Consideraţii omiletice la Duminica a XVI-a de peste an (C). Marta şi Maria: acţiune
şi contemplaţie, realităţi complementare
(RV - 20 iulie 2013) E Ziua Domnului.“Iată, Dumnezeu este ajutorul meu;
Domnul este ocrotitorul vieţii mele. Cu bucurie îţi voi aduce jertfă, voi preamări
numele tău, Doamne, pentru că este bun” (Ps 53/54 ,6.8). 1. Mai
întâi, rugăciune.Cu invocaţia psalmistului începem Liturghia duminicală
implorând ajutorul Domnului împotriva duşmanilor care atentează la viaţa noastră fizică
şi spirituală. Tradiţia iudaică a legat această compoziţie psaltică de figura lui
David salvat ca prin minune atunci când, urmărit de Saul, primul rege al lui Israel,
a fost trădat de locuitorii deşertului Zif, unde se refugiase (1Sam 23,19).
Datorită aspectului său ca model constant, psalmul 53/54 trimite mai curând
la repertoriul cultic de uz comun şi comunitar. Specialiştii biblici consideră compoziţia
ca un model de gen literar numit „suplică” în care actorii sunt trei: „eu”, rugătorul
credincios, „ei”, duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, şi Domnul Dumnezeul nostru. Trei sunt
şi momentele: trecutul fericit, prezentul amar şi viitorul aducerii de mulţumire pentru
salvarea din primejdii.
Tot psalmul este punctat de numele lui Dumnezeu care
îl salvează pe rugător. Şi ştim că numele este însăşi persoana în acţiune: „Numele
Domnului este un turn tare; cel neprihănit fuge în el şi stă la adăpost”(Prov
18,10).
2. Rugăciune cu Cristos. Mai mult decât David,
Isus a fost contrariat şi urmărit mereu în viaţa publică, nu de străini, ci de mai
marii poporului său. Aşa se întâmplă, şi ştia bine că „duşmanii omului sunt cei din
casa lui” (Mt 10,36).
Mai mult, însă, decât David, Isus s-a încrezut
în Tatăl ceresc care, în finalul vieţii pământeşti, l-a înviat din morţi şi i-a dat
un nume mai presus de orice alt nume. Jertfa sa de mulţumire, perpetuată peste veacuri
în Biserică, este sfânta şi dumnezeiasca Liturghie care se aduce pe tot pământul de
la răsăritul soarelui şi până la apus.
Psalmul 53/54 este considerat ca rugăciunea
lui Cristos, pe care Biserica o înalţă împreună cu capul ei. Este rugăciunea creştinilor
morţi şi înviaţi cu Cristos la o viaţă nouă prin taina Botezului, care la celebrarea
euharistică îşi unesc activ truda, bucuriile, eşecurile, speranţele, jertfele spirituale
de fiecare zi cu sacrificiul Mielului fără pată.
Gândurile curate şi dorinţele
credincioşilor sunt înmănuncheate minunat în rugăciunea zilei numită „colecta”, rostită
sau cântată în numele tuturor de preotul care slujeşte la altar: „Priveşte
cu îndurare, Doamne, la slujitorii tăişi înmulţeşte cu
bunătate asupra lordarurile harului tău,pentru ca, înflăcăraţi de speranţă, credinţă şi iubire,să stăruie cu grijă pururi trează în împlinirea poruncilor
tale”.
3. Prietenie şi ospitalitate. Reuniţi
în ziua Domnului pentru Sfânta Liturghie, să considerăm cu atenţie momentele din viaţă
în care Dumnezeu vine la noi ca oaspete dorind să fie primit şi ascultat.
În
fapt, duminica aceasta suntem invitaţi la masa Cuvântului ca prieteni. Găsim ospitalitate
şi prietenie în cortul lui Abraham la Mambre în partea meridională a Palestinei, localitate
devenită sanctuar deoarece, în vremuri îndepărtate, Abraham a primit ca oaspeţi trei
călători străini. Tradiţia creştină a văzut întotdeauna în cei trei bărbaţi sau îngeri
care s-au prezentat lui Abraham în amiaza mare un simbol al Sfintei Treimi.
Ne
bucurăm de ospitalitate şi prietenie în casa modestă, presupunem, dar primitoare a
Martei şi Mariei din Betania unde Isus obişnuia să poposească în drum spre Ierusalim.
În familiaritatea cu persoana lui Isus se poate înţelege azi importanţa ascultării
Cuvântului său. Pentru ca o asemenea ascultare să se realizeze este nevoie de a sta
împreună cu cel care vorbeşte, de a rămâne cu bucurie în intimitatea conversaţiei,
de a crea pace şi tăcere în inimă pentru ca oaspetele, prietenul să afle spaţiu în
ea.
Alături de această atitudine adoptată de Maria care stă la picioarele
învăţătorului asemenea unui ucenic, notăm atitudinea Martei care se agită, fiind prinsă
până peste cap de o mie de trebuiri. Deşi recunoscând primatul ascultării, meditarea
acestui episod evanghelic din viaţa familială trebuie să ne facă să nu punem în opoziţie
viaţa contemplativă şi viaţa activă, cât mai curând să se considerăm pe amândouă ca
expresii importante ale vieţii de credinţă.
4. Ospitalitate sacră
la Mambre. Două sunt subiectele reflecţiei noastre. Primul constituie cadrul general
subliniat de Liturghie prin alegerea primei lecturi biblice luată din cartea Genezei
c.10. Este vorba de temaospitalităţii.
Povestirea vizitei
celor trei personaje misterioase în cortul patriarhului Abraham este ţesută în întregime
prin descrierea ospitalităţii călduroase de tip oriental. Textul aparţine tradiţiei
iahviste în care omul păstrează o legătură strânsă familială şi cordială cu Dumnezeu
care se prezintă în formă umană, vorbeşte, stă la masă, primeşte gesturile de ospitalitate
ce i se acordă.
Notăm şi familiaritatea lui Abraham, trăsătură ce trebuie recuperată
în relaţia noastră cu Dumnezeu, având în vedere că Logosul, cuvântul lui Dumnezeu
s-a făcut trup şi a locuit între noi.
La toate popoarele vechi, ospitalitatea
era învăluită într-o aură de tip sacru. Primirea unui călător, mai ales a unui necunoscut,
era mereu un gest aproape religios. Persoana altuia, trimite către Cel cu totul altul
care este Dumnezeu. Prezenţa sa îmbogăţeşte, umple sufletul. Notăm şi modul spontan
şi firesc demonstrat de Abraham la primirea oaspeţilor.
În faptul zilei, când
totul în jur părea încremenit, nemişcat, Abraham stă în aşteptare la intrarea în cort;
aleargă în întâmpinare îndată ce-i zăreşte pe călători, îi primeşte, pregăteşte masa
împreună cu Sara, soţia sa, serveşte la masă asemenea unui preot la templu căci, repetăm,
ospitalitatea este ceva sfânt. La plecare îşi conduce oaspeţii şi primeşte binecuvântarea
şi promisiunea că peste un an Sara, soţia sa va avea un fiu, pe Isaac.
O
primire naturală, firească. De câte ori anumite forme de ospitalitate provoacă
un soi de indispoziţie interioară. Prea multe ceremonii pot ascunde neîncredere, răceală,
nepăsare faţă de persoana oaspetelui; pot face ca primirea să trezească o anumită
respingere.
O primire gratuită, dezinteresată. Când gestul ospitalier
este dictat de interes şi calcul utilitarist, dispare nimbul sacru al ospitalităţii
lăsând în loc o caricatură a ei. Adevărata ospitalitate se verifică atunci când
oaspetelui care mulţumeşte i se răspunde scurt şi fără adausuri: „Pentru nimic!
A fost o plăcere pentru mine!”
Răspunsul este expresia bucuriei de
a fi stat împreună, de a se cunoaşte, a-şi împărtăşi gândurile, a se minuna descoperind
taina pe care o poartă oaspetele, a afla ceva din misterul persoanei celuilalt. Totul
devine astfel o trimitere spre Marele Altul care este Dumnezeu.
Biserica a
dovedit în mod luminos vocaţia ei la iubire şi universalism. Să ne gândim la pelerinii
care de-a lungul istoriei poposeau la mănăstiri şi hanuri ale Bisericii în drum spre
marile sanctuare. Domnul şi Învăţătorul ei a îndemnat-o la o asemenea alegere: „Am
fost străin şi m-aţi primit; am fost flămând şi mi-aţi dat de mâncare…Ori de câte
ori aţi făcut aceasta unui singur dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mi-e mi-aţi
făcut” (Mt 25, 33.40). Iar autorul Scrisorii către Evrei atrăgea atenţia creştinilor
cu acest apel: „Nu uitaţi ospitalitatea, căci datorită ei unii i-au primit,
fără să-şi dea seama, pe îngeri” (Ev 13,2).
Când sărbătoresc
Paştele, evreii sunt invitaţi să ţină întredeschisă uşa încăperii unde se consumă
cina pascală pentru a fi gată să-l primească pe Mesia sau pentru a permite unui sărac
să se aşeze la aceeaşi masă, primind astfel binecuvântarea divină.
5. Două
modele de ospitalitate în Betania. De la stejarii din Mambre, la umbra
cărora Abraham a primit oaspeţi în timpul arşiţei de la amiază, ne deplasăm în satul
Betania, în casa Martei şi Maria şi a fratelui lor Lazăr, unde Isus găseşte primire
şi căldură în deplasările sale apostolice în drum spre Cetatea Sfântă.
Predicator
itinerant, fără nici o piatră pe care să-şi pună capul peste noapte, Isus simte gustul
prieteniei în anturajul acestor persoane. Episodul despre vizita lui Isus în Betania
este povestit de Sfântul Luca în c. 10 imediat după parabola bunului Samaritean.
A
primi în casă un personaj de seamă este o mare onoare, însă creează nu puţine probleme
celor care trebuie să se ocupe de primirea lui pentru a-o oferi ospitalitatea ce i
se cuvine. Trebuie prevăzute toate: curăţenie, ordine, fiecare lucru la locul său,
să nu lipsească nimic. Aşa gândea Marta, una din cele două femei protagoniste.
Totul
pare să se înscrie în codul bunelor maniere inclus în porunca iubirii de aproapele.
Politeţea este primul dintre actele acestei iubiri. Iubirea de aproapele se extinde
dincolo de gestul bunului Samaritean. Ea ajunge până la a-şi da viaţa pentru cineva.
Contrastul
dintre activismul Martei şi atenţia concentrată a Mariei, stând la picioarele lui
Isus, este accentuat în mod voit de evanghelistul Luca pentru a scoate în lumină aspectul
esenţial al ospitalităţii.
Marta se preocupă, este îngrijorată în timp ce
Maria stă la picioarele Domnului, adică în poziţia ucenicului, a elevului care ascultă
cu atenţie cuvintele Învăţătorului. Marta se zbate, se agită, se frământă: verbe care
potrivit evanghelistului nu favorizează primirea împărăţiei lui Dumnezeu întrucât
incompatibile cu primirea Cuvântului său.
Grija prea mare, exagerată pentru
aspectul exterior devine obstacol ce compromite întâlnirea între persoane şi abate
atenţia de la ceea ce este important deplasând accentul spre accesoriu sau mai puţin
important.
Marta şi Maria sunt simbolul a două atitudini interioare. Nu este
în chestiune pretinsa opoziţie dintre viaţa activă, considerată ca fiind inferioară,
activitate „de jos”, şi viaţa contemplativă văzută ca experienţă nobilă, drept culme
spirituală.
6. „Partea cea mai bună”. Serviciul, diaconia, caritatea
sunt componentă esenţială a comunităţii creştine. Mai ales în ultimii ani, s-a afirmat
tot mai clar şi în formă solemnă că practicarea carităţii de către Biserică nu este
pentru ea ceva facultativ, ci face parte esenţială din natura ei. Biserica şi-a exprimat
opţiunea preferenţială pentru săraci ţinând cont şi de fenomenul global al mobilităţii
umane.
Angajată în servicii multiple pe tărâm social, comunitatea creştină
nu trebuie să uite că misiunea ei primară este să caute „mai întâi împărăţia lui Dumnezeu”,
„să se ocupe de cele ce sunt ale Tatălui”, „să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să-l
pună în practică”.
Dumnezeu nu se lasă programat de noi. Nu se lasă redus
la un Dumnezeu al familiei, al clanului, al asociaţiei, modelat după chipul şi asemănarea
noastră. Numai ascultarea deschisă, creează spaţiul interior pentru primirea oaspetelui.
Aici se ajunge la culmea lecţiei date de Isus care vorbeşte despre „partea ce mai
bună” şi „singurul lucru necesar”. Maria şi-a ales partea cea mai bună care nu i se
va lua”.
Iar partea cea mai bună, taina ascunsă de veacuri, descoperită
acum poporului sfânt este el, oaspetele, Cristos în mijlocul nostru; înseamnă
a împlini „ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos” în trupul nostru, pentru trupul
său care este Biserica (Cf Col 1.24, azi lectura a doua).
Primirea
tainei lui Cristos, partea cea mai bună, implică dilatarea spaţiilor umane, a măsurilor
mici, strâmte şi înguste; înseamnă intrarea în lăcaşul înţelepciunii lui Dumnezeu
care a mântuit lumea prin moartea şi învierea Fiului său.
Despre pescuitorii
de perle care se cufundă în apele mării se spune că se dotează cu o lungă ramură de
bambus asigurând astfel contactul cu suprafaţa pentru aprovizionarea cu aer.
Ascultarea
cuvântului lui Dumnezeu nu înseamnă pierdere de timp ci din contra ea garantează viaţa
spirituală pentru a intra în posesia perlei împărăţiei lui Dumnezeu. Altminteri, există
riscul de a ne sufoca în activismul frenetic ce caracterizează epoca noastră pierzând
în final ierarhia valorilor şi sensul vieţii.
7. Contemplativi în
acţiune.În acest sens, ceea ce se afirmă în Mesajul Sfântului Părinte
pentru Postul Mare 2013 la n.4, stabileşte echilibrul dintre contemplaţie şi acţiune
pe plan spiritual.
„Existenţa creştină constă într-o continuă urcare pe muntele
întâlnirii cu Dumnezeu pentru a coborî apoi din nou, aducând iubirea şi forţa care
derivă din ea, în aşa fel încât să-i slujim pe fraţii şi surorile noastre cu însăşi
iubirea lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură vedem cum zelul apostolilor pentru vestirea
evangheliei care trezeşte credinţa este strâns legat de grija caritabilă cu privire
la slujirea faţă de cei săraci (cf. Fap6,1-4).
Contemplaţia
şi acţiunea, simbolizate într-un fel de figurile evanghelice ale surorilor Maria şi
Marta, în Biserică trebuie să coexiste şi să se integreze (cf. Lc10,38-42).
Prioritatea revine mereu raportului cu Dumnezeu şi adevărata împărtăşire evanghelică
trebuie să se înrădăcineze în credinţă (cf. Cateheză la Audienţa generală din
25 aprilie 2012). De fapt, uneori se tinde să se circumscrie termenul "caritate" la
solidaritate sau la simplul ajutor umanitar. În schimb este important să ne amintim
că operă maximă de caritate este tocmai evanghelizarea, adică "slujirea cuvântului".
Nu există acţiune mai benefică, deci caritabilă, faţă de aproapele decât a
frânge pâinea cuvântului lui Dumnezeu, a-l face părtaş de vestea cea bună a evangheliei,
a-l introduce în raportul cu Dumnezeu: evanghelizarea este cea mai înaltă şi integrală
promovare a persoanei umane. Aşa cum scrie slujitorul lui Dumnezeu papa Paul al VI-lea
în enciclica Populorum progressio, vestirea lui Cristos este primul şi principalul
factor de dezvoltare (cf. nr. 16).
Adevărul originar al iubirii lui
Dumnezeu faţă de noi, trăit şi vestit, deschide existenţa noastră să primească această
iubire şi face posibilă dezvoltarea integrală a omenirii şi a fiecărui om (cf.Caritas in veritate, 8).
(RV – A. Lucaci, material
omiletic din 18 iulie 1992, adăugit şi restructurat sâmbătă 20 iulie 2013)