Mă numesc Francisc, dar mă simt iezuit şi gândesc ca un iezuit. De Sfântul Ignaţiu, cu Pontiful la „Chiesa del Gesù” din Roma

(RV – 31 iulie 2013) În sărbătoarea Sfântului Ignaţiu de Loyola, fondatorul Societăţii lui Isus, Pontiful a celebrat Sfânta Liturghie cu iezuiţii în „Chiesa del Gesù" din Roma. A fost o celebrare euharistică în formă privată, precum Liturghiile din capela Casei Sfânta Marta.


În cursul conversaţiei avute în avion cu jurnaliştii, la întoarcerea de la Rio de Janeiro, întrebat dacă se simte încă iezuit, Papa Francisc a răspuns astfel:

Papa Francisc: „Este o întrebare teologică, căci iezuiţii fac vot de obedienţă faţă de Papă. Dar dacă Papa este iezuit, poate că trebuie să facă vot de ascultare faţă de prepozitul general al iezuiţilor… Nu ştiu cum se rezolvă această chestiune… Eu mă simt iezuit ca spiritualitate; mă refer la spiritualitatea Exerciţiilor, la ceea ce am în inimă. Şi tocmai pentru că mă simt astfel, voi merge peste câteva zile să celebrez împreună cu iezuiţii sărbătoarea Sfântului Ignaţiu, printr-o Sfântă Liturghie. Nu mi-am schimbat spiritualitatea, nu, nu am devenit franciscan alegând să mă numesc Francisc. Mă simt iezuit şi gândesc ca un iezuit. Nu cu înţelesul de ipocrit, ci ca un iezuit”.

Cu aceste cuvinte, pronunţate recent, Papa Francisc confirma sentimentele de apartenenţă la familia iezuiţilor, întemeiată în 1540 de Ignaţiu de Loyola.

Iată acum câteva fragmente din omilia Sfântului Părinte, rostită la celebrarea Euharistică în sărbătoarea fondatorului Societăţii lui Isus: „În cadrul acestei celebrări euharistice în care-l sărbătorim pe Sfântul Ignaţiu de Loyola, fondatorul Societăţii lui Isus, în lumina lecturilor pe care le-am ascultat aş dori să vă propun trei reflecţii simple, călăuzite de trei expresii: a-l pune în Centru pe Cristos şi Biserica; a ne lăsa călăuziţi de El pentru a-L sluji; a ne simţi ruşinaţi de propriile limite şi păcate, pentru a fi umili în faţa Domnului şi a fraţilor".


„Stema noastră, a iezuiţilor, este o monogramă, acronim al lui “Iesus Hominum Salvator” (IHS), după cum ştim foarte bine. Dar această stemă ne aminteşte continuu o realitate pe care nu trebuie să o uităm niciodată; centralitatea lui Cristos pentru fiecare dintre noi şi pentru întreaga Societate pe care Sfântul Ignaţiu a dorit să o cheme chiar „a lui Isus” pentru a indica în Isus punctul de referinţă.”


Citând Exerciţiile Spirituale ce explică necesitatea absolută a centralităţii lui Cristos, care conduce – a spus – la „o continuă ieşire din noi înşine” şi „la o anumită Kenosis”, la „ieşirea din iubirea de sine, din propria voinţă şi interesE” Papa Francisc a întrebat: „pentru noi toţi este implicită centralitatea lui Cristos?”

„Îl pun cu adevărat pe Cristos în centrul vieţii mele? Căci există întotdeauna tentaţia de ne pune pe noi înşine în centru. Şi când un iezuit se pune pe sine în centru şi nu pe Cristos, greşeşte”.

„Cristos” este viaţa noastră”, a continuat actualul Papă, format în spiritualitatea ignaţiană. „Centralităţii lui Cristos îi corespunde totodată centralitatea Bisericii: sunt două flăcări ce nu pot fi separate: eu nu pot să-l urmez pe Cristos decât în Biserică şi cu Biserica… Cu rădăcinile şi fundamentul în Biserică, aşa ne vrea Isus. Nu pot exista parcursuri paralele sau izolate. Da, parcursuri de cercetare, parcursuri creative, sigur şi acestea sunt importante, dar în direcţia periferiilor”.


Pentru trăirea centralităţii lui Cristos şi a Bisericii, Pontiful a dat exemplul Sfântului Paul, indicând de asemenea experienţa Sfântului Ignaţiu. În esenţă, trăirea acestei duble centralităţi „presupune să ne lăsăm cuceriţi de Cristos”, le-a spus Papa confraţilor iezuiţi, acest lucru însemnând „disponibilitate faţă de aproapele şi urmarea ţelului lui Cristos şi punerea cu sinceritate a trei întrebări: „Ce am făcut pentru Cristos? Ce fac pentru Cristos? Ce trebuie să fac pentru Cristos”.

r.v./a.m.