Proclamat Fericit părintele Cristofor al Sfintei Ecaterina, mărturisitor al carităţii în Spania secolului al XVII-lea

(RV – 8 aprilie 2013) Cardinalul Angelo Amato, prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor a prezidat duminică, 7 aprilie, în cursul dimineţii, în catedrala din Cordoba, în Spania, beatificarea părintelui Cristofor al Sfintei Ecaterina, fondatorul Congregaţiei spitaliceşti Isus din Nazaret. Este primul Fericit din pontificatul Papei Francisc.

Părintele Cristofor s-a născut la Mérida, în sud-estul Spaniei, pe 25 iulie 1638, într-o familie creştină cu origini umile. Încă de mic copil îşi ajuta părinţii şi pe ceilalţi 5 fraţi la munca câmpului. La 10 ani începe să simtă cu forţă chemarea lui Dumnezeu şi merge pe ascuns într-o mănăstire franciscană cerând să devină călugăr.

Fraţii îl readuc acasă, unde mama sa se ruga disperată, crezându-l dispărut. Cristofor începe să lucreze în Spitalul Doamna Noastră a Îndurării, gestionat congregaţia Sfântul Ioan al lui Dumnezeu (cunoscută cu numele Fatebenefratelli), distingându-se pentru grija acordată bolnavilor.

Ororile războiului de 30 de ani (1618-1648) îl determină la o viaţă solitară în deşertul Bañuelo, unde rămâne timp de doi ani.

În tăcerea rugăciunii, simte în inimă dorinţa de a căuta chipul lui Dumnezeu în cei săraci, în oamenii de la ţară, în femeile cu o existenţă umilă, în copiii abandonaţi, în cei bolnavi. Pentru ei cere de pomană, parcurgând zi şi noapte străzile din Cordoba.

Această experienţă îl conduce la a fonda o nouă Congregaţie de inspiraţie franciscană: cea a îngrijitorilor lui Isus Nazarineanul (alcătuită din călugări şi călugăriţe) şi a unui spital cu acelaşi nume, la Cordoba, la intrarea căruia sunt scrise cuvintele: „providenţa mea şi credinţa ta vor ţine în picioare această casă”.

Părintele Cristofor vrea să semene cu Isus, care a luat asupra sa suferinţele celorlalţi. În spital se îngrijeşte de cei bolnavi în mod gratuit, primindu-i cu iubire, chiar şi pe cei loviţi de ciumă. În timpul epidemiei de holeră, fără să se teamă că s-ar putea molipsi, continuă să-i îngrijească pe cei bolnavi şi să le dea curaj.

Contagiat de holeră, părintele Cristofor moare pe 24 iulie 1690, strângând la piept Răstignitul. Ziua următoare ar fi împlinit 52 de ani. Era binecunoscut pentru puţinele cuvinte pe care le rostea, dar mulţi spuneau că învaţă mai mult văzându-l pe părintele Cristofor cerşind pe stradă pentru alţii, decât ascultând multe predici”.


R.V. – S. Centofanti/A.M.

Aici, serviciul audio: