Consideraţii omiletice la Duminica a XVIII-a, An, C: Viaţa unui om, oricât de bogat ar fi, nu depinde de averea lui!" (Lc 12, 15b)

(RV - 31 iulie 2010) E ziua Domnului. „Dumnezeule, vino-mi în ajutor; Doamne, grăbeşte-te să mă salvezi. Tu eşti ajutorul şi eliberatorul meu; Doamne, nu întârzia!” Cântarea de intrare Liturghia duminicală este începutul psalmului 69. Cu această invocaţie preoţii, persoanele consacrate, călugări şi călugăriţe, dar şi tot mai mulţi laici, încep zilnic oficiul Rugăciunii orelor pentru sfinţirea timpului, a vieţii în orice împrejurare: Dumnezeule, vino în ajutorul meu! Doamne, grăbeşte-te să mă ajuţi!

1. Toţi în călătorie. Înainte de a ne apropia de lecturile biblice, propunem o istorioară din înţelepciunea hasidică. Este vorba despre acel curent inovator de gândire în viaţa comunităţilor evreieşti de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, bazat pe iubirea de Dumnezeu şi trăirea cu bucuriei a credinţei în relaţiile cu semenii.

Se povesteşte că într-o zi rabinul polonez Hofez Chaim a primit vizita unui străin care, surprins de locuinţa modestă a gazdei constând dintr-o încăpere plină cu cărţi şi doar o simplă bancă, l-a întrebat: „Rabbi, dar unde îţi este mobila?” Rabinul i-a răspuns: „Şi a ta unde e?”. „A mea?” - a replicat oaspetele - „Dar eu sunt în călătorie!”. „Şi eu”, a adăugat scurt rabinul.

Istoria filozofilor şi a sfinţilor tuturor religiilor sunt pline de episoade de acest fel. Nu este ceva doar din vremurile trecute, căci şi astăzi întâlnim oameni care renunţă la confortul şi comoditatea pe care le oferă viaţa modernă, nu se lasă absorbiţi de preocupări superflue ci se dedică cu pasiune lucrurilor esenţiale.

2. Rostul vieţii. Suntem toţi în călătorie iar în Duminica a XVIII-a de peste an, ciclul C, Liturghia propune pasajul din Evanghelia după Sf. Luca în care Isus arată ce este esenţial în viaţa noastră. Răspunzând unuia care îi cerea să se facă mediator asupra moştenirii pe care trebuia să o împartă cu fratele său, Isus îl invită să se ferească de pofta de avere, deoarece viaţa omului nu depinde de ceea ce unul are.

Povesteşte apoi parabola unui om bogat care continua să adune averi peste averi. Şi Isus conclude: „Dumnezeu i-a spus: «Nebunule! Chiar în această noapte ţi se va cere viaţa înapoi! Şi cele adunate ale cui vor fi?» Aşa se întâmplă cu acela care îşi adună avere, dar nu se îmbogăţeşte în faţa lui Dumnezeu” (Lc 12, 20-21).

3. Pofta de avere. Pentru a strânge averi adesea riscăm să ne slăbim inima, să ne irosim chiar viaţa fără a ne da seama. O viaţă otrăvită pentru a poseda din ce în ce mai mult. Parabola Evangheliei trasează narativ portretul unei mulţimi de oameni. Lume niciodată mulţumită: cu cât are mai mult, cu atât ar vrea mai mult, fără a ţine cont de nimeni, nici chiar de propria conştiinţă. Avertizează Isus: „Căci viaţa unui om, oricât de bogat ar fi, nu depinde de averea lui!" (Lc 12, 15b). Cu toate acestea pentru mulţi a fi înseamnă a avea: cu cât ai mai mult, cu atât crezi că eşti mai mult, te simţi mai important şi te consideri îndreptăţit să te comporţi cu autosuficienţă privind de sus la ceilalţi. Şi apoi cum foloseşti bunurile este treaba ta şi nimeni nu trebuie să te critice. Sunt bunurile tale.

4. Idolatria. Devierea de la adevărata credinţă nu este ateismul, ci închinarea la idoli. Este situaţia în care Dumnezeu sfârşeşte prin a fi o referinţă foarte îndepărtată, slabă, aproape inexistentă, încât omul ajunge să creadă că averile îi garantează viitorul. „Nebunule! Chiar în această noapte ţi se va cere viaţa înapoi! Şi cele adunate ale cui vor fi?” (Lc 12,20) - încheie Isus scurta parabolă despre nevroticul strângător de averi. În drumul spre locul de veci nu vine în urmă camionul sau tirul cu lucrurile adunate prin trudă şi sudoare. În viaţa de dincolo nu se poartă cu sine averi, bunuri materiale, ci fapte bune, istorii de împărţire cu alţii, de solidaritate, de iubire faţă de aproapele şi de viaţă dăruită pentru binele altuia. Unde stau atunci siguranţa şi bogăţiile noastre? În conturile din bancă, în speculaţiile la bursa de valori sau în gesturi de fraternitate şi atenţie faţă de semeni?

5. Deşertăciunea vieţii. Am putea să ne gândim puţin cu autorul biblic Qohelet numit şi Ecleziastul care nu încetează să repete: „Havel havalim, vanitas vanitatum, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune…Cu ce se alege omul din toată averea şi din tot zbuciumul inimii lui, pentru care s-a trudit sub soare? ( Qoh 1,2.22).
Şi din nou parabola lui Isus: „Chiar în această noapte ţi se va cere viaţa înapoi! Şi cele adunate ale cui vor fi?”. Concluzia este în finalul parabolei: „Aşa se întâmplă cu acela care îşi adună avere, dar nu se îmbogăţeşte în faţa lui Dumnezeu" (Lc 12,21).

6. Să nu ne amăgim. Isus avertizează anticipat că trudeşte în zadar, macină fără să strângă făină, acela care nu se îmbogăţeşte înaintea lui Dumnezeu. Pentru cine crede cu adevărat în Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, acest lucru este evident. Pentru cine nu crede sau crede doar până la jumătate, lucrul rămâne neînţeles.

Albert Camus, scriitor, dramaturg şi filozof francez (1913 – 1960) a scris înainte de accidentul de automobil în care şi-a pierdut viaţa împreună cu editorul său Michel Gallimard: „A da un nume greşit lucrurilor contribuie la nefericirea lumii”.

Dă faliment acela care uită de Dumnezeu limitându-şi orizontul vieţii la persoana proprie şi ceea ce are. Să privim cadrul complet al existenţei noastre. Domnul nu cere înstrăinarea de realitate, fuga de răspundere, dezinteresul de viaţa concretă de fiecare zi, ci aruncă o lumină adevărată peste lucruri pentru o justă apreciere a lor. Cine se lasă absorbit total de lucrurile materiale cu care se confundă, dispare cu ele în deşertăciune. Şi apoi?... Există un apoi. Există un dincolo de capătul vieţii pământeşti care se pregăteşte pe drum, în timpul călătoriei. Există o realitate tainică pe care omul o poartă cu sine, o face să crească, să se dezvolte ca o sămânţă ce devine plantă, pom roditor. Este realitatea harică primită de creştini la taina Botezului în care suntem îngropaţi întru moarte cu Cristos şi înviaţi împreună cu el la o viaţă nouă.

Acum realitatea este ambiguă: adevărul şi minciuna, binele şi răul, întunericul şi lumina, dreptatea şi nelegiuirea, grâul cel bun şi neghina, trăiesc laolaltă.

7. Ce avem de făcut? Aflăm din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni 3,1-5.9-11, azi lectura a doua: Fraţilor, dacă, aşadar, aţi înviat împreună cu Cristos, râvniţi la lucrurile de sus, unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Năzuiţi spre cele de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă de acum cu Cristos în Dumnezeu; când Cristos, care este viaţa voastră, se va arăta, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu el plini de mărire. De aceea ucideţi în voi ceea ce este pământesc: desfrâul, necurăţia, patimile, dorinţele rele şi acea goană după averi, care este o slujire la idoli. Să dispară dintre voi minciuna; debarasaţi-vă de purtarea omului vechi, care este în faptele voastre, şi îmbrăcaţi-vă cu omul cel nou, cel pe care Creatorul îl face mereu nou după chipul său, ca să-l conducă la adevărata cunoaştere. Astfel nu mai este deosebire între greci şi iudei, între circumcişi şi necircumcişi, nu mai sunt barbari, sălbatici, sclavi sau liberi; nu mai este decât Cristos: el este totul în toţi.

8. Din nou Ziua Domnului. Duminica este sărbătoarea săptămânală a Paştelui, a celor morţi şi înviaţi cu Cristos. Lăsând la o parte orice slujire la idoli, creştinii se reunesc pentru Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, fiind invitaţi toţi la masa Mielului nepătat care s-a jertfit pentru împăcarea lumii cu Dumnezeul cel veşnic viu şi adevărat.
În protocolul mănăstirii franciscane de la Şumuleu-Ciuc din anul 1763 sunt amintiţi şi pelerini catolici de peste munţi, din Moldova, veniţi la sărbătoarea hramului. Despre ei se precizează în documentul în limba latină că erau „albis induti vestibus”, adică „îmbrăcaţi în haine albe”, potrivit portului românesc (de atunci).

Straiele albe, simple şi curate, sunt şi ele o expresie a sufletului mai ales în zi de sărbătoare. Sunt un răspuns la îndemnul Sfântului Paul: Dacă, aşadar, aţi înviat împreună cu Cristos, râvniţi la lucrurile de sus”, „debarasaţi-vă de purtarea omului vechi, care este în faptele voastre, şi îmbrăcaţi-vă cu omul cel nou, cel pe care Creatorul îl face mereu nou după chipul său, ca să-l conducă la adevărata cunoaştere.

(RV – A. Lucaci, material omiletic din 31 iulie 2010, adăugit şi restructurat vineri 2 august 2013)

Aici serviciul audio: