Un antrenor, la Papa Francisc. Interviu, sau mai bine zis, lecţie de viaţă şi credinţă

RV 11 aug 2013. „Emoţia va fi mare, dar Papei Francisc aş vrea să-i spun: «Dacă mâine seară nu aveţi nimic mai bun de făcut, veniţi cu noi la stadion!»”

A lăsat o vie impresie, deşi au trecut câteva zile, amplul interviu acordat de antrenorul echipei naţionale de fotbal a Italiei, Cesare Prandelli, pentru cotidianul „La Gazzetta dello Sport”, în ediţia de pe 8 august. Dialogul a fost realizat cu ocazia audienţei în care Papa Francisc va primi în Vatican, marţi, 13 august, selecţionatele Italiei şi Argentinei, cu o zi înainte de amicalul pe care cele două echipe de fotbal îl vor disputa pe stadionul «Olimpico» din Roma.

Meciul amical, dar şi vizita la Papa Francisc, au pornit de la antrenorul Prandelli. Cum i-a venit ideea? „Dintr-o dată!”, răspunde antrenorul Italiei, „după primele ieşiri ale Pontifului, în acel climat de simpatie şi consens general. M-am gândit la Italia şi Argentina, naţionalele «sale», care să pornească împreună de la acelaşi hotel, pentru a-l întâlni cu bucurie. Restul, l-a făcut Federaţia noastră. Marţi se va împlini”.

Ce v-a impresionat la Papa Francisc? Prandelli răspunde: „Directivele imediate şi precise, obişnuinţele înnăscute, umilinţa, primele cuvinte despre blândeţe şi compasiune. Astăzi nu mai ştim din ce materie este compasiunea. Curajul blândeţii înseamnă curajul de a accepta propriile limite, propriile slăbiciuni. În faţa societăţii de astăzi este inadmisibil să te recunoşti vulnerabil. Papa Francisc a devenit foarte uşor un punct de referinţă şi nu doar pentru cei care sunt catolici”.

Numele Francisc face trimitere la Sfântul Francisc, „sărăcuţul din Assisi”, la imaginea unei Biserici sărace, la pace şi dreptate socială. Ce spun aceste lucruri pentru cei din fotbal? Antrenorul Italiei nu stă pe gânduri: „Există prea multă inegalitate între bogăţie şi sărăcie. Într-o lume civilizată, aşa ceva este inacceptabil. Turneul «Confederations Cup» din Brazilia mi-a lăsat o impresie puternică contrastul dintre stadioanele noi şi sărăcia din jurul lor. Şi apoi, mulţimea de la manifestaţiile de protest… Când coboară în stradă atâţia tineri, trebuie să-i asculţi. Prioritatea nu este fotbalul! Prioritare sunt şcolile, asistenţa sanitară, locul de muncă”.

Priorităţi – observă jurnalistul – care au fost sacrificate pentru Cupa Mondială. „Da”, preia cuvântul Prandelli, „cred că mondialul brazilian poate să coexiste cu o mai bună politică socială. Cu siguranţă este imposibil să joci bine pe un stadion care a costat 800 de milioane, amplasat lângă un cartier sărac de 120 de mii de oameni, din care 20% n-au ce duce la gură. Dar să nu ne gândim numai la America de Sud! Contrastele devin din ce în ce mai mari şi în Europa. Dacă mergem aşa înainte, şi noi vom trăi blindaţi, şi noi vom avea cartierele noastre sărace”.

Dar Balotelli, unul din atacanţii Italiei, ajută un cartier sărac din oraşul Salvador de Bahia. „E adevărat”, spune Prandelli, „când mi-a cerut voie să iasă din hotel pentru că o călugăriţă misionară a întrebat de el, i se citea în ochi o bucurie atât de mare încât i-am spus imediat «da», chiar dacă eram blindaţi în hotel. Mario are generozitatea şi sensibilitatea potrivite pentru a trăi cu intensitate această întâlnire cu Papa”.

Papa Francisc, reia reporterul, a reuşit să adune milioane de tineri în timpul călătoriei sale în Brazilia. „E un semn bun”, a replicat antrenorul Italiei, „pentru că tinerii reprezintă viitorul. Liturghia pe ploaie de la Copacabana mi-a adus aminte de când m-am dus cu surorile mele să-l vedem pe Papa Ioan Paul al II-lea la Caravaggio (în apropiere de Bergamo). Ploua atât de mult că în viaţa mea nu m-am udat ca atunci. Dar când Papa a coborât din elicopter şi a spus: «Nu vă temeţi, este apă binecuvântată!», mi se părea că nu ne mai udă. Nu s-a îmbolnăvit nici unul”.

Ce îi veţi spune Papei Francisc marţi, la audienţă? Prandelli răspunde: „Aş vrea să-i spun: «Dacă mâine seară nu aveţi nimic mai bun de făcut, veniţi cu noi la stadion». Dar cred că vocea mă va părăsi din cauza emoţiei”.

Şi dacă Papa – reia jurnalistul – vă va întreba de contractul lui Balotelli de 120 de milioane? Selecţionerul italian a replicat: „De ce să nu se dea prin lege o parte din asemenea sume pentru scopuri sociale? De ce să nu se pună anumite praguri? Fotbaliştii sunt cei din urmă care pot face ceva şi cei dintâi care donează pentru solidaritate. Trebuie să-şi dea de făcut preşedinţii de cluburi şi instituţiile. Fotbalul face prea puţin pentru a merge spre lume şi pentru a lupta împotriva injustiţiilor sociale. Un fotbal mai sărac ar avea de câştigat”.

(…) Vă amintiţi de pelerinajele nocturne din timpul Campionatului European, împreună cu fiul Nicolò şi delegaţia oficială? „De primul pelerinaj, mai ales! Credeam că avem de mers pe jos 13 km, în schimb erau 24! La km 18 a plonjat asupra noastră tăcerea efortului. Dar au aflat cei de la radioul polonez şi a dat ştirea în direct: «Cine vrea să vadă delegaţia Italiei, o găseşte în pelerinaj la mănăstirea călugărilor Camaldolenzi. Se aprindeau luminile de la case, lumea cobora în stradă ca să ne salute…”

Nu se vorbeşte, dar Prandelli şi un grup de jucători merg deseori în vizită la copiii din spitale. Ce gânduri trezeşte această experienţă în legătura sa cu Dumnezeu? Răspunde antrenorul Italiei: „Cine sunt eu ca să-i cer cont lui Dumnezeu şi să-l întreb «de ce?» În loc să mă enervez, mă gândesc mai degrabă să-i ajut, chiar dacă unii dintre ei mai au puţin de trăit. Fără să ştie cineva ne-am dus de mai multe ori la spitalul Meyer din Florenţa, eu, Cassano, Balotelli şi Buffon. Mai ales ei trei. Medicii spun că după emoţia întâlnirii, analizele copiilor sunt mai bune, aproape ca o terapie”.

Când l-aţi întâlnit prima oară pe Dumnezeu? „Când mama mă învaţă rugăciunile înainte de masă şi de culcare. (…) Din când în când, simt nevoia să merg într-o biserică şi să stau în tăcere. Chiar şi numai 5 minute. Mă simt acasă”.

Acum câţiva ani, Manuela, soţia lui Prandelli a fost răpusă de o boală necruţătoare. S-ar părea că rugăciunile n-au fost ascultate, observă reporterul. Prandelli răspunde: „Vă povestesc, pentru că ar putea să-i întărească pe cei care suferă. Cu o noapte înainte ca Manuela să plece dintre noi, eram cu toţii în patul ei: eu, fiul meu, fiica mea. Vorbeam cu ea, o mângâiam, ea a zâmbit la noi… Au fost momente de o spiritualitate surprinzătoare, aş spune, chiar momente frumoase, şi pentru faptul că mama a avut grijă să-i pregătească bine pe copii pentru acest moment. Ei bine, nici chiar în acele momente nu m-am îndoit de bunătatea lui Dumnezeu”.

(rv – A. Dancă)