Mă numesc Francisc, dar mă simt iezuit şi gândesc ca un iezuit. De Sfântul Ignaţiu,
cu Pontiful la „Chiesa del Gesù” din Roma
(RV – 31 iulie 2013) În sărbătoarea Sfântului Ignaţiu de Loyola, fondatorul Societăţii
lui Isus, Pontiful a celebrat Sfânta Liturghie cu iezuiţii în „Chiesa del Gesù" din
Roma. A fost o celebrare euharistică în formă privată, precum Liturghiile din capela
Casei Sfânta Marta.
În cursul
conversaţiei avute în avion cu jurnaliştii, la întoarcerea de la Rio de Janeiro, întrebat
dacă se simte încă iezuit, Papa Francisc a răspuns astfel:
Papa Francisc:
„Este o întrebare teologică, căci iezuiţii fac vot de obedienţă faţă de Papă. Dar
dacă Papa este iezuit, poate că trebuie să facă vot de ascultare faţă de prepozitul
general al iezuiţilor… Nu ştiu cum se rezolvă această chestiune… Eu mă simt iezuit
ca spiritualitate; mă refer la spiritualitatea Exerciţiilor, la ceea
ce am în inimă. Şi tocmai pentru că mă simt astfel, voi merge peste câteva zile să
celebrez împreună cu iezuiţii sărbătoarea Sfântului Ignaţiu, printr-o Sfântă Liturghie.
Nu mi-am schimbat spiritualitatea, nu, nu am devenit franciscan alegând să mă numesc
Francisc. Mă simt iezuit şi gândesc ca un iezuit. Nu cu înţelesul de ipocrit, ci ca
un iezuit”.
Cu aceste cuvinte, pronunţate recent, Papa Francisc confirma
sentimentele de apartenenţă la familia iezuiţilor, întemeiată în 1540 de Ignaţiu de
Loyola.
Iată acum câteva fragmente din omilia Sfântului Părinte, rostită la
celebrarea Euharistică în sărbătoarea fondatorului Societăţii lui Isus: „În cadrul
acestei celebrări euharistice în care-l sărbătorim pe Sfântul Ignaţiu de Loyola, fondatorul
Societăţii lui Isus, în lumina lecturilor pe care le-am ascultat aş dori să vă propun
trei reflecţii simple, călăuzite de trei expresii: a-l pune în Centru pe Cristos şi
Biserica; a ne lăsa călăuziţi de El pentru a-L sluji; a ne simţi ruşinaţi de propriile
limite şi păcate, pentru a fi umili în faţa Domnului şi a fraţilor".
„Stema
noastră, a iezuiţilor, este o monogramă, acronim al lui “Iesus Hominum Salvator” (IHS),
după cum ştim foarte bine. Dar această stemă ne aminteşte continuu o realitate pe
care nu trebuie să o uităm niciodată; centralitatea lui Cristos pentru fiecare dintre
noi şi pentru întreaga Societate pe care Sfântul Ignaţiu a dorit să o cheme chiar
„a lui Isus” pentru a indica în Isus punctul de referinţă.”
Citând Exerciţiile
Spirituale ce explică necesitatea absolută a centralităţii lui Cristos, care conduce
– a spus – la „o continuă ieşire din noi înşine” şi „la o anumită Kenosis”, la „ieşirea
din iubirea de sine, din propria voinţă şi interesE” Papa Francisc a întrebat: „pentru
noi toţi este implicită centralitatea lui Cristos?”
„Îl pun cu adevărat pe
Cristos în centrul vieţii mele? Căci există întotdeauna tentaţia de ne pune pe noi
înşine în centru. Şi când un iezuit se pune pe sine în centru şi nu pe Cristos, greşeşte”.
„Cristos” este viaţa noastră”, a continuat actualul Papă, format în spiritualitatea
ignaţiană. „Centralităţii lui Cristos îi corespunde totodată centralitatea Bisericii:
sunt două flăcări ce nu pot fi separate: eu nu pot să-l urmez pe Cristos decât în
Biserică şi cu Biserica… Cu rădăcinile şi fundamentul în Biserică, aşa ne vrea Isus.
Nu pot exista parcursuri paralele sau izolate. Da, parcursuri de cercetare, parcursuri
creative, sigur şi acestea sunt importante, dar în direcţia periferiilor”.
Pentru
trăirea centralităţii lui Cristos şi a Bisericii, Pontiful a dat exemplul Sfântului
Paul, indicând de asemenea experienţa Sfântului Ignaţiu. În esenţă, trăirea acestei
duble centralităţi „presupune să ne lăsăm cuceriţi de Cristos”, le-a spus Papa confraţilor
iezuiţi, acest lucru însemnând „disponibilitate faţă de aproapele şi urmarea ţelului
lui Cristos şi punerea cu sinceritate a trei întrebări: „Ce am făcut pentru Cristos?
Ce fac pentru Cristos? Ce trebuie să fac pentru Cristos”.