Consideraţii omiletice la Duminica a XV-a de peste an (C): Mergi şi fă şi tu la fel

(RV - 13 iulie 2013) E ziua Domnului, ziua odihnei lui Dumnezeu după minunata lucrare a creaţiei, când privind toate câte făcuse, a constatat că erau foarte bune. E ziua lucrării şi mai minunate a răscumpărării prin Isus Cristos întru care am primit darul fiilor lui Dumnezeu.
1. Popas duminical pentru verificarea vieţii. În răgazul duminicii vrem să verificăm direcţia drumului vieţii spre a ne fixa bine încă o dată menirea şi ţinta ei. Intrând în lăcaşurile de rugăciune pentru a lua parte la Sfânta Liturghie, suntem pătrunşi de gânduri cucernice, nu totdeauna bine definite. Ne vine însă în ajutor cuvântul lui Dumnezeu. Cu psalmul 16 spunem fiecare: „Cu inimă curată vreau să apar în faţa ta, Doamne, ca să privesc cu nesaţ chipul tău”.

Este dispoziţia lăuntrică a omului dornic de comuniunea cu Dumnezeu; iar dacă în calea acestei comuniuni constatăm vreun obstacul, la rugăciunea zilei cerem înlăturarea lui: „Dumnezeule veşnic, tu arăţi celor rătăciţi lumina adevărului tău, ca ei să se poată întoarce pe drumul cel bun; te rugăm, dă-le harul de a respinge ceea ce este nedemn de ei şi de a căuta ceea ce este spre onoarea lor”.
Cuvântul lui Dumnezeu cuprins în lecturile biblice la Sfânta Liturghie ne luminează calea şi ţinta întregii vieţi.

2. O minunată parabolă prilejuită de dragul discuţiei. În pericopa evanghelică propusă la Liturghia acestei duminici citim că un învăţător al legii, ca să-l prindă în vorbă pe Isus, l-a întrebat: „Învăţătorule ce trebuie să fac, ca să dobândesc viaţa veşnică?”. Cunoaştem răspunsul lui Isus referitor la porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Cunoaştem şi minunata parabolă prin care Isus îi răspunde la întrebarea suplimentară „Cine este aproapele meu?”. Aşa cum unui cunoscător îi sunt suficiente primele patru note muzicale pentru identificarea partiturii, la fel şi pentru noi sunt de-ajuns primele cuvinte ale povestirii şi în mintea noastră se derulează întreaga parabolă: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon”. Este parabola bunului samaritean, a samariteanului milostiv, acea perlă din Evanghelia după Sfântul Luca 10, 25-37.

3. Comuniunea cu Dumnezeu, lucrarea esenţială a religiei. „Ce trebuie să fac?” este întrebarea cea mai frecventă pe care oamenii şi-o pun în rezolvarea oricărei chestiuni, de la cea culturală la cea politică, de la cea a relaţiilor umane la cea religioasă. Întrebarea „ce-i de făcut?” revine sub diferite forme şi în Biblie căpătând în final sensul unei alte întrebări: „Care este lucrarea esenţială a religiei?”.
În prima lectură duminicală, luată din cartea Deuteronomului în care poporul lui Israel întors din exilul babilonian regândeşte vechea Lege de pe Sinai, citim că ceea ce trebuie făcut este convertirea la Dumnezeu: „Întoarce-te la Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău” (Dt 30,10). Nu este ceva imposibil pentru om, se arată mai departe în textul sacru, căci „cuvântul acesta este chiar lângă tine, pe buzele tale şi în inima ta, ca tu să-l poţi împlini" (Dt 30,14).
Fără o convertire radicală explicitată în porunca de a-l iubi pe Dumnezeu „din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lc 10,27), cultul religios şi observarea legilor morale sunt simple cochilii goale, frumoase dar fără conţinut.
Ştiinţa, cunoaşterea legii nu este de-ajuns: trebuie să devină activitate. În alte cuvinte, să începem a citi cărţile pe care le ştim pe de ros, să învăţăm rugăciunile pe care le recităm în fiecare zi, să înţelegem lucrurile pe care le explicăm altora, să descoperim persoanele care trăiesc lângă noi de ani de zile, fără ca prin asta se le fi devenit vecini.
Lectura Apostolului din Scrisoarea Sfântului Paul către Coloseni 1,15-20 oferă un al doilea element pentru reflecţie. În convertirea totală la Dumnezeu, trebuie să-l avem ca punct de reper pe Isus Cristos care „este imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut, primul născut între toate creaturile…Căci Dumnezeu a voit ca toate lucrurile să-şi atingă desăvârşirea în Cristos. Prin el şi pentru el a voit să împace toate, cele din cer şi cele de pe pământ, aducând pace prin sângele său vărsat pe cruce” (Col 1,15.19-20).
Fără acest reper, oamenii riscă să conceapă convertirea la Dumnezeu ca o intensificare a cultului şi moralei, sau o meditare mai intensă asupra textelor sacre sau tainelor cosmosului.

2. Isus, Bunul Samaritean. Parabola oferită de evanghelistul Luca explică în ce sens Isus este „imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut” şi care este rolul educator ale acestei „imagini” în istoria relaţiilor noastre cu Dumnezeu.
În povestirea parabolei se arată că Dumnezeu este îndurătorul şi că imaginea sa îndurătoare este prezentă în Isus. El este samariteanul care se apleacă asupra omului rănit de păcat, îl îngrijeşte şi se preocupă de el ca să-şi revină. În fond, este parabola relaţiilor noastre cu Dumnezeu.
Parabola ne spune că oamenii, chiar cei mai religioşi, dacă nu sunt educaţi să înţeleagă această „imagine” a lui Dumnezeu iubitor de oameni, nu sunt sensibili la marile probleme care frământă omenirea.
Pe de altă parte, cei care înţeleg imaginea lui Isus, bunul samaritean, se preocupă să coboare pe străzile lumii, unde un mare număr de persoane are extremă nevoie de ajutorul lor.

3. Dificultatea multora. Învăţătorul legii, care discută cu Isus despre iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, este unul dintre atâţia învăţători, sinceri din punct de vedere religios, care pe timpul lui Isus se întrebau care poruncă din legea lui Moise ar fi în măsură mai mult decât altele să conducă oamenii la viaţa veşnică.
Învăţătorul legii, format probabil la şcoala marelui cărturar Hillel, aflase de la maestrul său că la baza tuturor celorlalte stă porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. În aceasta este de acord cu Isus. Pe de altă parte, pare convins că nu este uşor de împăcat iubirea de aproapele cu iubirea de Dumnezeu.

Dacă întreabă: „Cine este aproapele meu?”, el nu o face pentru că nu ştie, dar vrea să-i spună lui Isus: „Cât de greu este să-l consideri ca aproapele tău pe cineva care nu-ţi este aproape în sensul plin al cuvântului. Tu ce gândeşti?”.
Învăţătorul legii dorea să ştie. Isus, nu-i oferă o ştiinţă nouă, ci îi spune doar să facă ceea ce deja cunoaşte: Ştii totul, dar atât timp cât nu pui în practică, ştiinţa nu-ţi serveşte la nimic, este inutilă, ca o monedă scoasă din circulaţie. Cunoaşterea creştină nu înseamnă a şti, nu se reduce la „a şti ceva” sau „a vedea” ci la a trăi.

4. Preotul şi levitul. În realitate, mulţi în iudaismul din acea epocă erau convinşi că cele două porunci ale iubirii de Dumnezeu şi de aproapele nu ar fi întotdeauna posibil de armonizat. Pentru a rămâne la parabola de azi, se întrebau: „Cum să-i iubeşti pe samariteni, dacă de veacuri, evrei şi samariteni nu se privesc în ochi? Şi poate e bine că este aşa: e mai bine să stai departe de eretici”.
Amintim că una dintre cele mai grave insulte care puteau fi aduse unui iudeu din acel timp era faptul de a-l identifica cu samaritenii: „Nu spuneam noi bine că eşti samaritean şi că ai diavol?”(In 8,48). Aceştia erau definiţi în termeni injurioşi precum „câini, porci” iar unii învăţau că Dumnezeu, pentru a-i pedepsi din cauza apostaziei lor de la vechea credinţă a lui Israel, nu avea să-i facă să învie pentru judecata finală.

La întrebarea învăţătorului legii, Isus răspunde prin această parabolă localizată pe o stradă care leagă Ierihonul şi Ierusalimul. Pe acest drum s-a petrecut un jaf, o tâlhărie soldată cu rănirea gravă a unui trecător iudeu; a fost atacat de bandiţi, jefuit, acoperit cu răni şi acum zace aproape mort.

Ce contrast puternic! Strada care conduce în oraşul sfânt a devenit un drum de tâlhării şi moarte. Să te îngrozeşti! Dar nu e tot. Iată, întâmplător trece un preot care, văzând acel om zăcând într-o baie de sânge, pentru a nu se pângări trece mai departe. Se duce sau vine de la Ierusalim? Din text nu reiese clar. Dacă se duce, comportamentul său este grav; dacă se întoarce după ce a slujit la templu, este şi mai grav. Aici sunt de lămurit unele atenuante posibile. A atinge un cadavru sau sânge uman era considerat în Israel un act pângăritor, cu atât mai mult în cazul unui preot care se pregătea să oficieze slujbe religioase. Cine ar fi făcut-o, trebuia să se supună unui complicat ritual de purificare.

Nu este diferită de cea a preotului purtarea levitului care şi el „trece mai departe”. Levit înseamnă unul care ţine de tribul lui Levi, unul din cei 12 fii ai patriarhului Iacob. Din ordinul lui Moise, toţi leviţii bărbaţi puteau desfăşura funcţii sacre la templu, dar numai descendenţii din Aaron, fratele său, şi el din tribul lui Levi, puteau fi consideraţi preoţi în sens deplin.

Nu există nimeni în această ţară căruia să-i fie milă de alţii? se întreabă Isus.
5. Imitarea lui Isus, bunul samaritean. Dar iată soseşte un samaritean. Se va opri sau va trece „mai departe” şi el? Oricât ar părea de necrezut, iudeul rănit este ajutat, nu de fiii poporului său, dar de un samaritean care, ajuns în dreptul lui, l-a văzut şi i s-a făcut milă de el; apoi s-a apropiat, i-a pansat rănile...l-a condus la un han şi i-a purtat de grijă (Lc 10,34).

După actele de milostenie pe care le face, apare clar că samariteanul nu iubeşte doar cu vorba, ci „prin fapte şi în adevăr”(1In 3,18). Evident, Isus idealizează figura samariteanului cu scopul de a se face mai bine înţeles: un samaritean în carne şi oase cu greu s-ar fi putut întâlni pe drumul spre Ierusalim, şi probabil nu ar fi ajutat un iudeu, oricare ar fi fost starea lui.

Fragmentul evanghelic se încheie cu invitaţia „Mergi şi fă şi tu la fel”, dar sensul este: „Mergi şi fă, imită ceea ce Isus a învăţat şi a făcut în cursul vieţii sale”.

Cei de alte religii vor fi având alte lucruri „de făcut”. Noi creştinii, avem unul în plus: să-l imităm pe Isus în dăruirea totală spre binele oamenilor în numele lui Dumnezeu.
În acest sens, comunitatea creştină îşi are în samariteanul din parabolă emblema sa: nu ţine cont de clan, de bariere rasiale, politice sau religioase.
Cunoaşterea lui Dumnezeu, trece în mod necesar prin cunoaşterea omului…Cristos este calea omului, iar omul calea Bisericii.

Reţinem că tradiţia creştină a văzut în samariteanul milostiv un reprezentant simbolic al lui Cristos. Şi astăzi, în Ţara Sfântă, pe strada Ierusalim-Ierihon se află un modest sit arheologic din epoca cruciaţilor amintind pelerinilor locul hanului din parabolă. Pe o piatră se poate citi inscripţia unui pelerin din evul mediu gravată în latină: „Dacă până şi preoţi şi leviţi trec mai departe peste angoasa ta, să ştii că Cristos este Bunul Samaritean: el va avea milă de tine şi în ceasul morţii te va purta în hanul cel veşnic”.
Este ceea ce sperăm fiecare.

(RV – A. Lucaci, material omiletic din 14 iulie 2007, adăugit şi restructurat sâmbătă 13 iulie 2013)

Aici serviciul audio: