Sărutul lui Petru pe o frunte umilită: omilia Cardinalului Angelo Amato la beatificarea
lui Vladimir Ghika
RV 31 aug 2013.Publicăm mai jos omilia cardinalului Angelo Amato
de la la Sf. Liturghie de beatificare, sâmbătă, 31 august, la Romexpo,
a lui Vladimir Ghika, preot, martir. Textul a fost proclamat de pr. Prof. Ioan
Tamaş.
Fericitul Vladimir Ghika Omilia card. Angelo Amato, SDB
1. În
pericopa evanghelică de astăzi, Isus zice: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul
de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur, iar dacă moare aduce mult rod. Cine-şi
iubeşte viaţa o va pierde, iar cine-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru
viaţa veşnică. Dacă-mi slujeşte cineva, să mă urmeze pe mine, şi unde sunt eu acolo
va fi şi slujitorul meu. Dacă-mi slujeşte cineva, Tatăl meu îl va cinsti” (Ioan 12,
24-26). Aceste cuvinte exprimă cel mai bine figura eroică a Fericitului Vladimir Ghika,
preot şi martir. El este bobul de grâu care se pierde în pământ şi odrăsleşte roade
de bunătate şi de sfinţenie. Martirul creştin cunoaşte şi un alt cuvânt al Domnului
său, care spune: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cine crede în mine, chiar dacă moare,
va trăi” (Ioan 11, 25). Prin aceste cuvinte adresate Martei, sora lui Lazăr, Domnul
Isus înfăţişează portretul adevăratului martir creştin, care iubeşte viaţa fiindcă
îl iubeşte pe Isus, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). El respectă şi cinsteşte
viaţa altora. Nu o umileşte nici nu o maltratează. Martirul este martor al vieţii
şi nu al morţii. Călăul său, însă, e sclavul morţii. În martir străluceşte chipul
adevăratei fiinţe umane; în călăul său – chipul desfigurat al omului păcătos. De
două mii de ani Biserica suferă prigonire şi de două mii de ani există în Biserică
martorii eroici ai credinţei. De la Petru şi Paul până la martirii zilelor noastre,
lungă este lista celor prigoniţi pentru dreptate. În 25 mai a fost beatificat la Palermo,
în Italia, Don Pino Puglisi, preot şi martir, ucis de mafie numai pentru că îi educa
pe tineri la viaţa bună a Evangheliei. Pe 15 iunie a fost beatificat tot în Italia,
la Carpi, Fericitul Odoardo Focherini, tată de familie, închis şi omorât într-un lagăr
nazist numai pentru că era ziarist catolic. Secolul trecut a fost denumit „secolul
martirilor”. În lumea întreagă forţele răului s-au dezlănţuit împotriva creştinilor,
cu tragedia din Mexic, persecuţia din Spania, exterminarea nazistă, holocaustul comunist.
Şi România şi-a trăit calvarul prin ceea ce istoricii numesc „una dintre cele mai
rele prigoane ale secolului” . Catolicii au fost umiliţi, bunurile le-au fost confiscate,
au fost închişi şi ucişi episcopi şi preoţi, au fost torturaţi seminarişti, creştini
laici au fost siliţi să se lepede de credinţa catolică, călugării au fost dispersaţi,
institutele de învăţământ – confiscate, au fost închise biserici, a fost suprimată
libertatea religioasă. În faţa unei asemenea cruzimi, în 1952, Papa Pius al XII-lea
a adresat episcopilor, clerului şi poporului din România un mesaj puternic şi emoţionat:
„Dorim să sărutăm lanţurile acelora care, pe nedrept întemniţaţi, plâng şi suferă
din pricina atacurilor împotriva religiei, din pricina distrugerii instituţiilor sacre,
pentru că e pusă în primejdie mântuirea veşnică a poporului lor.” Spre a respecta
adevărul istoric trebuie să adăugăm că au existat şi episcopi şi preoţi ai Bisericii
ortodoxe române care s-au opus cu mult curaj abuzului de putere al comuniştilor, sfârşindu-se,
cei mai mulţi dintre ei, în temniţă sau otrăviţi. Iar cunoscutul savant român, specialist
în istoria religiilor, Mircea Eliade, a exprimat pe atunci simpatia întregului popor
pentru fraţii catolici. Evident, episcopilor români li s-a interzis să participe
la Conciliul ecumenic Vatican II. La Roma, în timpul Conciliului, s-a auzit doar glasul
episcopului Vasile Cristea (1906-2000), vizitator apostolic pentru credincioşii greco-catolici
români din Europa. La 16 octombrie 1964, Mons. Cristea a vorbit despre Biserica răstignită
şi anume despre prigoana anticatolică din Ucraina şi mai ales din România.
2. În
acest context de barbarie inumană, de suferinţă nesfârşită şi de supremă impietate,
se înalţă figura Monseniorului Vladimir Ghika,nepot al ultimului domnitor
al Moldovei: „Se convertise cu ani în urmă considerând că a fi catolic însemna
«a deveni şi mai ortodox», păstrând toată viaţa un devotament nezdruncinat faţă de
cauza catolică.” În Scrisoarea sa apostolică, Papa Francisc îl numeşte pe Fericitul
„Vladimir Ghika, preot diecezan şi martir, păstor râvnic şi martor stăruitor al iubirii
dumnezeieşti, apărător neînfricat al credinţei catolice, precum şi al comuniunii cu
Biserica Romană” De familie nobilă , Vladimir şi-a folosit numeroasele înzestrări
cu care fusese dăruit de natură şi de har în folosul celor nevoiaşi. Convertit în
1902 şi hirotonit preot la Paris la 7 octombrie 1923, la vârsta de 50 de ani, a început
un intens apostolat de binefacere în slujba celor mici şi a celor săraci. În 1939
a decis să rămână în România pentru a face faţă nevoilor refugiaţilor polonezi după
invadarea Poloniei de către nazişti. Credincios faţă de ceea ce numea el teologia
nevoii („théologie du besoin”), s-a ocupat de bolnavi, de răniţi şi de prizonierii
de război. Şi-a întărit această decizie şi în 1948 când, după abdicarea şi plecarea
regelui Mihai, regimul comunist a început o violentă şi sistematică reprimare a catolicilor. În
18 noiembrie 1952 a fost arestat, apoi încarcerat la Jilava, una dintre cele mai cumplite
temniţe de exterminare. Demnitatea sa, iertarea prigonitorilor, susţinerea spirituală
a celor întemniţaţi împreună cu el, viaţa de rugăciune intensă, au făcut din el un
înalt exemplu de mărturie evanghelică. S-a stins la 16 mai 1954, din pricina torturilor
groaznice aplicate lui de către Securitate. Om de profundă spiritualitate şi deschis
ecumenismului, nutrea o mare dorinţă de a vedea înfăptuirea unităţii dintre Biserica
ortodoxă şi cea catolică. Oroarea închisorilor regimului comunist român constituie
mediul fizic şi psihologic în care Fericitul nostru şi-a găsit moartea. A fost supus
unui tratament inuman: temnicerii săi au încercat să-l silească să semneze procese
verbale false, l-au bătut şi l-au chinuit inclusiv cu şocuri electrice, până ce l-au
făcut să-şi piardă parţial vederea şi auzul. Aceste maltratări repetate, exercitate
asupra unui om în vârstă, l-au dus foarte repede la o epuizare totală. De aceea moartea
sa se înfăţişează ca un martiriu ex aerumnis carceris, adică pricinuit de suferinţele
extreme din închisoare.
3. Trei sunt aspectele iubirii pastorale a Fericitului
nostru. Primul se referă la inima sa ecumenică. Visa la unitatea Bisericii. Pentru
el, Răsăritul şi Apusul erau cei doi plămâni ai unicei Biserici a lui Cristos. De
aceea a avut privilegiul – excepţional pe atunci – al biritualismului. Propunea sfinţenia
ca mijloc indispensabil pentru promovarea unităţii creştinilor. Într-o conferinţă
din 1904, spunea: „Acum este ceasul sfinţeniei atrăgătoare, al sfinţeniei vizibile,
al luminii puse în sfeşnic. […]. Sfinţenia unei iubiri nepătate pentru toţi fraţii
noştri şi, printre ei, mai ales pentru fraţii noştri despărţiţi, fără duşmănii de
neam, fără resentimente istorice, fără neînţelegeri prea mult timp întreţinute.”
Promova ecumenismul faptelor, văzând în exercitarea carităţii locul unei nobile emulaţii
între toţi creştinii. Ecumenismul trebuia să se întemeieze pe apostolatul iubirii,
respectând libertatea şi buna credinţă a celuilalt şi evitând polemicile inutile şi
dăunătoare. Pe lângă aceasta, el vedea în martiriul milioanelor de creştini ortodocşi
persecutaţi mai ales în Rusia şi în Europa de Est de către regimurile comuniste garanţia
unei adevărate învieri, care, în logica misterului pascal, avea să ducă la regăsirea
unităţii. Al doilea aspect se referă la implicarea sa concretă în slujirea refugiaţilor,
a răniţilor de război, a bolnavilor. Îi vizita adesea pe deţinuţii din închisoarea
Văcăreşti, la periferia Bucureştiului, pentru a-i îmbărbăta în timpul bombardamentelor,
pentru a le vorbi despre Dumnezeu şi a celebra Liturghia. Şi-a exercitat influenţa
pe lângă autorităţi spre a-i feri pe mulţi evrei de deportare către lagărele morţii
. În timpul foametei îngrozitoare din 1946 a reuşit să obţină prin nunţiul O’Hara
ajutoarele americane, îndreptându-le şi spre mănăstirile ortodoxe din Moldova. Al
treilea aspect se referă la pătimirea şi moartea sa sub nemilosul regim stalinist.
Interogatorii lungi şi istovitoare de zi şi de noapte, bătăi crunte, încât se temea
că-şi pierde auzul şi văzul, spânzurări simulate. El a răbdat cu credinţă şi curaj
acest martiriu, cu ajutorul rugăciunii. În fiecare zi spunea rozariul cu un grup de
deţinuţi şi la fiecare decadă ţinea o mică meditaţie. Adesea făcea Calea Crucii arătându-şi
toată duioşia şi participarea faţă de Omul durerilor. Duminica spunea rugăciuni speciale.
Într-o zi şi-a început meditaţia citând cuvintele lui Iacob: Locul acesta este sfânt
şi eu nu ştiam. Când se ruga, Părintele Ghika dădea impresia că este cu adevărat fericit. Slăbit,
bolnav, istovit, tăria sa era aceea a Slujitorului Domnului, din Cartea lui Isaia,
în faţa morţii. Acuzat în mod vădit fals că ameninţă ordinea socială, în realitate
a fost întemniţat pentru că era un preot zelos şi sfânt care îi atrăgea pe mulţi la
Dumnezeu. Amintim ultimele sale cuvinte: „Mor cu conştiinţa împăcată că am făcut tot
ce am putut [...] pentru adevărata Biserică a lui Cristos, într-o perioadă tristă
pentru ţara mea şi pentru lumea civilizată.”
4. Biserica, mama noastră,
nu-i uită pe fiii săi mărinimoşi. Ea îi cinsteşte şi ni-i propune spre contemplare
şi imitare. În această clipă istorică, Biserica catolică din România trăieşte
un eveniment glorios pentru că vede împlinindu-se în Fericitul Vladimir Ghika cuvintele
profetului Isaia, care spunea: „Duhul Domnului este peste mine, căci Domnul m-a uns
şi m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună, să-i vindec pe cei cu inima zdrobită;
să le vestesc celor închişi eliberarea şi celor prinşi în război libertatea; să dau
de ştire un an de milostivire al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru;
să-i mângâi pe toţi cei întristaţi” (Isaia 61, 1-2). Beatificarea de astăzi trebuie
trăită ca un semn profetic de reconciliere şi de pace, ca amintire a unui trecut trist
care nu trebuie nicidecum să se repete şi ca angajare în construirea unui viitor de
speranţă, de comuniune frăţească, de libertate şi de bucurie. De astăzi Biserica
îngăduie cultul public liturgic faţă de Fericitul Vladimir Ghika. Să cerem mijlocirea
lui pentru ca nobila naţiune română să poată trăi mai departe în pace, în frăţietate
şi în prosperitate. Amin.
Card. Angelo Amato, prefectul Congregaţiei pentru
Cauzele Sfinţilor
(Radio Vatican - Centrul de Comunicaţii „Angelus” al
Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti)