Consideraţii omiletice la Duminica a XXII-a de peste an (C): Invitaţi la masa Împărăţiei trăind „Liturghia aproapelui” (Fericitul Vladimir Ghika)

(RV - 31 august 2013) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o invocaţie din psalmul 85: Miluieşte-mă, Stăpâne: către tine strig ziua toată, căci tu, Doamne, eşti bun şi iertător, bogat în îndurare cu toţi care te cheamă (Ps 85/86,3.5). Este atitudinea slujitorului încrezător şi sărac, care se bizuieşte numai pe Dumnezeu.

Părinţii Bisericii au văzut în slujitorul rugător o anticipare a imaginii lui Cristos care „se roagă pentru noi, întrucât este preotul şi mijlocitorul nostru; se roagă în noi, întrucât capul nostru; este rugat de noi ca Dumnezeul nostru”.

1. Lumina pascală, lumina soarelui, lumina Cuvântului. Duminica, sărbătoarea săptămânală a Paştelui, iradiază peste veacuri lumina învierii lui Isus şi ritmează drumul vieţii pe pământ până ce vom intra în ziua bucuriei ce nu cunoaşte apus.

Între timp, Dumnezeu luminează universul cu strălucirea soarelui şi pe oamenii cu strălucirea legii sale. Aşa cum soarele răspândeşte lumina fizică la orizontul cosmic, la fel cuvântul lui Dumnezeu este făclie ce iradiază lumină peste orizontul moral al omenirii (Cf Ps 118/119,105). Nu putem urmări cursul aştrilor şi contempla măreţia lor, fără să ne gândim mereu cu nouă însufleţire la revelarea măreţiei mult mai minunate a legii divine (Dietrich Bonhöffer, teolog protestant, martir al nazismului, 1906 –1945).

Să ne apropiem deci de cuvântul Domnului. Continuând lectura Evangheliei după Sfântul Luca, duminica aceasta este propusă pericopa despre primele locuri la masă şi alegerea invitaţilor (Lc 14,7-14).

2. Parabola despre primele locuri. Într-o zi de sărbătoare Isus se afla în casa unuia dintre capii fariseilor ca să ia masa de prânz. După ce a vindecat un bolnav de hidropizie, aştepta ca cineva să-i arate locul fixat de gazdă pentru el. Stând încă în picioare, Isus a notat cu câtă pasiune şi interes invitaţii se grăbeau să prindă primele locuri. Întrucât gazda era unul dintre farisei, se presupune că invitaţii erau persoane de aceiaşi stare socială şi voiau să ocupe locurile considerate de prestigiu.

Este ceea ce se întâmplă şi azi. Natura umană nu s-a schimbat mult de-a lungul secolelor.

Ca de obicei, în asemenea întâlniri, se discuta despre religie. Un maestru spiritual folosea orice ocazie posibilă pentru a vorbi despre Dumnezeu şi despre îndatoririle religioase ale omului. O făcea în stilul înţelepţilor din vechime.

Pe la anul 1700 rabinul Nachman din oraşul polonez Wroclaw făcea această observaţie: Se spune că fabulele sunt făcute ca să adoarmă lumea. Nu, dimpotrivă, sunt făcute ca să-i trezească pe oameni.

Prin fabule înţelegea imagini colorate, alegorii, scurte povestiri, parabole şi asemănări, pilde caracteristice înţelepciunii orientale, domeniu în care, cum ştim din Evanghelii, Isus se distingea în mod deosebit.

În pericopa evanghelică de azi nu este spus cui i-au revenit în final primele locuri. Nu este spus nici care a fost locul fixat pentru Isus, dar aceasta puţin importă. Spectacolul îmbulzelii conviviale în cursa pentru locurile de frunte a fost de-ajuns pentru ca Isus să alcătuiască o parabolă despre cei care cred că merită oriunde primele locuri şi cei care ar merita să stea în locul din urmă.

Povestirea are la bază o recomandare din Cartea Proverbelor, citată de mai multe ori în Talmud şi în alte cărţi ale literaturii iudaice: Nu te făli înaintea regelui şi nu te aşeza în locul hotărât pentru cei mari; mai degrabă să ţi se zică: "Urcă aici” decât să fii umilit în faţa stăpânului (Prov 25,6-7).

Iată parabola spusă de Isus invitaţilor la masă: „Când eşti invitat la nuntă, nu te aşeza în fruntea mesei, căci s-ar putea să fie invitat şi cineva mai de vază decât tine; atunci cel care v-a invitat, şi pe tine şi pe el, va veni şi-ţi va spune: «Lasă-l pe el în locul acesta». Şi tu, ruşinat, te vei aşeza în locul cel din urmă. Dimpotrivă, când eşti invitat, aşează-te pe locul cel din urmă. Atunci când va veni cel care te-a invitat, îţi va zice: «Prietene, poftim mai sus!» şi aceasta va fi o cinste pentru tine în ochii tuturor celorlalţi oaspeţi (Lc 14, 8-11).

3. Mai mult decât o lecţie despre umilinţă. Desigur, nu este vorba aici doar despre o regulă din codul bunelor maniere civile sau religioase. Atunci, ce vrea să spună Isus prin această povestire? Evident nu avem aici recomandarea unei tactici subtile de a ocupa locul din urmă pentru a urca apoi veseli şi în admiraţia tuturor în locurile cele dintâi. Isus nu sugerează ucenicilor o strategie evanghelică sigură pentru a ocupa cu abilitate primele locurile disponibile din lume.

Remarcăm mai întâi că gândul lui Isus este la o altă masă, la un alt ospăţ de nuntă, la masa împărăţiei.

Suntem în prima parte a Sfintei Liturghii ale cărei lecturi biblice alcătuiesc liturgia Cuvântului ca pregătire la masa Pâinii euharistice. Curând auzim invitaţia „Luaţi şi mâncaţi…Luaţi şi beţi”…”Fericiţi cei invitaţi la ospăţul Mielului!”. Înainte de împărtăşirea cu pâinea euharistică adoptăm atitudinea de realism practic a sutaşului roman din Cafarnaum, care nu se simte pe măsură ca Isus să vină la el să-i vindece sluga: "Doamne, nu te osteni. Eu nu sunt vrednic să intri în casa mea” (Lc 7,6). Cuvintele preluate de Liturghia romană sunt recitate de credincioşi înainte de Sfânta Împărtăşanie: „Doamne nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu”.

Credinţă şi smerenie, adică adevăr şi realism evanghelic urmând exemplul lui Isus

După o lectură mai atentă a pericopei evanghelice despre primele locuri şi alegerea invitaţilor (Lc 14,1.7-14), putem descoperi că intenţia principală a lui Isus nu este dare aceea de a-i îndemna pe ucenici la umilinţă, adică la a nu fi oameni încrezuţi, plini de sine şi a nu dispreţui pe alţii.

Evident, învăţătura morală despre virtutea umilinţei, a modestiei este conformă cu spiritul Evangheliei. Textul pericopei cere însă o abordare bazată pe adevăr şi menită să pună în lumină relaţia omului cu Dumnezeu.

4. Locul la masa împărăţiei este oferit de Dumnezeu. Ce urmăreşte parabola? Isus vrea să spună că, aşa cum la un ospăţ revine stăpânului casei stabilirea ordinii locurilor invitaţilor, la fel în privinţa mântuirii Dumnezeu este cel care cheamă, invită şi primeşte oaspeţii în bucuria împărăţiei. Deci este inutil a urca singuri la locurile de sus crezându-se mai de valoare decât alţii şi cu mai multe merite datorită faptelor bune şi eroismului vieţii.

În acest sens, omul încrezut are despre sine o imagine formată după criteriile omeneşti. Acestea îl fac să se creadă mai demn de cinste decât alţii şi să crească şi să urce în proprii ochi.

Dumnezeu, cunoscând secretul inimilor, vede adevărul şi poate spune cui îi revin primele locuri, cui celelalte şi cine trebuie aşezat la uşă.

Concluzia parabolei „Cine se înalţă va fi umilit, iar cine se umileşte va fi înălţat” (Lc 14,11) este identică cu cea din parabola vameşului şi a fariseului, cei doi oameni care s-au dus la templu să se roage (Lc 18,14). În ambele cazuri se arată că autorul mântuirii nu este omul ci Dumnezeu.

5. Rezervarea unui loc. În mod practic, ce trebuie să facem pentru a putea sta înaintea lui Dumnezeu? Se pot rezerva locuri? Răspunsul îl dă Isus în finalul pericopei vorbind despre alegerea invitaţilor şi despre gratuitate. Isus îndeamnă la invitarea celor care „nu au cu ce să-ţi răsplătească” şi atunci „Ferice de tine”, „îţi vei primi răsplata la învierea celor drepţi" (Lc 14, 13-14).

Scopul final al faptelor noastre nu este amintit pentru a ne stimula să lucrăm pe plată cum fac mercenarii, ci pentru ca, bizuindu-ne numai pe bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, să considerăm ca nesemnificativă şi chiar derizorie orice recunoştinţă omenească.

Acesta este motivul pentru care omul înţelept, educat după principiile Evangheliei nu trăieşte îngrijorat, nici nu suferă când este neluat în seamă, nici nu se simite abătut lăuntric dacă persoana şi munca sa trec neobservate pe pământ.

Ceea ce îl interesează este iubirea lui Dumnezeu şi promisiunea învierii fericite şi nu ce gândesc oamenii în privinţa lui. Îşi păstrează seninătatea şi lumina feţii imitând gratuitatea lui Dumnezeu. Săvârşirea binelui este benefică în sine, are în sine răsplata pe care Dumnezeu o promite şi o leagă de orice faptă bună.

Apostolul Paul în prima Scrisoare către Corinteni spune că ar fi pentru el o adevărată nenorocire dacă la sfârşitul vieţii, după ce a predicat altora evanghelia, el însuşi s-ar vedea respins de Dumnezeu (Cf 1Cor 9,27).

6. Gratuitate, nu calcul oportunist. În a doua parte a pericopei evanghelice se vorbeşte despre alegerea invitaţiilor. „Apoi, Isus i-a spus celui care l-a invitat: "Când dai un ospăţ la prânz sau la cină, nu-i invita pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe părinţii tăi, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te invite şi ei la rândul lor şi astfel să-ţi primeşti răsplata. Dimpotrivă, când dai un ospăţ, invită-i pe cei săraci, pe schilozi, pe şchiopi şi pe orbi. Atunci ferice de tine, căci ei nu au cu ce să-ţi răsplătească şi îţi vei primi răsplata la învierea celor drepţi" (Lc 14,12-14).

Înţelegem că Isus Cristos nu e contrar ospeţelor între rude şi prieteni la care el însuşi a participat, dar vrea ca aceste mese să fie expresia unei prietenii ce se cultivă stând şi mâncând împreună. În schimb, de multe ori mesele nu sunt decât ocazii în care se promovează şi se pun în aplicaţie calcule şi interese omeneşti, poate chiar meschine. De aceea, Isus adaugă: „nu-i invita pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te invite şi ei la rândul lor”.

Ieri ca şi azi viaţa umană este presărată de invitaţii la prânzuri, la cine, la recepţii care adesea sunt ritualuri sociale, ceremonii plictisitoare organizate pentru a-i studia pe alţii sau stabili relaţii şi cunoştinţe care să servească la nevoie. La aceste întâlniri, persoanele oneste nu participă bucuros ci cu o anumită greutate şi adesea rămân dezamăgite. Nu totdeauna a sta cu alţii este benefic sub aspect moral.

În casa fariseului, la prânzul organizat de el, erau multe persoane de treabă, cinstite, amabile, inteligente şi bine îmbrăcate. Nimeni nu părea adus de pe stradă, care şi numai cu prezenţa ar fi putut deranja şi strica atmosfera veselă de sărbătoare.

Până în zilele noastre evreii practicanţi, când sărbătoresc Paştele, lasă un loc liber la masă şi uşa casei întredeschisă pentru ca Mesia, venind în lume, să poată intra şi aduce binecuvântarea. Cu toate că în tradiţia ebraică este elogiat credinciosul care în zi de sărbătoare îi face pe săraci părtaşi la bucuria sa, nimeni în acea zi nu se gândise la ei.

Şi aşa se întâmplă cu cei mai mulţi creştini, nu numai în zilele de duminică ci şi la marile sărbători ale Crăciunului şi Paştelui.

7. Dar săracii unde sunt? Revenim în casa fariseului plină de oaspeţi. Totul este sărbătoresc. Isus vede, dar notează absenţa săracilor printre invitaţi. De aceea se întreabă urmând linia învăţăturii profeţilor: „Dar în casa aceasta săracii unde sunt?” Unde sunt „prietenii lui Dumnezeu”, cei care îi vor prezenta pe bogaţi lui Dumnezeu ca să fie primiţi în lăcaşurile veşnic” (Cf Lc 16,9).

În acest context îi spune fariseului: „Când dai un ospăţ, invită-i pe cei săraci, pe schilozi, pe şchiopi şi pe orbi. Atunci ferice de tine, căci ei nu au cu ce să-ţi răsplătească” (Lc 14,13-14).

Întrebarea „Dar săracii unde sunt?”, trebuie pusă nu numai în Biserică, ci în orice societate civilă, mai ales în cele care se declară moderne, democratice, progresiste dar care fundamental urmăresc doar profitul economic şi, ca în toate epocile istoriei, nu văd în săraci decât oameni care deranjează şi „strică” sărbătorile.

Aici, câteva întrebări. Ce este o societate civilă care nu-şi propune să creeze condiţii adecvate pentru ca toţi oamenii să poată sta la masa vieţii?

Cât valorează o instituţie religioasă care, prin învăţătura ei dar mai ales prin pilda vieţii, nu stimulează societatea civilă ca să înţeleagă că orice democraţie este fictivă şi orice progres este iluzoriu, dacă săracii rămân mereu pe ultimul loc?

8. Biserica în lumea contemporană. Despre aceasta se vorbeşte în documentul „Gaudium et spes” al Conciliului Vatican II. Începe cu o frază de mare efect: Bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor.
Nu este o afirmaţie autoreferenţială prin care Biserica se celebrează pe sine, ci este un program. Mai recent, Benedict al XVI-lea afirma că „activitatea caritativă a Bisericii nu este ceva facultativ şi opţional, ci face parte intrinsecă din natura ei”.

Astăzi în a doua lectură luată din Scrisoarea către Evrei se citeşte că prin intrarea în Biserică creştinii nu se află într-o instituţie în care doar se cinstesc şi se venerează simboluri religioase, ci s-au apropiat „de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul ceresc (…); v-aţi apropiat de Dumnezeu, judecătorul a toată omenirea (...).V-aţi apropiat de Isus, mijlocitorul noii alianţe” (Evr 12, 22-24a).

Biserica modelată după Cetatea cerească este Ierusalimul ceresc coborât pe pământ. Este oare admisibil ca în această comunitate de credinţă, în acest climat de sărbătoare săracii să fie excluşi sau ţinuţi mereu pe ultimele locuri?

9. Săracii: patronii noştri, comorile Bisericii. Sfântul Alois Orione, anii 1872-1949, preot italian întemeietor de congregaţii pentru călugări şi călugăriţe în serviciul celor săraci, spunea într-un discurs ţinut la Tortona: „Săracii sunt patronii mei”. În secolul al III-lea, împăratul roman Valerian îl întreba pe diaconul Laurenţiu unde sunt ascunse comorile Bisericii, pe care voia să le confişte. Tânărul Laurenţiu i-a răspuns: „Ţi le voi arăta mâine”. A doua zi i-a arătat mulţimea de orbi, schilozi, bolnavi şi săraci din Roma, cărora le împărţea ofertele comunităţii creştine: „Iată comorile Bisericii”, a spus Sfântul Laurenţiu. „Aceste comori nu scad niciodată şi rodesc pentru veşnicie”.

Răspunsul i-a părut împăratului drept o bătaie de joc. De aceea a dispus ca tânărul diacon să fie torturat pe un grătar înroşit şi omorât ca martir. Era în anul 258.

Dacă noi creştinii îi avem pe săraci ca „patroni ai noştri”, asemenea Sfântului Alois Orione şi sunt adevărate „comori ale Bisericii”, cum erau pentru Sfântul Laurenţiu, atunci înseamnă că folosim cu înţelepciune bunurile vremelnice care vor rodi pentru noi în veşnicie „la învierea celor drepţi”.

10. Fericitul Vladimir Ghika şi Liturghia aproapelui. Monseniorul Vladmir Ghika faţă cu aproapele I: „În spiritualitatea atât de aparte a Monseniorului Vladimir Ghika…învăluită în smerenie, practica neprecupeţită a virtuţii carităţii - prin fapte, rugăciune şi jertfă - a stat astfel mai curând ascunsă privirilor lumii, cunoscută direct, între patru ochi, celor care i-au simţit prezenţa vie prin faptă. Într-una din Cugetările sale zilnice, Monseniorul Ghika a zugrăvit cum nu se poate mai bine această virtute-cheie, virtutea regină: "O Doamnă cu buzele mute şi cu mâinile iuţi, făcând treabă de zor, în tăcere". Cheia de boltă a spiritualităţii lui Vladimir Ghika a fost, într-adevăr, preocuparea permanentă faţă de binele celorlalţi, faţă de nevoile şi suferinţele aproapelui.

Ridicată de el la rangul de comuniune supremă cu dragostea lui Cristos, nu s-a sfiit s-o as emene cu oficierea unei liturghii de un fel aparte, pe care a numit-o "Liturghia aproapelui".

În spiritul acestei apropieri între oficierea slujbei euharistice şi slujirea lui Isus în persoana aproapelui, întâlnit zi de zi şi la tot pasul, Monseniorul Vladimir avea să întocmească o rugăciune de o frumuseţe şi o discreţie ieşite din comun, înfăţişată ca o pioasă parafrază a Rugăciunii Tatăl Nostru. Ea este dedicată "Fiului celui mai iubit al Tatălui nostru al tuturor, celui sărac şi nevoiaş, celui care ţine locul lui Cristos pe străzi, în mansarde şi în spitale, sub poduri, în uşile brutăriilor, în groapa comună". Iată cum începe această meditaţie de nepieritoare substanţă:

Fratele nostru care eşti pe pământ,
Numele tău să fie pentru noi un nume sfânt,
Împărăţia ta în sufletele noastre să nu vină prea târziu,
Atunci când vom fi ţărână.
Tu şi noi înşine, într-un suflet uniţi,
Să facem voia Tatălui nostru,
Aici pe Pământ ca în Ceruri.
Fie numele tău binecuvântat pentru bucuria
De-a putea să-ţi dăruim pâinea noastră cea de toate zilele.
Iartă-ne pentru greşeala de a nu recunoaşte întotdeauna
Pe bunul Dumnezeu în chipul tău, chinuit de nevoi.
Iartă-ne, cum şi noi te iertăm când nu-L vezi îndată
În mâna noastră de ajutor întinsă spre tine.
Nu ne lăsa să ne îndepărtăm de sufletul tău,
Ci ajută-ne ca, în dragostea noastră faţă de Dumnezeu,
Să fim izbăviţi de cel rău.

Monsenioprul Vladmir Ghika faţă cu aproapele II: "...unul altuia să ne spunem: ‘Frate!' - de vreme ce ne recunoaştem fii ai Lui". (Vladimir Ghika)

Scris cu majusculă, Aproapele este Cristos însuşi, potrivit cuvintelor din Sfânta Evanghelie, care ne invită, fără ambiguitate, să vedem - sub chipul celor sărmani şi oropsiţi - pe fraţii noştri întru Cristos, ei înşişi fraţi ai lui Isus, ca noi înşine.

Această trăsătură constantă a gândirii Monseniorului Vladimir Ghika - a vedea în ceilalţi pe fraţii lui Cristos, a vedea în ceilalţi pe fraţii noştri şi pe fiii Tatălui - revine în încheierea meditaţiei despre Aproapele, în lumina sensului profund al rugăciunii Tatăl Nostru, menită tocmai a ne reaminti adevărul de credinţă că, puternici şi slabi, mai săraci ori mai avuţi, suntem, în ochii iubitori ai Părintelui Ceresc, o singură familie.

Odată adâncită reflecţia asupra acestui adevăr fundamental, reflectat exemplar în Rugăciunea Domnească, Monseniorul Ghika ne invită să ne aplecăm urechea asupra a ceea ce el numeşte murmurul viu al sufletelor în comuniune, şoptindu-şi ruga în prezenţa îngerilor, pecetluind cu semnul crucii împlinirea acestei mici experienţe spirituale atât de bogate în rod.

Cele două personaje ale finalului meditaţiei Monseniorului Vladimir Ghika sunt, nu întâmplător, Săracul şi celălalt - Prietenul darnic.

Cel dintâi, Săracul, spune un "Mărire Tatălui", interpretat în unul şi acelaşi spirit: "Mărire Tatălui care poartă grija noastră a tuturora! Mărire Tatălui care îşi apleacă, iubitor, privirile asupra noastră! Am văzut cu ochii mei pe Fiul Lui preaiubit venind la mine sub chipul şi înfăţişarea fratelui meu, revărsându-mi în suflet spiritul Păcii Sale" .

Cel de-al doilea, Fratele darnic, reia aceeaşi rugă în ecou, spunând: „Mărire Fiului care ne-a redat pe Tatăl! Mărire Fiului care face cu putinţă să fim cu toţii fraţi, căci graţie lui suntem fiii Tatălui şi fraţii Lui! Mărire Fiului a cărui lumină o văd în lumina ochilor tăi, şi al cărui spirit m-a făcut şi mă face să-ţi pot simţi, Fratele meu, suferinţa şi durerea."

Amândoi apoi, într-un singur glas, reiau aceeaşi rugă de laudă rostind uniţi: "Mărire Duhului Sfânt, Celui care, cu toată limpezimea, ne adună frăţeşte în dragostea lui Dumnezeu. Căci El, Duhul Sfânt, e Cel care, în a sa rostire tainică şi inefabilă, ne dă dreptul să strigăm către Cel de Sus: ‘Tată!' ; iar unul altuia să ne spunem: ‘Frate!' - de vreme ce ne recunoaştem fii ai Lui".

Meditaţia Monseniorului Ghika despre Tatăl Nostru ca rugăciune a familiei creştine se încheie cu următoarele cuvinte izvorâte din miezul rugii rostite: "Aşa cum s-ar fi cuvenit să fie încă de la început. Cum în orice caz ar trebui să fie acum. Şi cum se cade a fi, de acum înainte, în toţi vecii vecilor."

Însemnată de mâna lui pe o veche hârtie îngălbenită de vremuri, salvată prin minune din naufragiul timpului, meditaţia "În familie" reprezintă unul din micile giuvaeruri ale spiritualităţii Monseniorului Ghika, iradiind cu forţă nestinsă valoarea dragostei faţă de aproapele, întipărită adânc în sensurile rugăciunii Tatăl Nostru.

**********************
Ca omagiu adus noului Fericit şi prin bunăvoinţa prezumtivă a redacţiei „Actualitatea Creştină” am reprodus succesiv două articole semnate de Andrei Brezeanu cu titlul Monseniorul Vladimir Ghika faţă cu aproapele I, II. Autorul prezintă două meditaţii ale noului Fericit despre Liturghia aproapelui şi rugăciunea Tatăl nostru.

Articolele au fost publicate în revista Arhidiecezei de Bucureşti „Actualitatea creştină” - nr. 8, august 2013, în vederea beatificării Mons.Vladmir Ghika, care a avut loc sâmbătă 31 august în capitala României.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 31 august 2013)

Aici versiunea mult prescurtată, audio: