Consideraţii omiletice la duminica a X-a de peste an (C): Fiul văduvei din Naim şi
credinţa în înviere
(RV - 8 iunie 2013) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui.
Participând la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie repetăm cu reînnoită însufleţire:
„Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni”. 1.
Realitatea morţii.Evanghelia duminicii despre învierea fiului văduvei
din Naim este încă o pagină de lumină şi speranţă pe drumul vieţii. Ea conţine o chemare
la a învinge frica de moarte care nelinişteşte şi roade lăuntric existenţa fiecărui
om umbrind până şi bucuriile cele mai fireşti. În pofida formelor moderne de narcotizare
precum plăceri, emoţii puternice, iluzii, superficialitate, îndreptarea atenţiei în
altă parte, omul se cutremură în faţa destinului de moarte, în faţa limitei, a senzaţiei
de şubrezenie pe care o simte ca ceva înnăscut. Deşi ştim bine că în această lume
orice formă de viaţă se îndreaptă, încet sau repede, spre moarte, nu reuşim să ne
obişnuim cu acest gând. Desigur, omul se poate elibera de atare obsesie dar cu mare
greutate. Ajutoarele de tip psihologic nu sunt decisive iar resursele speranţei umane
sunt limitate. În acest context ni se prezintă calea anevoioasă dar temeinică şi luminoasă
a credinţei deschisă de anunţul pascal.
2. Biruinţa asupra morţii.
În Cristos stăpânirea lui Dumnezeu asupra morţii se realizează pe deplin deoarece
Fiul este „învierea şi viaţa”(Ioan 11,25). În această lumină trebuie înţeleasă
şi pericopa evanghelică despre învierea fiului văduvei din Naim, propusă la Liturghia
duminicală. Episodul este relatat doar de Sfântul Luca şi are loc în Galileea, la
intrarea în satul Naim, situat la doar câţiva kilometri sud de Nazaret. Aici grupul
de ucenici, care îl însoţea pe Isus pe drumurile Palestinei, întâlneşte un cortegiu
de înmormântare. Compasiunea Mântuitorului pentru văduva care şi-a pierdut unicul
fiu este imediată şi intensă. Textul spune că „văzând-o, Domnului i s-a făcut milă
de ea”. Citim în Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul
Luca 7,11-17: În acel timp, Isus se îndrepta spre o cetate
numită Naim. Împreună cu el mergeau ucenicii şi o mare mulţime de oameni. Când s-a
apropiat de poarta cetăţii, iată că era dus la mormânt un mort, fiul unic al unei
mame, şi ea era văduvă şi multă lume din cetate o însoţea. Văzând-o, Domnului i s-a
făcut milă de ea şi i-a zis: "Nu plânge!" Apoi s-a apropiat şi a atins
năsălia. Cei care o duceau s-au oprit. Isus i-a zis: "Tinere, îţi poruncesc,
scoală-te!" Atunci mortul s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Isus l-a dat
mamei sale. Toţi au fost cuprinşi de teamă şiau început să-l preamărească
pe Dumnezeu, zicând: "Un mare profet s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a vizitat poporul
său". Vestea acestui fapt s-a răspândit în toată Iudeea şi în ţinuturile
învecinate.
3. Certitudinea credinţei. Isus este în centrul
pericopei evanghelice dar şi al situaţiei dureroase nu numai pentru că este omul compasiunii
şi iubirii, cel care vine în ajutorul oamenilor în durerile, în necazurile şi neliniştile
lor. Isus este în centrul povestirii pentru că el este adevărata vizită, perfectă
şi deplină, a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor: nu o vizită „imperială” detaşată
şi rece ci reală şi fraternă până la asumarea firii şi realităţii noastre. Isus este
prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului cum cântase Zaharia: „Binecuvântat este
Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a vizitat şi răscumpărat pe poporul său” (Luca
1, 68). Şi pentru că Dumnezeu este viaţa prin excelenţă, Cristos, trecând prin
carnea noastră mortală, aşează în noi germenul vieţii şi al învierii. Cristos, Fiul
lui Dumnezeu, „învierea şi viaţa”, „vizitând” prin întruparea sa natura noastră umană,
ne smulge din ghearele morţi şi ne duce în împărăţia vieţii şi a mântuirii. În acest
sens este plauzibilă semnificaţia profundă a aclamaţiei şi atitudinii mulţimii: „Toţi
au fost cuprinşi de teamă şi au început să-l preamărească pe Dumnezeu, zicând: "Un
mare profet s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său".
Iată
portretul omului credincios. De fapt atitudinea religioasă are două dimensiuni:
teama care este adoraţie pentru transcendenţa lui Dumnezeu şi iubire care înseamnă
glorificarea, preamărirea lui Dumnezeu. În faţa „vizitei lui Dumnezeu” în mijlocul
nostru realizată prin Cristos Domnul, unica reacţie posibilă este credinţa, adeziunea
cu bucurie. De aceea, concluzia mulţimii care aclamă: „Dumnezeu a vizitat poporul
său" este perspectiva justă, fundamentală nu numai pentru interpretarea acestei pericope
evanghelice dar şi una din principalele chei de lectură a întregii Evanghelii (Luca
1,78) şi a întregii istorii creştine.
Dumnezeu ne-a vizitat. Aclamaţia
că „în Isus Cristos Dumnezeu ne-a vizitat” ar trebui să răsune în mintea şi în inima
noastră ca ceva constant, deoarece deşi suntem la distanţa de peste două mii de ani
de timpul în care a trăit Isus, perioadă în care creştinătatea s-a extins, există
semne evidente că în ea a slăbit această certitudine de bază a credinţei noastre.
Secolele care s-au scurs, departe de a fi făcut să crească această siguranţă, au adăugat
în mintea multor creştini straturi de incertitudini şi îndoieli datorită cărora vechea
frescă a credinţei apare astăzi ofuscată.
4. Anul Credinţei. Mai
mult, s-a vorbit despre o înaintare a „deşertificării” spirituale în ultimele decenii
cu speranţa ca „Anul Credinţei” pe care îl trăim să fie „un pelerinaj în deşerturile
lumii contemporane”. La deschiderea acestui timp de har, episcopul Romei exprima convingerea
că „pornind de la experienţa acestui deşert, de la acest gol, putem să descoperim
din nou bucuria de a crede, importanţa sa vitală pentru noi”; sublinia faptul că „în
deşert se redescoperă valoarea a ceea ce este esenţial pentru a trăi” şi că în asemenea
situaţii critice „este nevoie mai ales de persoane de credinţă care, cu însăşi viaţa
lor, arată calea spre Ţara promisă şi astfel ţin trează speranţa”. Rezultatele benefice
pentru omul întreg nu vor întârzia: „Credinţa trăită deschide inima la harul lui Dumnezeu
care eliberează de pesimism” (Benedict XVI-lea, omilia de deschidere a Anului
Credinţei din 11 octombrie 2012).
5. Împrospătarea credinţei.Anunţând oamenilor vestea cea bună, Isus a vorbit despre credinţă chiar de mai
multe ori decât despre iubire. De aceea, este important pentru noi creştinii să lămurim
bine ce înseamnă „credinţa”. Înainte de toate ea nu consistă în a crede în mod formal
cuvintelor lui Isus aşa cum se acceptă formulele de matematică, de geometrie sau de
chimie. Apostolul Iacob ne atrage atenţia că „şi diavolii cred astfel, şi se cutremură”
(2,19). Credinţa creştină consistă în a întâlni cu umilinţă persoana lui Isus şi în
a se încrede, a se bizui total pe el. Credinţa înseamnă a primi mesajul său, adevărurile
pe care ni le-a adus în numele lui Dumnezeu şi a se abandona cu încredere în mâinile
sale. Credinţă este a accepta să trăieşti aşa cum el a trăit, chiar când aceasta înseamnă
să mergi împotriva curentului, cu mare trudă şi răbdare. Pe scurt, credinţa este o
atitudine de fond ce implică întreaga noastră persoană şi care dă o orientare nouă
vieţii noastre. Miezul credinţei creştine stă în încrederea şi abandonul în Dumnezeu.
6.
Isus cere credinţă. Este adevărat că prin puterea dumnezeiască a lui Cristos orbii
văd, surzii aud, şchiopii umblă, leproşii se curăţă. Însă Isus săvârşeşte aceste minuni,
adevărate semne ale împărăţiei lui Dumnezeu între oameni, cerând celor care vor să
le primească o altă minune, minunea credinţei. Doar, câteva exemple: „Credinţa ta
te-a mântuit”, îi spune Isus femeii care, atingându-i doar haina, s-a vindecat (Marcu
5,33). Tatălui copilului epileptic Isus îi zice: „Toate sunt posibile pentru cel
care crede” (Marcu 9,23). Iar orbului din Ierihon Isus i-a zis: „Vezi! Credinţa
ta te-a mântuit” (Luca 18,42).
În comparaţie cu aceste vindecări extraordinare,
minunea povestită în pericopa evanghelică pentru Liturghia acestei duminici, este
diferită. Mai întâi pentru faptul că nimeni nu o cere, iar apoi pentru că Isus nu
solicită credinţa celui care beneficiază de un atare miracol. Minunea învierii fiului
văduvei din Naim este iniţiativa spontană a lui Isus ce izvorăşte direct din inima
sa „plină de bunătate şi de mare milă”. Văzând-o pe văduva din Naim, Domnului i s-a
făcut milă de ea şi i-a zis: „Nu plânge!”
7. Model de povestire pascală.
Încă ceva. Reflecţia noastră trebuie să urmărească în primul rând intenţia evanghelistului
care scrie în perspectiva morţii şi învierii lui Isus. Observăm mai întâi că este
prima dată când Luca vorbind despre Isus foloseşte cuvântul „Domn”. Este titlul pe
care evreii, cum se ştie, îl rezervau maiestăţii atotputernice a lui Dumnezeu, stăpânitorul
lumii; este şi titlul pe care Biserica în Sfintele Scripturi şi în celebrările liturgice
îl dă celui care a înviat din morţi şi este pentru oameni „învierea şi viaţa” (Ioan
11,25). Asta înseamnă că minunea care vine din duioşia inimii lui Isus este săvârşită
de Fiul lui Dumnezeu, care curând va fi pironit pe o cruce şi o va vedea pe mama sa
suferind alături de el, dar care este Domnul cel Înviat. În învierea sa, Isus s-a
revelat pe deplin Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
Naraţiunea este alcătuită
din elemente pascale uşor de identificat. Astfel despre tânăr se spune textual „că
era dus la mormânt un mort fiul unic al unei mame, şi ea era văduvă”; că mulţimea
o însoţea pe mama în lacrimi; minunea se petrece aproape „de poarta cetăţii”, iar
Calvarul şi mormântul lui Isus erau la porţile Ierusalimului; dar mai ales cuvintele
pe care Isus le spune atingând năsălia: "Tinere, îţi poruncesc, scoală-te!" şi în
care cuvântul grec –εγέρθητι, este verbul utilizat de evanghelişti în povestirea învierii.
Pascală este şi fraza aparent neutrală „Atunci mortul s-a ridicat şi a început să
vorbească, iar Isus l-a dat mamei sale” (7,15), în care poate fi întrevăzut Isus care,
ridicat de mâna atotputernică a lui Dumnezeu, este restituit mamei sale Maria şi Bisericii,
care erau în lacrimi pentru el.
Deci întreaga povestire despre învierea fiului
văduvei din Naim a fost scrisă într-o optică pascală, inclusiv ultima parte a aclamaţiei
prin care se recunoaşte că în Isus înviat din morţi „Dumnezeu a vizitat poporul
său”. Învierea este ţinta vieţii lui Isus pe pământ şi punctul de plecare al credinţei
creştinilor. După această „vizită a lui Dumnezeu”, cea mai importantă din istorie,
s-a deschis pentru fiecare om trecerea la împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.
Anunţul
pascal creştin trebuie de aceea să răsune în inimile noastre ca izvor de încredere
şi de aşteptare: „Deoarece nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nici
nu vei îngădui ca sfântul tău să vadă putrezirea. Tu îmi vei arăta cărarea vieţii:
în faţa ta sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la dreapta ta” (Ps
15/16, 10-11)
(RV - A. Lucaci, material omiletic redactat sâmbătă 8 iunie
2013)