Consideraţii omiletice la Duminica a XX-a de peste an (C). Alergând pe stadionul vieţii, cu ochii fixaţi asupra lui Isus

(RV – 17 august 2013) E Ziua Domnului. „Dumnezeule, priveşte faţa lui Cristos şi fii ocrotitorul nostru, căci pentru noi mai mult valorează o zi în casa ta, decât mii de zile în altă parte” (Ps 83/84, 19-11).
1. Bucuria casei Domnului. Cântarea de intrare la Liturghia acestei duminici cuprinde câteva versete din psalmul 83/84 pe care îl cântau pelerinii urcând la templul din Ierusalim cu prilejul marilor sărbători.
Omul temător de Dumnezeu simte o imensă bucurie sufletească şi o adevărată înălţare a minţii şi a inimii pe măsură ce urcă pe muntele Domnului. Bucuria lăuntrică de a sta în prezenţa lui Dumnezeu îl face să uite oboseala drumului şi primejdiile pe care le-a înfruntat în timpul călătoriei. Porneşte de departe, înaintând din sat în sat. Călătoria anevoioasă conduce prin valea libaneză „a lacrimilor” (în ebraică, Bakà însemnă lacrimă), simbol al suferinţelor vieţii. Peisajul este transfigurat de ploaia de toamnă care împrospătează câmpurile după anotimpul torid.
Totul este simţit de pelerin ca o anticipare a binecuvântărilor care îl aşteaptă. Surprinzător, apare la orizont profilul oraşului sfânt, sediul „Dumnezeului oştirilor” (al constelaţiilor, al cosmosului). În procesiune cu alţii, pelerinul, ajuns sus pe muntele cel sfânt, contemplă zborul păsărilor care îşi au cuiburile în sanctuar, simbol al stării fericite de care se bucură slujitorii templului. Aceştia locuiesc acolo permanent şi nu doar temporar ca pelerinii. Este imaginea unei rezidenţe spirituale, a intimităţii cu Dumnezeu.

Pelerinul îşi manifestă credinţa în Domnul, simplă şi bucuroasă, în contrast cu idolatria care îi poartă pe oameni spre templele infame reprezentate de „corturile celor nelegiuiţi”. Numai în sanctuarul Dumnezeului adevărat există viaţă; aici este soarele, aici este scutul de protecţie împotriva coşmarurilor răului, aici pelerinul află pacea şi fericirea în întâlnirea cu Domnul.

Alternarea dintre prezenţă şi absenţă, care constituie trăsătura caracteristică a oricărui pelerinaj, devine parabola întregii vieţi cuprinsă între fericire şi suplică, între intimitate cu Dumnezeu şi depărtare de El, între cuvântul şi misterul său.

2. Locul prezenţei divine. În Vechiul Testament, locul prezenţei lui Dumnezeu, a fost mai întâi chivotul legământului iar apoi templul din Ierusalim. Aici se petrecea întâlnirea lui Israel cu Dumnezeu într-o experienţă de comuniune spirituală descrisă în cărţile sfinte.
În Noul Testament, prezenţa lui Dumnezeu în lume trece de la templul din Ierusalim în umanitatea lui Isus Cristos. În El sălăşluieşte toată plinătatea dumnezeirii. El este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, spune Isus. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6).

În acest sens, Conciliul Vatican II învaţă: Dumnezeu, care “vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1Tim 2,4),…când a venit plinirea timpului, l-a trimis pe Fiul său, Cuvântul făcut trup, uns de Duhul Sfânt, să ducă vestea cea bună săracilor, să-i vindece pe cei cu inima zdrobită, “ca un medic trupesc şi sufletesc” mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Într-adevăr, firea lui omenească în unitatea persoanei Cuvântului a fost instrumentul mântuirii noastre. De aceea, în Cristos s-a realizat împăcarea noastră desăvârşită şi ne-a fost dată plinătatea cultului divin (SC 5).

În acelaşi document despre sfânta liturgie (SC 7) se afirmă: „Cristos este mereu prezent în Biserica sa, mai ales în acţiunile liturgice. El este prezent în jertfa sfintei Liturghii, atât în persoana preotului, oferindu-se acum prin slujirea acestuia, el care s-a oferit odinioară pe cruce, cât mai ales sub speciile euharistice. El e prezent în sacramente prin puterea sa, aşa încât, atunci când cineva botează, Cristos însuşi este cel care botează. E prezent în cuvântul său, căci el este cel care vorbeşte în timp ce se citeşte în biserică sfânta Scriptură. În sfârşit, este prezent atunci când Biserica se roagă şi aduce laude, el care a făgăduit: “Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” (Mt 18,20).

„Prin Botez, oamenii sunt introduşi în misterul pascal al lui Cristos: morţi împreună cu el, înmormântaţi şi înviaţi împreună cu el, ei primesc spiritul înfierii “prin care strigăm: «Abba – Tată!»” (Rom 8,15) şi, astfel, devin adevăraţii adoratori pe care îi caută Tatăl” (SC 6).

Propunere. Ce bine ar fi ca acum în Anul Credinţei să devenim mai conştienţi de marele dar al Botezului prin care am devenit copii ai lui Dumnezeu şi fii ai Bisericii. Botezul este îngroparea întru moarte cu Cristos şi învierea cu El la o viaţă nouă: moarte pentru păcat şi viaţă nouă în Duhul Sfânt.
Acasă, la biserică sau oriunde se iveşte ocazia, atunci când facem semnul Crucii cu apă sfinţită să spunem cu atenţie şi calm: „Doamne, prin semnul acestei ape, reînnoieşte în mine darul Botezului pe care l-am primit în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.

3. Recuperarea forţelor pentru lupta creştină. În liniştea şi în climatul sărbătoresc al bisericii, simţim bucuria de a sta în prezenţa lui Dumnezeu, în duh şi adevăr. Ne simţim acasă deoarece am primit Duhul Fiului său. Suntem fii întru Fiul său unic, Domnul nostru Isus Cristos.
Masa Cuvântului şi Masa euharistică, cuvintele inspirate ale Scripturii, sfintele daruri, pâinea şi vinul, transformate prin binecuvântare în Trupul şi Sângele Domnului, devin hrană şi băutură, alimente spirituale indispensabile pentru lupta vieţii de fiecare zi. Altminteri nu putem păstra demnitatea de fii şi nici persevera pe urmele lui Cristos, începutul şi ţinta credinţei noastre.
Darul primit la Botez angajează. Am fost unşi ca profeţi ai lui Cristos cu menirea de a vesti adevărul în numele lui Dumnezeu chiar cu preţul vieţii.

Lucru deloc uşor. Orice botezat ar trebui să reziste până la sânge în lupta împotriva păcatului. Aceasta înseamnă să păşeşti în viaţă împotriva curentului, să nu te conformezi spiritului lumii, să nu te complaci într-o viaţă tihnită iresponsabilă.

Recunoaştem deschis că a fi creştini adevăraţi nu este uşor, orice s-ar spune, dar este fascinant şi înălţător. Bucuria în Domnul este o forţă vitală ce merită orice efort. Este însă nevoie de o reîmprospătare regulată a energiilor spirituale. O facem prin participarea la masa Cuvântului lui Dumnezeu, care e „duh şi viaţă” şi la masa Pâinii euharistice de care ne apropiem slabi şi neputincioşi şi de la care ne întoarcem întăriţi mai puternici decât leii.

4. Profetul, un om incomod. Adevăratul profet deranjează pentru că spune adevărul lui Dumnezeu. Liturghia îl propune azi în prima lectură pe profetul Ieremia. Acesta se simte sedus de Domnul pentru misiunea sa încât preferă chiar moartea decât să treacă peste datoria de a spune adevărul limpede şi curat.
Profeţi mincinoşi au existat întotdeauna şi sunt şi astăzi. Îi auzim şi îi vedem lansând dezinvolt mesaje folosind canalele cele mai moderne şi tehnicile de convingere cele mai studiate. S-ar spune că „fiii întunericului” sunt mai versaţi decât „fiii luminii”. E nevoie de simţ critic şi mult discernământ.

Profeţii adevăraţi întâmpină împotriviri, sunt persecutaţi şi mulţi sfârşesc prin a fi omorâţi chiar în Cetatea Sfântă.
Ieremia, unul dintre cei patru mari profeţi ai Vechiului Testament, plăteşte scump fidelitatea faţă de misiunea sa. În capitolul 20 al cărţii se plânge: „Tu m-ai sedus, Doamne, şi eu m-am lăsat sedus. Ai fost mai tare ca mine şi m-ai biruit. În fiecare zi sunt obiect de batjocură, toată lumea râde de mine, căci ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: "Silnicie! Asuprire!", aşa încât cuvântul Domnului îmi aduce zilnic ocară şi batjocură. Îmi spuneam: "Nu mă voi mai gândi la el, nici nu voi mai vorbi în numele lui!" Dar, iată, în oasele mele şi în inima mea era parcă un foc mistuitor. Mă sileam să-l stăpânesc, dar nu reuşeam” (Ier 20,7-9).

Ce s-a întâmplat? Prezenţa lui Dumnezeu în viaţa profetului se asemăna cu un foc nestins, era ca o ademenire irezistibilă. O experienţă dulce şi amară, contrastată ani de-a rândul sub diferiţi regi, până la Sedecia. În anul 588, înainte de Cristos, babilonienii au suspendat asediul Ierusalimului pentru a-i înfrunta pe egipteni. Ieremia continuă să anunţe pustiire şi distrugere. Se opune promotorilor războiului pronunţându-se împotriva alianţelor şi propunând încrederea în Dumnezeu. A fost acuzat de defetism, că „nu caută fericirea, ci nenorocirea poporului". Defetismul se verifică în timp de război şi consistă în lansarea şi răspândirea de zvonuri sau informaţii false sau tendenţioase în timp de război cu privire la situaţia reală a ţării.

Înţelegem că acuzaţia „duşman al poporului” este de când lumea şi mereu actuală. Stă mărturie peste vremuri „Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei” situat în fosta închisoare politică din Sighetu Marmaţiei.

Ca pedeapsă, Ieremia a fost aruncat într-o cisternă fără apă, unde s-a scufundat în mâl. În mod providenţial, la sfatul unui curtean etiopian, piosul rege Sedecia a dispus ca profetul să fie scos din fântână înainte de a muri.


5. Pe stadionul vieţii, cu ochii fixaţi asupra lui Isus. Se poate spune că Ieremia face parte în mod ideal din marea mulţime de mărturisitori ai credinţei în Cristos. Ei vorbesc prin exemplul vieţii şi încurajează la statornicie pe toţi cei care au fost seduşi de Dumnezeu Tatăl în urmarea lui Cristos.

Îndeamnă autorul Scrisorii către Evrei 12,1-4, azi lectura a doua: „Să parcurgem, deci cu perseverenţă cursa de alergare care ne stă în faţă, cu ochii fixaţi asupra lui Isus”.
„Fraţilor, suntem înconjuraţi de o mulţime imensă de mărturisitori ai credinţei; ca şi ei, să ne debarasăm de tot ceea ce ne împovărează, mai întâi de păcatul care ne înlănţuie; atunci vom parcurge cu perseverenţă cursa de alergare care ne stă în faţă, cu ochii fixaţi asupra lui Isus, care este începutul şi ţinta credinţei noastre. Renunţând la bucuria care i-a fost propusă, el a îndurat chinurile crucii fără a ţine seama de dezonoarea ei, şi, aşezat la dreapta lui Dumnezeu, domneşte împreună cu el. Meditaţi exemplul celui care a îndurat atât de mult din partea păcătoşilor, şi atunci nu veţi mai fi copleşiţi de descurajare. În lupta voastră contra păcatului, voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge.”

Imaginându-şi o scenă grandioasă într-un stadion plin de mărturisitori ai credinţei, gata să intre în concurs, autorul Scrisorii către Evrei îi îndeamnă pe creştini să se debaraseze de tot ceea ce ar putea să le îngreuneze cursa şi să privească nu la exemple date de sfinţii de demult ci la unicul model adevărat, Isus Cristos.
Îndeamnă la debarasarea de păcat şi la statornicie o comunitate în care apăreau semne evidente de criză, de descurajare în faţa idealului de viaţă creştină. Isus însuşi a parcurs în viaţa pământească drumul pe care îl propune creştinilor. El, care este ţinta credinţei noastre, va duce la îndeplinire lucrarea începută în creştini. La ea se ajunge păşind pe „Calea Crucii” ce conduce la slava învierii.
În fond, este vorba de trăirea conştientă a botezului pe care Isus l-a acceptat în mod anticipat în râul Iordan, l-a dorit intens să se împlinească tot timpul vieţii pământeşti şi l-a primit prin răstignirea şi moartea pe Cruce în afara Cetăţii.

6. Pace şi sabie în Evanghelie. „Am venit să port mai degrabă dezbinarea, nu pacea”. Aceste cuvinte par să iasă din gura altei persoane şi nu a lui Isus; par scoase dintr-o altă carte şi nu din evanghelii.
Nimic surprinzător. Credinţa creştină comportă o luptă continuă împotriva răului care vrea să prindă rădăcini în noi. Isus nu a început predicarea Evangheliei spunând oamenilor: „Staţi liniştiţi, totul merge bine!”. Din contra, a chemat oamenii la convertirea inimii, la schimbarea radicală a vieţii: "Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie" (Mc 1,15).


Evanghelia duminicii cuprinde câteva afirmaţii ale lui Isus făcute probabil în circumstanţe diferite, dar culese şi ordonate de evanghelistul Luca în c.12,49-53, pentru a preciza misiunea lui Isus. Sunt ca nişte scântei ce luminează drumul pentru câteva clipe iar apoi lasă în urmă nedumerire şi întuneric.
Sunt cuvinte ce tulbură deoarece par în contradicţie cu Isus pe care îl cunoaştem. Îngerii au cântat îndelung la naşterea sa: „Pace oamenilor de bunăvoinţă” sau oamenilor „pe care Dumnezeu îi iubeşte”. A proclamat pe munte: „Fericiţi făcătorii de pace, căci ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu”. La fiecare Liturghie repetăm cuvintele din Evanghelia după Ioan: „Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă”.

Nu este contradicţie între toate acestea şi Evanghelia de azi?
Scrie Sfântul Luca: „În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: "Am venit să aduc foc pe pământ şi cât aş vrea ca el să fie deja aprins! Trebuie să primesc un botez, şi cât mă apasă aşteptarea împlinirii lui! Credeţi că am venit să aduc pacea în lume? Vă spun, nu, ci mai degrabă dezbinarea. Căci de acum încolo cinci persoane din aceeaşi familie vor fi dezbinate: trei împotriva a două şi două împotriva a trei; se vor dezbina tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii şi nora împotriva soacrei".
Toate afirmaţiile lui Isus sunt profund adevărate. El este marele făcător de pace. Mai mult, Cristos este „pacea noastră”(Ef 2,14) şi ne cheamă să o construim împreună cu El.

7. Atenţie la adevărata pace! Pacea lui Cristos nu înseamnă traiul tihnit în bunăstare materială, nu este lipsa de angajare, nu este acceptarea resemnată a injustiţiei, a prepotenţei, a viciilor care degradează viaţa umană. Pacea pe care ne-o dă Cristos nu înseamnă capitulare în faţa răului. Pacea lui Isus este rodul unei lupte continue împotriva răului care caută să crească în noi şi alături de noi. Pacea lui Isus este seninătatea şi liniştea ce vin din faptul de a şti că suntem în mâinile lui Dumnezeu, în prietenie cu El şi cu semenii noştri.


Desigur, nu orice pace este bună. Puţini ştiu că în regula Sfântului Benedict, figurează în capitolul IV, n. 25 această recomandare: „Pacem falsam non dare”. Deci există şi o pace falsă. De aceea, patriarhul monahismului occidental recomandă călugărilor formatori şi tuturor în general să nu se amăgească cu iluzii ci să se edifice reciproc în adevărul radical al Evangheliei. Pacea falsă nu-i decât echilibru de temeri, un ţesut de compromisuri. Nu este bună pacea cimitirelor sau a pustiurilor create de violenţă.

Pacea a devenit azi un cuvânt depreciat, strigat deopotrivă de cei violenţi şi de cei blânzi; este strâmbat şi aplecat în toate formele, încât ajunge să spună lucruri diferite pentru fiecare.

Desigur, Isus promite pace ucenicilor săi, dar precizează că nu „pacea aşa cum o dă lumea” (In 14,27). Dacă eu mă rog pentru pace şi o invoc de la Dumnezeu ca dar, ştiu şi că Dumnezeu nu intervine în lume la nivel de efecte prodigioase, ci în ţinutul inimii. Intervine prin prietenii săi împăcaţi lăuntric care ştiu să devină pacificatori.

8. Dezbinări din cauza Evangheliei. Fără a ne referi aici la sciziunile confesionale, religioase, recunoaştem că este greu de acceptat ca evanghelia lui Isus să poarte dezbinare. Observăm totuşi că nu orice dezbinare este rea. O spune cuvântul primordial din cartea Facerii: „Voi pune duşmănie între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei” (Gen 3,15). Orice credincios este şi custodele acestei duşmănii divine între fiii şarpelui şi fiii femeii, duşmănie străveche cât binele şi răul.
Orice credincios este, după cuvintele bătrânului Simeon, semn de împotrivire în lume (Lc 2,34). Se împotriveşte celui care nu urmăreşte decât să domine şi să înfrângă, să acumuleze averi peste averi şi să se bucure; se împotriveşte la orice alegere pentru una mai evanghelică. Astfel se creează o dezbinare, o divizare a cărei frontieră nu este imobilă, ci se deplasează, nu coincide cu hotarele Bisericii, ci traversează mai degrabă ţinuturile inimilor.


9. Focul şi botezul lui Isus. "Am venit să aduc foc pe pământ”, spune Isus, precum se poartă în timpul nopţii o flacără în urma căreia să păşim; aşa cum se aprinde focul într-o casă rece cu luminile stinse pentru a reaprinde iubirea între cei care locuiesc în ea.
„Am venit să aduc foc pe pământ şi cât aş vrea ca el să fie deja aprins!” Isus vrea ca focul iubirii care arde în el, să ardă şi în ucenicii săi. În sensul acestei dorinţe arzătoare este şi fraza imediat următoare: „Trebuie să primesc un botez, şi cât mă apasă aşteptarea împlinirii lui!”. Isus nu fuge de moarte ci trăieşte aşteptând cu înfrigurare împlinirea până la capăt a vieţii în fidelitate faţă de voinţa Tatălui.

Sfârşitul iminent este imaginat ca o scufundare în apele reci şi întunecate ale morţii pe care Isus o acceptă în deplină solidaritate cu păcătoşii. Astfel deschide prin jertfa sa nepătată izvorul purificării şi reînnoirii întregii umanităţi.
Moartea sa ca izvor de mântuire nu poate lăsa indiferent pe nimeni ci provoacă luarea unei atitudinii: pro sau contra. Este o alegere care poate crea dezbinări în familii; o alegere în faţa căreia cedează orice altă legătură afectivă şi care pătrunde ca o sabie cu două tăişuri, provocând contraste şi conflicte în intimitatea familiei.

Acest pasaj este paralel cu cel din Luca 14,25-26: „Multă lume mergea după Isus, iar el întorcându-se, le-a spus: Dacă cineva vine la mine şi nu-şi urăşte tatăl, mama, femeia, copii, fraţii şi surorile, ba chiar propria viaţă, nu poate fi ucenicul meu”.


Sunt exigenţele Evangheliei dar nu ne descurajăm. Cu psalmul 39, răspunzând la lectura profetului, spunem: Mi-am pus toată nădejdea în Domnul, el s-a plecat spre mine şi mi-a ascultat strigătul. M-a scos din prăpastia morţii, din noroi şi mocirlă, mi-a pus picioarele pe stâncă, mi-a făcut paşii siguri…Eu sunt sărac şi nefericit, dar Dumnezeu are grijă de mine. Tu eşti ajutorul şi eliberatorul meu: Dumnezeul meu, nu zăbovi!

(RV – A. Lucaci, material omiletic din 15 august 1992, revăzut şi structurat sâmbătă 17 august 2013)

Aici serviciul audio: