfel între Biserică şi cultura de inspiraţie creştină, pe de o parte, şi cultura modernă de amprentă iluministă, pe de alta, s-a ajuns să nu se mai comunice”.

Făcând referinţă la Scrisoarea Enciclică „Lumen Fidei”, Papa Francisc evidenţiază că „credinţa nu este intransigentă, dar creşte în coexistenţa care-l respectă pe celălalt. Cel care crede nu este arogant. Dimpotrivă, adevărul îl face să fie smerit, ştiind că, mai mult decât să-l avem noi în stăpânire, adevărul este cel care ne îmbrăţişează şi ne ia în stăpânire. Departe de a ne face rigizi, siguranţa credinţei ne pune pe cale şi face posibilă mărturia şi dialogul cu toţi”.

În ce priveşte parcursul personal, Papa afirmă că pentru el credinţa „s-a născut din întâlnirea cu Isus”, „o întâlnire personală care i-a atins inima şi a dat existenţei sale o nouă orientare şi un sens nou”.

Cu toate acestea, continuă scrisoarea Sfântului Părinte, „fără Biserică nu aş fi avut cum să-l întâlnesc pe Isus, deşi rămâne conştiinţa că darul imens al credinţei este păstrat în vasele subţiri de lut ale umanităţii noastre”. „Pornind tocmai de la această experienţă personală de credinţă trăită în Biserică”, afirmă Papa în scrisoarea adresată lui Scalfari, „acum eu mă simt în largul meu în a asculta întrebările Dumneavoastră şi în a căuta împreună căile de a lungul cărora putem începe, probabil, să mergem o bucată de drum unul lângă altul”.

Mergând la nucleul întrebărilor lui Scalfari, Papa aminteşte că Isus vorbeşte „ca unul care are autoritate”, vindecă, iartă, etc., ceea ce, în Vechiul Testament, sunt prerogative ale lui Dumnezeu. Credinţa creştină crede tocmai aceasta: „că Isus este Fiul lui Dumnezeu, care a venit să-şi dea viaţa pentru a deschide tuturor calea iubirii”. „Aveţi dreptate, de aceea, când vedeţi în întruparea Fiului lui Dumnezeu punctul de care atârnă credinţa creştină”.

La întrebarea cu privire la originalitatea credinţei creştine, aceasta – afirmă Papa Francisc - constă în faptul că „credinţa ne face să devenim părtaşi, în Isus, la raportul pe care El îl are cu Dumnezeu, care îi este Tată, şi în această lumină, la raportul pe care El îl are cu toţi oamenii, inclusiv cu duşmanii, sub semnul iubirii”. Aşadar, „unicitatea lui Isus este prin comunicare nu prin excludere”. De aici decurg o serie de consecinţe, inclusiv – ceea ce nu este lipsit de importanţă – deosebirea dintre sfera religioasă şi sfera politică, pecetluită în cuvintele lui Isus „daţi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu şi Cezarului, cele ce sunt ale Cezarului”. Afirmaţia lui Isus este clară şi „asupra acesteia, cu mari eforturi, s-a edificat istoria Occidentului”.

Cât priveşte întrebarea despre făgăduinţele lui Dumnezeu făcute poporului evreu, Papa afirmă că „mai ales după Conciliul Vatican II, am redescoperit că poporul evreu este în continuare pentru noi rădăcina sfântă din care a înmugurit Isus”. „Fidelitatea lui Dumnezeu faţă de legământul încheiat cu neamul lui Israel nu a încetat niciodată” şi, „chiar în mijlocul unor încercări înfricoşătoare din aceste veacuri, evreii şi-au păstrat credinţa în Dumnezeu”. „Pentru aceasta”, a continuat Papa, „noi, ca Biserică dar şi ca omenire, nu le vom fi niciodată îndeajuns de recunoscători. Perseverând în credinţa faţă de Dumnezeul legământului, evreii aduc aminte tuturor, inclusiv nouă, creştinilor, că suntem întotdeauna ca pelerini în aşteptarea întoarcerii Domnului şi că aşadar trebuie să fim întotdeauna deschişi faţă de El şi să nu ne baricadăm niciodată în ceea ce deja am dobândit”.

Mai departe, Scalfari îl întreabă pe Papa Francisc dacă Dumnezeul în care cred creştinii îl iartă pe cel care nu crede şi nu caută să creadă. „Pornind de la premisa că milostivirea lui Dumnezeu nu cunoaşte margini dacă cineva îl caută cu inima sinceră şi căită - răspunde Pontiful - pentru cine nu crede în Dumnezeu chestiunea constă în a asculta de propria conştiinţă. Păcatul, chiar şi pentru cine nu crede, se face atunci când unul merge împotriva conştiinţei. A asculta şi a urma conştiinţa înseamnă, de fapt, a lua o hotărâre în faţa a ceea ce este perceput ca bine sau rău. Această decizie determină bunătatea sau răutatea faptelor noastre”.

Existenţa sau nu a unui adevăr absolut? Papa explică: „Eu n-aş vorbi, nici chiar pentru cine crede, de un adevăr «absolut», în sensul că absolutul este ceea ce este desprins, ceea ce este lipsit de orice relaţie. Acum, adevărul, după credinţa creştină, este iubirea lui Dumnezeu pentru noi în Isus Cristos. Aşadar, adevărul este o relaţie! Chiar şi fiecare dintre noi percepe adevărul şi îl exprimă pornind de la sine: de la istoria şi cultura sa, de la situaţia în care trăieşte, etc. Aceasta nu înseamnă că adevărul este variabil şi subiectiv, dimpotrivă. Dar înseamnă că adevărul se oferă pentru noi numai şi întotdeauna ca o cale şi o viaţă. Nu a spus, oare, Isus însuşi: «Eu sunt calea, adevărul şi viaţa»? Cu alte cuvinte, adevărul, fiind în cele din urmă totuna cu iubirea, cere smerenie şi deschidere pentru a fi căutat, primit şi exprimat. Aşadar, trebuie să ne înţelegem bine asupra termenilor, pentru a ieşi din îngustimea unei contrapoziţii… absolute, şi să reaşezăm chestiunea la un nivel profund”.

Scalfari întreabă „dacă, odată cu dispariţia omului pe pământ, va dispărea şi gândirea capabilă de a se gândi la Dumnezeu”. Papa afirmă că „chiar şi când ar înceta viaţa omului pe pământ – şi pentru credinţa creştină, în orice caz, această lume pe care o cunoaştem este destinată să dispară – omul nu va înceta să existe şi, într-un fel pe care nu-l ştim, chiar şi universul creat odată cu el. Scriptura vorbeşte de «un cer nou şi un pământ nou» şi afirmă că, la sfârşit, într-un loc şi un timp care sunt dincolo de noi, dar spre care, în credinţă, tindem cu dorinţa şi aşteptarea, Dumnezeu va fi «totul în toţi».

„Primiţi aceste reflecţii”, spune Papa în scrisoarea trimisă lui Scalfari, „ca pe răspuns în căutare şi provizoriu, dar sincer şi încrezător, la invitaţia de a face o bucată de drum împreună. Biserica, credeţi-mă, în ciudat încetinelii, infidelităţii, erorilor şi păcatelor pe care le-a făcut şi poate în continuare să le facă prin cei care o alcătuiesc, nu are alt sens şi altă finalitate decât aceea de a-l trăi şi de a-l mărturisi pe Isus, pe Cel care a fost trimis de Tatăl «să ducă săracilor vestea cea bună, să proclame celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redea libertate celor asupriţi şi să vestească un an de îndurare al Domnului» (cfr. Luca 4, 18-19)”.

Într-un interviu la Radio Vatican, card. Gianfranco Ravasi a spus că Scrisoarea Papei Francisc „poate deveni, într-un fel, manifestul pentru iniţiativa Curtea Neamurilor, atât prin conţinut cât şi prin metoda de dialog”. Preşedintele Consiliului Pontifical al Culturii a afirmat că Scrisoarea are „o frază emblematică, pe care am continuat să o mărturisim şi prin întâlnirile pe care le-am avut până acum, acolo unde Papa afirmă că «Cel care crede nu este arogant, ci smerit». Tot la fel – a continuat card. Ravasi – este semnificativă şi prezentarea credinţei ca lumină, nu ca întuneric misterios, care permite apoi acuzaţia de obscurantism. În acest sens – a încheiat cardinalul – cred că Scrisoarea Papei constituie şi cel mai înalt patronaj al întâlnirii din seria Curtea Neamurilor pe care o vom avea pe 25 septembrie, la Templul lui Adrian din Roma, cu dialogul în care îl voi avea alături chiar pe Eugenio Scalfari”.

(rv – A. Dancă)