Atacarea Siriei aduce riscul unui război de proporţii mondiale: Consiliul Pontifical „Dreptate şi Pace”

RV 02 sep 2013. După iniţiativa Papei Francisc de a proclama pentru 7 septembrie o Zi de post şi rugăciune pentru pace în Siria, secretarul Consiliului Pontifical „Dreptate şi Pace”, mons. Mario Toso, afirmă: «eventuala atacare a Siriei prezintă riscul unui război de proporţii mondiale».

Este prima oară când un înalt demnitar din Curia Romană vorbeşte în aceşti termeni despre criza siriană.

Redacţia centrală Radio Vatican l-a contactat pe mons. Toso:
● „Pontiful a dat glas strigătului care se înalţă din orice parte a lumii şi din inima fiecărui om. (…) La «Angelus» de pe 1 septembrie Papa a condamnat ferm războiul, care prin folosirea nediscriminată a armelor, ar lovi în primul rând în populaţia civilă. Războiul nu a dus niciodată la pace. Războiul aduce război pentru că înghite popoarele într-o spirală mortală, aduce cu sine o viziune distorsionată a puterii, înţeleasă ca asuprire şi dominaţie şi, în plus, accentuează prejudecata că unii încearcă să-i distrugă pe ceilalţi. Cu asemenea premise, «celălalt» va rămâne întotdeauna un antagonist, un duşman de eliminat, nu va fi niciodată un frate. Războiul nu se termină niciodată iar raţiunile dreptăţii sunt trecute cu vederea”.

Fericitul Ioan Paul al II-lea a spus că războiul în Irak este o „aventură fără întoarcere”. Există şi acum riscul de a face din nou aceeaşi greşeală gravă? Răspunde mons. Toso:
● „Cum a lăsat de înţeles Papa Francisc, trebuie să fim îngrijoraţi în faţa evoluţiilor dramatice care se prospectează, ţinând cont de hotărârile pe care le vor lua mai marii pământului. Calea de soluţionare a problemelor din Siria nu poate fi o intervenţie armată pentru că nu ar avea ca efect reducerea violenţei, dimpotrivă, există riscul unei deflagraţii şi al extinderii la celelalte ţări. Conflictul din Siria are toate ingredientele pentru a exploda într-un război de proporţii mondiale şi, în orice caz, nimeni nu ar ieşi nevătămat dintr-un conflict sau dintr-o experienţă de violenţă. Opţiunea nu poate fi decât calea dialogului şi a negocierilor. Altfel spus, trebuie găsit un alt drum. Este necesar să se pornească fără întârziere pe calea întâlnirii şi a dialogului, care sunt posibile pe baza respectului reciproc şi a iubirii. Puterea ideologică a violenţei care anihilează adversarul, trebuie înlocuită cu puterea iubirii care te îndeamnă să ai grijă de ceea ce este de interes comun. Adevărata putere este iubirea, care, după cum spune deseori Sfântul Părinte, presupune pasiunea pentru binele celorlalţi. Iubirea îi întăreşte pe ceilalţi şi trezeşte iniţiative care susţin dreptatea şi pacea”.

(rv – A. Gisotti – A. Dancă)