Consideraţii omiletice la Duminica a VI-a de Paşti: Comunitate consumată de focul iubirii Duhului Sfânt

(RV - 4 mai 2013) E Ziua Domnului, Duminica dinaintea Înălţării lui Isus cer. Înainte de plecarea din această lume la Tatăl, Cristos îi pregăteşte pe ucenici asigurându-i de prezenţa întăritoare a unui apărător ceresc: „Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care-l va trimite Tatăl în numele meu, el vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte tot ceea ce v-am spus” (Ioan 14,26).
Plecarea lui Isus înseamnă mai întâi păşirea pe drumul patimii ce urcă pe Calvar până sus pe Cruce. Mort şi înviat, Cristos rămâne cu ucenicii timp de patruzeci de zile arătându-li-se în diferite ocazii, întărindu-i în convingerea că este viu. Este o plecare spre înălţimi: pe crucea suferinţei ascultător până la moarte şi de aceea aşezat în mărire la dreapta Tatălui.

Plecarea lui Isus şi trimiterea Duhului Sfânt a însemnat începutul zidirii unei umanităţi noi. Plecarea sa definitivă este condiţia pentru instaurarea unei prezenţe divine ulterioare ce se va extinde din generaţie în generaţie potrivit cuvintelor lui Isus: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Matei 28,20). Suntem la începuturile Bisericii.

Născută din coasta străpunsă a lui Cristos înălţat pe Cruce şi manifestată în ziua Rusaliilor prin forţa creatoare şi dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, noua comunitate a ucenicilor, Biserica simte nevoia luării unor decizii concrete importante pentru evitarea dezbinărilor şi păstrarea unităţii, rămânând totodată fidelă misiunii sale de a predica Evanghelia la toată făptura.

Toţi se străduiesc să înţeleagă în lumina Duhului Sfânt ce este de făcut în noile situaţii practice, ce este principal şi esenţial şi ce e secundar şi accesoriu în învăţătura lui Isus; toţi caută să rămână liberi păstrând unitatea comunităţii.

Conduşi de lectura cărţii „Faptele Apostolilor” am urmărit în timpul pascal de până acum diferitele etape ale drumului iniţial parcurs de Biserica primară: botezarea centurionului roman Corneliu împreună cu toată casa lui, întemeierea comunităţii creştine de la Antiohia Siriei, prima călătorie misionară a lui Paul din Tars şi Barnaba între păgâni. În alte cuvinte, are loc prima deschidere a Bisericii către lumea păgână. Şi acel drum a rămas deschis până în zilele noastre, pentru noi popoare, ca şi pentru cele vechi care au nevoie de o nouă evanghelizare. Programul trasat de Isus pentru apostoli este mereu valabil: „Îmi veţi fi martori la Ierusalim, în Iudeea şi Samaria, şi până la marginile pământului” (Fapte 1,8).

Fragmentul din Faptele Apostolilor 15,1-2.22-29, propus în prima lectură la Liturghia duminicală se referă la un moment fundamental din viaţa comunităţii apostolice. Este vorba de conciliul de la Ierusalim unde s-a luat hotărârea majoră de deschidere a Bisericii spre lumea păgână fără ca noii convertiţi să fie nevoiţi să adopte mai întâi prescripţiile legii iudaice reprezentate de tăierea împrejur.

Contextul este acesta: la Antiohia luase fiinţă o comunitate plină de râvnă cuprinzând mulţi creştini care înainte fuseseră păgâni. Acestora li se ceruse tăierea împrejur, nu li s-au impus dispoziţiile legii iudaice cu privire la alimente. Dar sosind în comunitate unii creştini de origine iudaică, aceştia au început să protesteze şi să provoace tulburări printre ceilalţi pretinzând că toţi trebuie să adopte felul iudaic de a trăi creştinismul: că păgânii care vor să devină creştini trebuie în prealabil să adopte practicile iudaice.

În acel moment de cotitură pentru viaţa Bisericii trebuia clarificat dacă păgânii, pentru a deveni creştini, trebuie să observe mai întâi legea mozaică. Trebuia lămurită în primul rând problema circumciziunii care este semnul vizibil al apartenenţei la poporul ales al lui Israel, dacă este necesară sau indispensabilă pentru mântuirea celui care crede în Cristos.

Contrastul a fost providenţial deoarece toţi membrii comunităţii s-au văzut înaintea unei probleme reale. Apostolii şi bătrânii din fruntea comunităţilor au acum ocazia de a rezolva o situaţie concretă ce nu permite amânare. Trebuie să păstreze ce este esenţial şi să procedeze la luarea hotărârii potrivit slujirii fiecăruia în Biserică folosind darurile primite de la Duhul Sfânt pentru binele comunităţii.

Nu ne oprim la conţinutul hotărârii luate la conciliul din Ierusalim, ci notăm doar faptul că încă de la început comunitatea creştină cunoaşte contraste, poziţii contrapuse, divergenţe; că apar curente şi facţiunii.

Dar călăuzită de Duhul Sfânt Biserica a găsit soluţia adevărată: se deschide păgânilor rămânând fidelă misiunii sale universale fără a-şi pierde unitatea. Decizia este luată în spiritul comuniunii fraterne de către apostolii reuniţi la Ierusalim. Spiritul adevărului obţine astfel primul succes asupra literei legii salvând libertatea creştinului şi în acelaşi timp unitatea Bisericii. Relaţia omului cu Dumnezeu a fost eliberată de orice legalism şi formalităţi împovărătoare.

La conciliul de la Ierusalim existau trei orientări principale; cea „progresistă”, a lui Paul, favorabilă deschiderii necondiţionate spre păgâni; cea a lui Petru, mai prudentă şi cu spirit de precauţie, şi în fine cea a lui Iacob, episcop de Ierusalim, a cărui forţă de mediere este vizibilă în redactarea documentului final: creştinilor de origine păgână nu trebuie să li se impună nici o obligaţie iudaică specifică precum circumciziunea. Este de fapt ceea ce învăţase apostolul Petru în intervenţia sa la conciliu: „Noi credem că suntem mântuiţi în acelaşi fel ca şi ei (cei din iudaism) prin harul Domnului Isus” (Fapte 15,11). Este şi poziţia lui Paul care scrie Galatenilor: „Nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici (om) liber; nici bărbat, nici femeie: voi toţi una sunteţi în Cristos Isus” (Galateni 3,28).
Au înţeles bine regula dar nu neglijează aspectele secundare care pot şoca sensibilitatea unora mai slabi. Ţin cont de situaţia reală şi păstrează echilibrul, prevenind provocarea de reacţii greu de stăpânit din cauza neînţelegerii de fond a problemei. Cu alte cuvinte, sunt atenţi şi dovedesc răbdare faţă de persoanele care au pasul mai lent şi încetinesc mersul pe drumul spiritului. Păstrează legătura cu istoria şi cultura lor locală.

Pe de altă parte, credinţa creştină invită la desăvârşire, la dobândirea libertăţii depline a fiilor lui Dumnezeu, la lumina învierii cu Cristos. Cât suntem pe cale nu trebuie să pierdem din vedere ţinta călătoriei noastre.

Lectura a doua, luată din cartea Apocalipsului 21,10-14.22-23 oferă un tablou conclusiv dedicat hărţii topografice a Ierusalimului ceresc. Este ţinta ideală spre care tinde Biserica în călătoria ei prin istorie.

Ierusalimul ceresc este o cetate bine întemeiată, înconjurată cu zid înalt, semn al trăiniciei de nezdruncinat, învăluită de slava lui Dumnezeu, semnul luminos al apropierii, al revelaţiei şi prezenţei divine. În ea triumfă numărul 12, semnul perfecţiunii: 12 porţi în cele patru dimensiuni ale spaţiului pentru 12 triburi ideale care să formeze Biserica după planul trasat de Dumnezeu Tatăl, inaugurat de Fiul în Duhul Sfânt.

La temelie stau cei 12 apostoli având misiunea să susţină întreaga construcţie, să menţină împreună toată comunitatea. „Deci nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu”, spune Sf. Paul în Scrisoarea către Efeseni (Efeseni 2,19-20).

În viitoarea cetate creştină nu va mai fi nici un templu. între Dumnezeu şi om nu va mai fi nevoie de nici o mediere. Întâlnirea va fi totală deoarece el va fi cu noi iar noi vom deveni templul său viu în care Dumnezeu se descoperă şi lucrează prin Duhul Sfânt. Dar încă de pe acum suntem temple ale lui Dumnezeu căci Duhul Sfânt locuieşte în noi, spune acelaşi apostol Paul (1Corinteni 3,16). Este o cetate care nu mai are nevoie de soare, nici de lună ca să o lumineze căci slava lui Dumnezeu o lumina şi făclia ei era Mielul.

Toată viaţa noastră creştină izvorăşte din jertfa Mielului, Cristos, care a biruit moartea şi înviind din morţi a redat nouă oamenilor viaţa.
Plecând din această lume la Tatăl, dăruindu-şi viaţa pentru a ridica păcatul lumii, Isus dăruieşte ucenicilor săi pacea adevărată, reconcilierea cu Dumnezeu, cu ei înşişi, cu semenii. Iar Spiritul Sfânt promis de Isus a fost revărsat peste apostoli la Rusalii, când s-a format Biserica. De atunci rămâne mereu prezent şi lucrător în viaţa Bisericii, locuind în sufletele credincioşilor împreună cu Tatăl şi cu Fiul ca într-un templu, într-un sanctuar viu.

Evanghelia duminicii este de la Sfântul Ioan 14,23-29. Este un fragment di discursul de adio rostit de Isus la Ultima Cina înainte de a păşi pe drumul care avea să-l conducă sus pe cruce şi prin aceasta în sanctuarul ceresc la dreapta Tatălui:
În acel timp, 23 Isus a spus ucenicilor săi: "Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi vom rămâne la el. 24 Cine nu mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele mele; or, cuvântul pe care îl auziţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis. 25 Dar acestea vi le spun câtă vreme mai sunt cu voi; 26 Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care-l va trimite Tatăl în numele meu, el vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte tot ceea ce v-am spus. 27 Pace vă las vouă; pacea mea o dau vouă. Nu ca pacea pe care o dă lumea. Să nu se tulbure deci inima voastră, nici să nu se înfricoşeze. 28 Aţi auzit că v-am spus: mă duc şi voi veni din nou la voi. De m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât mine. 29 V-am spus toate acestea de pe acum, înainte de a se împlini, ca atunci când se vor împlini, să credeţi în mine".

Cuvântul Domnului.
Cuvinte testamentare în acest popas duminical. Iar speranţa împlinirii lor, şi în viaţa creştinilor de azi, nu dezamăgeşte deoarece iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat şi în inimile noastre prin Duhul Sfânt pe care ni l-a dăruit.

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 4 mai 1992, revăzut la 20 mai 1995 şi transcris sâmbătă 4 mai 2013)

Aici serviciul audio: