Consideraţii omiletice la Duminica a XXIII-a de peste an (C): Înţelepciunea creştină:
ucenici ai lui Isus pe drumul Crucii
(RV – 7 septembrie 2013) E Ziua Domnului. Tu eşti drept, Doamne,şi nepărtinitoare este judecata ta;poartă-te cu slujitorul tău
după bunătatea ta (Cf Ps 118,137.124). Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie
cu o mărturisire şi o invocaţie inspirate din cea mai lungă compoziţie a întregii
Psaltiri.
Psalmul 118/119 cântă legea lui Dumnezeu şi în general cuvântul
său revelator, transformându-se într-o „oglindă a omului credincios” şi într-un „alfabet
al rugăciunii şi adeziunii sale către Domnul”. Acest colosal psalm sapienţial, pe
care francezul Blaise Pascal îl recita zilnic, este caracterizat de un paralelism
continuu. Compoziţia se prezintă ca o mişcare perpetuă de repetiţii aparent interminabile.
Repetiţia însă devine asimilare ce deschide mintea spre secrete nebănuite. Simbolul
dominant este cel al drumului care este sinonim cu viaţă şi existenţă cotidiană: „Cuvântul
tău, Doamne, e făclie pentru paşii mei" (Ps 118/119,105).
1.
Voinţa lui Dumnezeu. În fapt, deşi în forme mai mult sau mai puţin adecvate, toate
religiile urmăresc să arate oamenilor care este voinţa lui Dumnezeu şi prin ce lucrare
sau cult vrea să fie cinstit de oameni pentru a trăi în comuniune cu el. În alte cuvinte,
ce face Dumnezeu pentru oameni şi ce trebuie să facă oamenii pentru Dumnezeu.
Pentru
noi creştinii lucrarea răscumpărării înfăptuită de Dumnezeu Tatăl prin Fiul său Isus
Cristos în Duhul Sfânt, domnul şi de viaţă dătătorul, este esenţială. Cuprinzătoare,
simplă şi frumoasă este rugăciunea zilei în care cerem întocmai lucruri esenţiale:
Dumnezeule, care l-ai trimis pe Fiul tăupentru a ne răscumpăraşi a ne face copiii tăi adoptivi,te rugăm, priveşte cu bunătate
la fiii iubirii taleşi dăruieşte-le tuturor celor care cred în Cristoslibertatea adevărată şi moştenirea veşnică. Prin Domnul nostru Isus
Cristos. 2. Pe calea înţelepciunii, voinţa lui
Dumnezeu. Se întreabă autorul cărţii Înţelepciunii din care este luată azi prima
lectură: „Cine poate cunoaşte planul lui Dumnezeu, sau cine poate
înţelege voinţa Domnului? Gândurile muritorilor sunt şovăielnice şi cugetările
noastre sunt nesigure;căci trupul supus putrezirii ne îngreunează sufletul
şi acest lăcaş de lut ne împovărează mintea cu mii de griji. Cu greu ne dăm seama
de cele ce sunt pe pământ şi cu osteneală descoperim cele ce se află la un pas de
noi. Cine ar putea atunci să descopere cele care se află în ceruri?Şi cine
ar fi cunoscut gândul tău, dacă tu nu i-ai fi dat înţelepciune şi nu l-ai fi trimis
de sus pe Duhul tău cel sfânt?Astfel s-au făcut drepte cărările celor
de pe pământ şi oamenii au învăţat ceea ce este plăcut înaintea ta şi prin înţelepciunea
ta au fost mântuiţi” (Înţ 9,13-18).
Iată, o meditaţie despre incapacitatea
omului de a înţelege voinţa lui Dumnezeu. Trebuie să cerem în rugăciune asiduă ca
Dumnezeu să ne dea înţelepciunea. Textul sapienţial face parte din rugăciunea regelui
Solomon: „Dă-mi mie înţelepciunea care stă aproape de scaunul tău şi nu mă lepăda
dintre slujitorii tăi”. La începutul domniei, regele Solomon nu a cerut bogăţii,
nici putere ci darul înţelepciunii motivându-şi astfel cererea: „Căci robul
tău sunt eu şi fiul roabei tale, om slab şi cu viaţă scurtă şi puţin destoinic să
înţeleagă judecata şi legile” (Înţ 9,5).
Numai cu darul înţelepciunii
primit de sus, omul poate cunoaşte gândul şi voinţa lui Dumnezeu. Este o deschidere
de orizont din Vechiul Testament care ne permite să întrevedem realitatea profundă
a lui Cristos. El este revelatorul Tatălui, singurul împuternicit să ne comunice
ce este plăcut lui Dumnezeu; singurul autorizat să interpreteze gândul lui Dumnezeu
exprimat în Sfintele Scripturi şi să comunice oamenilor voinţa divină
3.
Ucenici pe urmele lui Isus. Astăzi, în pericopa evanghelică de la Sfântul Luca
14,25-33, Isus spune că pentru a-l urma trebuie să ieşim din logica
triumfalismului şi să intrăm în cea a Crucii. Însă pentru a-l urma, trebuie să facem
bine calculele, să ne măsurăm posibilităţile aşa cum face omul care vrea să construiască
un turn sau să se angajeze într-un război. E necesar să-şi evalueze forţele. Altminteri
se expune riscului şi falimentului total.
Dar să ne apropiem de textul Evangheliei.
Isus nu mai este în casa unuia dintre mai marii fariseilor dar cu mulţimea. Se precizează
de la început că „o mare mulţime de oameni mergea împreună cu Isus”.
Ne întrebăm
în mod firesc „ce înseamnă a merge împreună cu El?”, „în ce consistă”, „ce
trebuie făcut?”. Răspunsul este foarte simplu. Urmarea lui Isus comportă renunţare
şi trăirea iubirii faţă de El mai presus de orice alt lucru.
De
aceea, fiecare să-şi măsoare puterile. Este o regulă înţeleaptă. Şi Isus descrie două
situaţii de înţelepciune practică: „Cine dintre voi, voind să zidească un turn
nu stă mai întâi să calculeze cheltuielile şi să vadă dacă are cu ce să-l termine?
Altfel s-ar putea întâmpla ca, după ce a pus temelia să nu-l poată termina şi astfel
toţi cei care-l văd, să râdă de el, zicând: «Iată un om care a început să zidească,
dar nu a fost în stare să-şi termine lucrul!». Sau care rege porneşte la război împotriva
altui rege fără să vadă mai întâi dacă poate, cu zece mii de oameni, să ţină piept
celui care vine împotriva lui cu douăzeci de mii. În caz contrar, când celălalt este
încă departe, trimite o solie pentru a cere pace”(Lc 14,28-32).
În
pericopa evanghelică duminicală sunt enumerate trei condiţii necesare pentru cel care
vrea să devină ucenic al său, adică un adevărat creştin.
Trebuie mai întâi
să înţelegem bine afirmaţia paradoxală prin care este indicată prima condiţie: „Dacă
vine cineva la mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe soţia sa,
pe copiii săi, pe fraţii şi surorile sale şi chiar viaţa sa proprie, nu poate fi ucenicul
meu” (v.26).
Paradoxul stă tocmai în verbul „a urî”. Este oare
posibil ca Isus să recomande încălcarea unei porunci a lui Dumnezeu? Citim în cartea
Exodului 20,12: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească
zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău”. Textul
grec al evanghelistului Luca redă probabil cel mai bine o propoziţie mai veche scrisă
în ebraică. În greacă, afirmaţia nu este „Dacă cineva vine la mine şi nu mă iubeşte
mai mult decât pe tatăl său…”, ci, cum am văzut, „Dacă vine cineva la mine, şi
nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa…”. Verbul grec misei înseamnă
exact „a urî” şi nu „a iubi mai puţin”.
Bibliştii se
străduiesc să explice că expresia semită „a urî” rudele cele mai apropiate trebuie
înţeleasă în sensul unei afirmaţii echivalente „a iubi mai puţin”, reproduse de evanghelistul
Matei în pasajul paralel din 10,37: „Cine îşi iubeşte tatăl sau mama
mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau
fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine”. Deşi este
vorba de o hiperbolă, fără a nesocoti precizările făcute, expresia conţine un
exces de încărcătură perfect intenţional pentru a zgudui şi
astfel a-i feri pe ucenici de riscul unei idolatrizări a raporturilor familiale.
Pentru a înţelege mai bine dar şi pentru a evita orice echivoc privind importanţa
familiei, trebuie să avem în vedere ambientul şi timpul lui Isus în care legea clanului
şi a tribului domina asupra individului.
Persoana, individul nu putea face
nici o alegere fără a o supune în prealabil părerii şi judecăţii clanului. Isus însuşi,
la începutul misiunii publice, a fost contestat de membrii clanului său (Cf Mc
3,21). Probabil aşa a fost şi Luca din moment ce, singurul dintre evanghelişti,
reproduce fraza lui Isus fără să o atenueze. Obstacolele pe care le întâmpinau adepţii,
eventualii ucenici ai lui Isus erau mai curând serioase.
Isus aduce două
exemple. Construirea unui turn trebuie începută doar după o evaluare atentă a
cheltuielilor; declanşarea unui război presupune o reuniune îndelungată a consiliului
de război. Isus vrea să spună că hotărârile religioase sunt importante şi nu trebuie
luate cu uşurătate.
Apoi, în privinţa expresiei „a-şi urî propria viaţă”,
ea orientează spre interpretarea pe care o dă evanghelistul Marcu 8,35-36: „Dacă
cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze.
Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi va pierde viaţa pentru
mine şi pentru evanghelie o va salva. Aşadar, ce-i foloseşte omului să câştige lumea
întreagă, dacă îşi pierde sufletul?”. La acest punct Isus
anunţă cea de-a doua condiţie necesară pentru a fi discipoli ai săi: „Acela
care nu-şi poartă crucea şi nu mă urmează, nu poate fi ucenicul meu” (v.27).
În
finalul pericopei Lc 14,33 Isus spune a treia condiţie: „Nimeni dintre voi
nu poate fi ucenicul meu, dacă nu renunţă la toate bunurile sale".
Deci,
renunţare la toate bunurile şi totală încredere în Dumnezeu, fără vreun sprijin uman.
Atunci forţele puse în acţiune nu sunt numai ale noastre, dar şi ale lui Dumnezeu
oferite celui care se încrede şi se deschide în faţa harului, aşa cum spune Sfânta
Tereza de Avila: „Cel care i se încredinţează în mod extraordinar lui Dumnezeu,
Domnul în mod extraordinar îi vine în ajutor”
Vedem cum prin trei fraze
explozive, una mai puternică decât alta, evanghelistul Luca ne face să înţelegem că
a fi creştini nu este o glumă. Totodată ne deschide ochii asupra unui adevăr incontestabil:
viaţa majorităţii creştinilor pare a fi la mare distanţă de ceea ce Isus cere ucenicilor
săi.
În fapt, Isus le cere să-l iubească mai mult decât banii (Lc 14,33),
mai mult decât pe rudele lor şi chiar însăşi viaţa proprie (Lc 14,26), şi în
schimb, cea mai mare parte dintre creştini nu-l iubesc în această măsură. Dacă privim
în jur, avem poate impresia că nu-l iubesc deloc.
Isus le cere apoi discipolilor
să-şi ia zilnic crucea pentru a-l urma (Lc 14,27). Nu doar crucea suferinţelor
omeneşti care sunt comune tuturor oamenilor, dar crucea mărturiei creştine: în schimb,
cea mai mare parte a creştinilor nu numai că refuză să o poarte, dar îi consideră
exaltaţi pe cei care iau în serios această cerere a Învăţătorului lor. 5.
Insistăm: Ce înseamnă „a-l urma pe Isus?” Pentru a răspunde, trebuie subliniat
mai întâi că Isus vorbea mulţimii care, cu mare entuziasm, se strânsese în jurul lui.
Isus vrea să taie entuziasmul facil. Oamenilor care voiau să-l urmeze, Isus le vorbeşte
în mod foarte deschis, sincer, avertizându-i: „Gândiţi-vă bine!”.
„Face-ţi bine calculele, altminteri, s-ar putea să vă căiţi!”.
În
definitiv, ce voia să spună „a-l urma pe Isus” în acea vreme? Însemna să mergi după
un profet necunoscut, neacceptat, ba chiar excomunicat de capii naţiunii şi ţinut
sub supraveghere de romanii care ocupau militar Palestina. Însemna să rişti viaţa,
casa, să accepţi situaţia de a fi urât chiar de propria familie datorită riscurilor
la care o expunea.
Dar mai mult decât aceasta, a-l urma pe Isus însemna
să accepţi să trăieşti într-o manieră nouă, diferită, dificilă, contrară convingerilor
majorităţii închise tihnit în propriul egoism. În fapt, Isus îi îndemna pe toţi să
trăiască şi să se comporte ca fii ai lui Dumnezeu şi fraţi cu toţi oamenii. Deci,
cerea convertire, rugăciune, puritate în gânduri, viaţă curată până şi în intenţii,
sfinţenie şi fidelitate în căsătorie, iubire faţă de săraci, marginalizaţi, faţă de
cei care nu puteau răspunde cu favoruri când li se făcea un bine. Urmarea lui Isus
cerea de-a dreptul iubire de duşmani şi iertare oricând şi în orice situaţie. Isus
îndemna insistent pe cei care-l urmau, să înceteze a se gândi numai la bani. Voia
ca ucenicii săi să simtă bucuria de a sluji pe alţii, de a se dărui şi jertfi pentru
ei.
„A renunţa la toate” pentru Isus nu voia să spună doar a-şi dezlipi
inima de bunurile materiale, ci a se detaşa de propriile convingeri şi obişnuinţe,
pentru a începe a gândi şi trăi asemenea lui. „Gândiţi-vă bine”, spunea Isus.
„Dacă sunteţi şovăielnici, atunci mai gândiţi-vă, nu luaţi hotărâri sub impulsul
emoţiilor şi entuziasmului facil!”.
6.
Ucenici în primele comunităţi creştine. Această pagină evanghelică a fost
citită în primele comunităţi creştine când credincioşii puţini numeric erau răspândiţi
în mijlocul lumii păgâne. Apostolii îi făceau să reflecteze asupra acestor cuvinte
ale lui Isus pe cei care voiau să îmbrăţişeze noua religie. Pentru a deveni creştini
trebuiau să plătească un mare preţ care uneori ajungea până la martiriu. A deveni
creştini însemna să accepţi un mod de a trăi, nou, diferit, dificil: primii creştini
ne-au transmis nouă credinţa care pe ei i-a costat totul. Noi am primit-o ca o moştenire.
Acum o privim aşa cum se priveşte un libret de economii în care părinţii noştri au
depus toate economisirile, truda şi ostenelile lor şi ni l-au dăruit pentru ca viaţa
noastră să fie demnă şi bogată aşa cum au sperat pentru fiii lor.
7. Situaţia
de azi în rapidă schimbare. Pagina evanghelică capătă semnificaţie actuală
şi pentru noi. Astăzi, a accepta credinţa creştină începe să fie o alegere dificilă,
o ruptură dureroasă de mediul din jur, uneori o cruce mai grea, de purtat pe urmele
lui Isus. Toţi vedem că ambientul în care trăim se secularizează rapid. Suntem înconjuraţi
de mulţi păgâni care consideră viaţa, la fel ca păgânii de odinioară, un timp de consumat
în egoism. Mulţi trăiesc ca şi cum Dumnezeu nu ar fi.
A se arăta creştini,
în anumite situaţii, devine anevoios şi riscant. Unii încep să se ruşineze. Altora
le este frică că vor rămâne izolaţi. Pentru tineri, şi nu numai, a se ruga, a participa
la Sfânta Liturghie, a se spovedi, a se împărtăşi, a fi curaţi în vorbe însemna, poate,
a se vedea izolaţi de către prieteni.
De aceea, astăzi Isus ne face în mod
serios propunerea sa: „Vrei să fii ucenic al meu? Vezi ce te va costa. E mai
bine să te gândeşti serios şi să-ţi revezi convingerile.
Azi a fi creştini înseamnă să accepţi o angajare serioasă. Dar este frumos, fascinant,
merită”.
Într-un context dificil şi potrivnic pentru creştini răsună
cu putere glasul înţeleptului care invocă înţelegerea voinţei lui Dumnezeu şi cere
un ghid pentru discernământ.
Încheiem cu psalmul 89, astăzi răspuns la cartea
Înţelepciunii: „Învaţă-ne să nu uităm cât de puţine sunt zilele noastre, ca să
ajungem la gânduri înţelepte…Satură-ne dis de dimineaţă
cu iubirea ta, ca să ne bucurăm şi să ne veselim în toate zilele vieţii noastre. Bunăvoinţa
ta, Doamne Dumnezeul nostru, să coboare asupra noastră!"
(RV –
A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 7 septembrie 2013)