Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a a Paştelui: În mâinile sigure ale bunului Păstor

(RV - 20 aprilie 2013) E Ziua Domnului. Poporul sfânt al lui Dumnezeu se reuneşte în jurul lui Cristos, Păstorul cel Bun care şi-a dat viaţa pentru oile sale. Aceasta este imaginea la care privim cu ochii credinţei în a patra Duminica a Paştelui, care, începând din 1964, este şi Ziua Mondială a Vocaţiilor. Biserica înalţă rugi pentru cei chemaţi să-şi dedice în întregime viaţa slujirii Evangheliei printr-o consacrare specială: preoţi, călugări, călugăriţe, laici consacraţi. Alăturându-ne mulţimii participanţilor la Sfânta Liturghie recunoaştem toţi că „noi suntem poporul pe care îl conduce mâna Domnului”.

1. Cine este păstorul azi? Sfântul Petru afirmă în prima sa scrisoare (5,4) că „păstorul suprem” al sufletelor noastre este doar Isus. Numai el poate spune „Eu şi Tatăl una suntem" (Ioan 10,29) şi numai prin faţa sa, care stă pe tronul lui Dumnezeu, trece victorios cortegiul celor „care vin din strâmtorarea cea mare” a vieţii pământeşti (Apocalips 7,9-17, azi lectura a doua).

Împreună cu figura Păstorului, datorită cărţii Apocalipsului, iese în relief şi imaginea Mielului. Mai mult cele două figuri se suprapun şi chiar se identifică. Păstorul nu este altcineva decât mielul: „pentru că Mielul, care stă în mijlocul tronului, va fi păstorul lor”. Turma urmează mielul care o conduce „la izvoarele apelor vieţii” (Apocalips 7,17).
Bineînţeles, noi îl celebrăm pe Isus ca unic, adevărat păstor. Celebrăm iubirea sa care salvează.

2. Alţi păstori puşi de Isus. Dar alături de Isus, arhipăstorul Bisericii, sunt cei pe care Mântuitorul însuşi i-a constituit păstori şi i-a trimis prin lume să vestească Evanghelia sa. Modelul tuturor rămâne Isus care aflat la Ierusalim pentru sărbătoarea reconsacrării templului şi stând la intrare spune mai întâi că el este „poarta oilor” adăugând imediat că el este „bunul păstor” care nu doar îşi cunoaşte oile dar chiar îşi dă viaţa pentru ele. Apoi, în continuarea capitolului 10 de la Ioan, Isus precizează raportul său cu turma pe care o păstoreşte spunând: "Eu sunt păstorul cel bun. Oile mele ascultă glasul meu: eu le cunosc şi ele mă urmează. Eu le dau viaţa veşnică: nu vor pieri nicicând şi nimeni nu le va răpi din mâna mea. Tatăl meu, care mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui meu” (Ioan 10,27-30).

Referindu-ne la puţinele rânduri ale pericopei evanghelice, putem pune pe o coloană verbele care precizează misiunea de păstor cu îndatoririle ei şi pe altă coloană verbele care indică îndatoririle turmei. Ne dăm imediat seama, între altele, că prima coloană este mai lungă decât a doua. Prima, cea referitoare la păstor, cuprinde verbele: a vorbi (din moment ce oile ascultă glasul păstorului), a cunoaşte, a da viaţa, a păzi - verbul în care se sintetizează atitudinea păstorului care nu permite ca oile să se piardă sau să fie răpite. A doua, cea referitoare la turmă, are doar verbele a asculta şi a urma.

3. Verbe din vocabularul credinţei. Recunoaştem că toate sunt verbe din vocabularul credinţei şi sunt bogate în semnificaţii. De aceea ne oprim pe scurt mai întâi la coloana păstorului şi apoi la cea a turmei.

Referitor la glas, se poate spune că nimeni nu pretinde ca păstorul să recite ca la teatru, dar cere să nu-şi schimbe vocea, nu vrea un glas „travestit”. Vrea să folosească un ton natural, un limbaj simplu, o abordare directă. Adevărul stă şi în „mod”. Glasul este perceput nu când ajunge la urechi, ci când reuşeşte să aprindă o „scânteie” în inimă, trezind conştiinţele dezactivate.

- Cunoaşterea păstorului înseamnă ceva ce depăşeşte datele statistice, chestionarele, rapoartele întocmite de sociologi; înseamnă a intra în comuniune intimă cu persoanele, a stabili cu ele un raport informal, a capta cerinţele cele mai profunde, a interpreta aşteptările, a înţelege problemele şi situaţiile individuale ţinând cont de diversităţi. A cunoaşte înseamnă a asculta mult sforţându-se de a vedea cu inima şi a fi dispus de a învăţa. şi lecţia poate fi dată chiar de „oaia” de la care, potrivit unei anumite mentalităţi, nu s-ar aştepta nimic.

- A da viaţa. Se întâmplă rar, şi în acele cazuri extreme, gestul se apreciază. În contextul normal, se aşteaptă ca păstorul, mai mult decât să moară, să trăiască total pentru oile turmei sale. Darul cel mai folositor este cel care se exprimă în a da timpul şi răbdarea cuvenite fiecăruia, a se cheltui pentru alţii, a se face găsit, a împărţi cu alţii bucuriile şi speranţele, a fi pentru toţi. Fidelitatea cea mai necesară stă în dăruirea zilnică, tăcută.

- A păzi. Păstorul „păzeşte” turma mai ales când lasă stâna şi umblă pe drumuri nebătute în căutarea oii rătăcite, una din o sută, ce nu răspunde la apel. Apoi este greu de identificat lupul răpitor şi pentru faptul că azi, speciile s-au înmulţit în mod confuz şi toate au învăţat bunele maniere în care rânjitul din dinţi este mascat de surâs iar urlatul a fost înlocuit cu glasul mângâietor. Oricum, este important ca păstorul să pună mai presus de toate interesul turmei şi nu avantajul, imaginea, propria comoditate.

Să trecem la coloana verbelor turmei. „Oile mele ascultă glasul meu, eu le cunosc şi ele mă urmează”, spune Isus.
- A asculta. Este important ca cuvântul să ajungă „înăuntru”, la inimă. Ascultă cu adevărat doar cel care acceptă schimbarea, cine e dispus să traducă cuvântul în fapte, în comportament. O turmă care ascultă este o turmă care merge. O oaie care ascultă este una care se trezeşte, se scutură şi apoi lungeşte pasul. A asculta este prima muncă, primul serviciu pe care îl facem cuiva, primul act prin care dovedim că suntem conştienţi de prezenţa aproapelui şi a lui Dumnezeu care cere poporului biblic să-şi amintească de trei ori pe zi această îndatorire: „Ascultă, Israele…!” Prin ascultare spunem că cineva este important pentru noi.

Dovada că a asculta înseamnă a trece la acţiune este faptul că există limbi în care obedienţa se exprima prin ascultare: sunt unii care nu „ascultă” de nimeni, verbul a se supune, a face ce spune cineva este înlocuit cu a asculta.

- A urma este ceva diferit de a merge drept, disciplinat sau în procesiune. Este vorba de a păşi înainte spre Ţara Promisă.
Nicidecum nu este vorba de capul aplecat, ochii închişi, mintea scoasă din funcţie şi conştiinţa dezactivată. Docilitate nu înseamnă lipsă de responsabilitate. A gândi nu este o vină după cum a avea idei şi a le manifesta nu este un act de curaj eroic ci un serviciu oferit păstorului şi comunităţii.

Dar să nu uităm că Isus când vorbeşte despre urmarea sa, aminteşte preventiv ucenicului de luarea crucii pe umeri, nu ca ceva ornamental pe piept sau în urechi, ci participarea la exodul de eliberare: angajamente precise de fidelitate, de loialitate.

4. Verbele Păstorului suprem. De două ori, în scurtul fragment al Evangheliei, apare cuvântul „a smulge”, însoţit de afirmaţia negativă: „Nimeni nu le va răpi din mâna” lui Isus şi a Tatălui. Dar atunci va fi cineva care va încerca să o facă recurgând la violenţă şi viclenie pentru a pune stăpânire pe ele şi a le sfâşia. Garanţia protecţiei este cea din partea lui Dumnezeu care cu mâinile sale se va încăiera cu alte mâini, se va lovi de prepotenţă şi răutate.

Este foarte frumoasă imaginea mâinilor lui Dumnezeu care ţin strânse la sine oile, adică pe ucenicii Fiului său, în mijlocul a nenumărate riscuri şi răutăţi. Dar este şi foarte adevărată. Creştinii nu sunt scutiţi de pericole, nu merg în rai în trăsură de gală. Dar dacă îi ascultă glasul şi îl urmează pe bunul păstor, sunt siguri că El nu-i va abandona. Mâinile sale sunt tari, iar privirea atentă: inima sa e generoasă şi fidelitatea stabilă, neclintită. Mâinile sale poartă semnele răstignirii, ale luptei cu cel rău, semnele biruinţei. Eu am învins lumea.

Isus, în unire cu Tatăl, şi-a pus în joc viaţa pentru a proteja oile şi a le conduce la păşuni veşnice. Nu vrea, desigur, o turmă de „oi” inconştiente sau capricioase, dar un popor care se simte iubit şi răspunde cu iubire. Binecuvântate acele mâini care ne ocrotesc mereu!

Ca păsări avem cuibul nostru în mâna lui Dumnezeu.

Ca cei mici ne ţinem tare de acea mână care nu ne va lăsa să cădem .

Ca răstigniţi repetăm: în mâinile tale încredinţez viaţa mea.

Păşind pe drumurile anevoiase ale vieţii, plină de primejdii, ameninţări, momente de dezorientare, ajungem şi noi la siguranţa apostolului Paul care în Scrisoarea către Roman cântă iubirea nestrămutată al lui Dumnezeu manifestată nouă în Cristos: „Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: Pentru tine suntem daţi la moarte toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de înjunghiere. Dar în toate aceste noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Romani 8, 35-39).

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 6 mai 1995 reintegrat sâmbătă 20 aprilie 2013)

Aici serviciul audio: