„Lumen fidei”: amplă sinteză a primei Enciclice a Papei Francisc
(RV – 5 iulie 2013) „Lumen fidei”, „Lumina credinţei” este prima Enciclică semnată
de Papa Francisc. Împărţită în patru capitole, plus introducerea şi o concluzie, „Lumen
fidei” se adaugă enciclicelor lui Benedict al XVI-lea despre caritate şi speranţă
şi asimilează „munca preţioasă” efectuată de Papa emerit, care completase aproape
Enciclica despre credinţă.
La
această „primă redactare” a documentului, Papa Francisc a adăugat contribuţii ulterioare.
Introducerea enciclicei ilustrează motivaţiile care stau la baza documentului.
Este vorba, în primul rând, de recuperarea luminii credinţei încât să ilumineze întreaga
existenţă a omului şi să-l ajute să distingă binele de rău. În special în epoca modernă,
credinţa se opune căutării, fiind văzută ca o iluzie, ca un salt în gol care împiedică
libertatea omului.
În al doilea rând, apărând tocmai în Anul Credinţei şi la
50 de ani de la Conciliul Vatican al II-lea, „Lumen fidei” vrea să revigoreze percepţia
măreţiei orizonturilor pe care le-a deschis credinţa, pentru ca aceasta să fie mărturisită
în unitate şi integritate.
Credinţa, dar al lui Dumnezeu De
fapt credinţa nu vine de la sine, ci este un dar al lui Dumnezeu, ce trebuie hrănit
şi întărit. „Cine crede, vede”, scrie Papa, pentru că lumina credinţei vine de la
Dumnezeu şi este în măsură să ilumineze întreaga existenţă a omului: vine din trecut,
din amintirea vieţii lui Isus, dar vine şi din viitor, pentru că ne deschide mari
orizonturi.
Paternitatea lui Dumnezeu Credinţa are şi caracteristica
„paternităţii”, pentru că Dumnezeu care ne cheamă nu este un Dumnezeu străin, ci este
un Dumnezeu Tată, izvor al bunătăţii ce stă la baza a tot ce există şi susţine tot
ceea ce există. În istoria poporului lui Israel, opusul credinţei este idolatria,
care risipeşte omul în multiplicitatea dorinţelor sale şi îl „dezintegrează în mii
de momente ale istoriei sale”, negându-i aşteptarea timpului promisiunii. Dimpotrivă,
credinţa stă sub semnul iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu, care acceptă şi iartă
întotdeauna, şi care îndreaptă „torsiunile istoriei noastre”. Credinţa este disponibilitatea
de a se lăsa transformaţi tot mereu de chemarea lui Dumnezeu, „este un dar gratuit
al lui Dumnezeu care necesită umilinţa şi curajul de a se încredinţa lui Dumnezeu
pentru a vedea calea luminoasă a întâlnirii dintre Dumnezeu şi oameni, a istoriei
mântuirii” (n.14). Şi în aceasta constă paradoxul credinţei: continua adresare lui
Dumnezeu face ca omul să fie stabil, îndepărtându-l de idoli”.
Isus
ne revelează iubirea lui Dumnezeu Enciclica „Lumen fidei” se opreşte apoi
asupra figurii lui Isus ca mediator, care se deschide unui adevăr mai mare decât noi,
manifestarea iubirii lui Dumnezeu ca fundament al credinţei: „de fapt, în contemplarea
morţii lui Isus, credinţa se întăreşte”, căci Isus ne revelează iubirea sa de neclintit
faţă de om”.
Isus cel Înviat este totodată „martor sigur”, „demn de încredere”,
prin intermediul căruia Dumnezeu intervine cu adevărat în istorie, determinând-i destinul
final. Dar există „un aspect decisiv” al credinţei în Isus: „participarea la modul
său de a vedea”. De fapt, credinţa nu doar priveşte la Isus, dar priveşte de asemenea
din punctul de vedere al lui Isus, cu ochii săi. Folosind o analogie, Papa explică
cum în viaţa cotidiană ne încredinţăm „persoanelor care cunosc cum stau lucrurile
mai bine decât noi”: ne încredinţăm arhitectului, farmacistului, avocatului. Tot astfel
şi în privinţa credinţei avem nevoie de cineva de încredere şi expert „în cele ale
lui Dumnezeu”, iar Isus este cel care „ni-l explică pe Dumnezeu”.
De aceea,
credem în Isus când acceptăm Cuvântul său şi credem în Isus când îl primim în viaţa
noastră şi ne încredinţăm Lui. De fapt, întruparea sa face astfel încât credinţa
să nu ne separe de realitate, ci să ne ajute să-i înţelegem semnificaţia cea mai profundă.
Harul
salvator al credinţei Omul se salvează graţie credinţei, căci se deschide
unei Iubiri care-l precede şi-i transformă din interior. Iar aceasta este tocmai acţiunea
Duhului Sfânt: „Creştinul poate avea ochii lui Isus, sentimentele sale, dispoziţia
sa filială, căci este chemat să participe la Iubirea sa, care este Duhul Sfânt” (n.21) Înafara
prezenţei Duhului, este imposibil să-l mărturisim pe Domnul. De aceea, „existenţa
credinciosului devine existenţă eclezială”, căci credinţa se mărturiseşte în interiorul
trupului Bisericii,precum „comuniune concretă a credincioşilor”.
Creştinii
devin „una” fără a-şi pierde individualitate şi în slujirea celuilalt, fiecare câştigă
propriul „a fi”. De aceea, credinţa nu este un fapt privat, o concepţie individualistă,
o opinie sugestivă, „ci ia naştere din ascultare şi este destinată să se exprime şi
să devină vestire”.
Evanghelizarea Un alt punct esenţial
al enciclicei este evanghelizarea. Cine s-a deschis iubirii lui Dumnezeu nu poate
ţine acest dar numai pentru sine, spune Pontiful. Precum o flacără se aprinde de la
o altă flacără, tot astfel lumina lui Isus străluceşte pe chipul creştinilor şi se
transmite din generaţie în generaţie, prin mărturisitori ai credinţei. Este puternică
aşadar legătura dintre credinţă şi memorie, pentru că iubirea de Dumnezeu uneşte toate
timpurile şi ne face să fim contemporani ai lui Isus.
Sacramentele –
mijloc de transmitere a credinţei Există însă un mijloc special prin care
se poate transmite credinţa: sunt sacramentele, în primul rând Botezul care ne aminteşte
că credinţa trebuie să fie primită, în comuniune eclezială, pentru că nimeni nu se
botează pe sine. În enciclică se pune în evidenţă sinergia dintre Biserică şi familie
în transmiterea credinţei.
Apoi, Euharistia este hrana preţioasă a credinţei,
ce ne învaţă să vedem profunditatea realităţii. De asemenea, confesiunea de credinţă
din Simbolul Apostolilor şi rugăciunea Tatăl Nostru implică credinciosul în adevărul
pe care-l mărturiseşte şi-l face să vadă cu ochii lui Cristos. În fine, cele Zece
Porunci nu sunt un ansamblu de precepte negative, ci indicaţii concrete pentru a intra
în dialog cu Dumnezeu. Credinţa este una şi unitatea credinţei este unitatea Bisericii,
subliniază de asemenea Papa.
Credinţa şi construirea binelui comun În
ultimul capitol, enciclica „Lumen fidei” explică legătura dintre a crede şi construirea
binelui comun. Credinţa, care ia naştere din iubirea lui Dumnezeu consolidează legăturile
dintre oameni şi se pune în slujba dreptăţii şi a păcii. „Aceasta nu îndepărtează
de lume”, scrie Papa, ci dimpotrivă: dacă o îndepărtăm din oraşele noastre, pierdem
încrederea între noi şi rămânem uniţi doar din teamă sau din interes. Sunt multe,
însă, ambientele iluminate de credinţă: familia fondată pe căsătorie, înţeleasă ca
uniune stabilă dintre un bărbat şi o femeie; lumea tinerilor care doresc „o viaţă
măreaţă” şi cărora „întâlnirea cu Cristos le dă o speranţă solidă care nu dezamăgeşte”.
„Credinţa nu este un refugiu pentru lumea fără curaj, ci dilatarea vieţii”
şi, în contextul Zilelor Mondiale ale Tinerilor, arată bucuria credinţei şi a angajării
de a o trăi în mod ferm şi generos.
Credinţa iluminează şi natura, ne ajută
să o respectăm, „să găsim modele” de dezvoltare care să nu se bazeze doar pe utilitate,
dar care consideră creaţia ca pe un dar”. Credinţa ne ajută de asemenea să individualizăm
forme juste de guvernare, în care autoritatea vine de la Dumnezeu şi este în serviciul
binelui comun, oferindu-ne posibilitatea iertării care conduce la depăşirea conflictelor”.
„Când credinţa dispare există şi riscul dispariţiei bazelor vieţii”, aminteşte
Papa. De aceea, nu trebuie să ne fie ruşine să-l mărturisim public peDumnezeu,
deoarece credinţa iluminează întreaga existenţă socială.
Şi suferinţa
şi moartea capătă un sens al încredinţării lui Dumnezeu, scrie Pontiful: omului care
suferă, Dumnezeu nu-i dă o raţiune care să explice totul, ci-i oferă prezenţa Sa care-l
însoţeşte. De aceea, credinţa este unită cu speranţa. Referitor la acest aspect, Papa
lansează un apel: „Să nu lăsăm să ni se fure speranţa, să nu permitem să fie zădărnicită
prin soluţii şi propuneri imediate ce blochează adevărata cale”.
Enciclica
se încheie aşadar printr-o rugăciune adresată Maicii Domnului, „icoana perfectă” a
credinţei, astfel încât să ne înveţe să privim cu ochii lui Isus.