Consideraţii omiletice la Duminica Divinei Milostiviri: Viaţa creştină, un drum al
Crucii în dialog cu Cristos cel Înviat
(RV - 6 aprilie 2013) E ziua Domnului. „Aceasta este ziua pe care a
făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Ps 118,24). Isus
a înviat din morţi „în prima zi a săptămânii”. Fiind „prima zi”, ziua învierii lui
Cristos aminteşte prima creaţie. Fiind „a opta zi”, urmând după sabat, semnifică noua
creaţie inaugurată odată cu Învierea lui Cristos. Ea a devenit pentru creştini prima
dintre toate sărbătorile, Ziua Domnului, dies dominica, „duminica”.
1.Timpul
pascal, „Marea Duminică”.Cu duminica Învierii Domnului începe
marea săptămână a săptămânilor, adică perioada liturgică de şapte ori câte şapte zile
până la sărbătoarea Cincizecimii sau Rusaliile, ca o prelungire a zilei pe care a
făcut-o Domnul, ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa. Aşadar, Paştele continuă
până la Rusalii, ca o sărbătoare neîntreruptă, sau cum o numeşte Sfântul Atanasie
„marea duminică”. Ceea ce dă unitate acestui timp sfânt, este credinţa ca drum în
urcare, poate obositor şi anevoios, dar plin de bucurie, lăsând la o parte frica şi
îndoiala omului vechi pentru a ne avânta pe câmpul întins al misiunii şi mărturiei
îndrăzneţe din viaţa de toate zilele.
Sus pe înălţimi unde ne-a condus drumul
Paştelui învăţăm să respirăm aer curat; căutăm să-l redescoperim pe Domnul înviat
din morţi urmându-l pe căile noii vieţi care ajunge la noi prin Tainele izvorâte din
coasta străpunsă a Celui Răstignit. Totodată ne găsim locul bine definit în Biserica
lui Dumnezeu, comunitatea de credinţă, speranţă şi dragoste.
2. Duminica
Divinei Milostiviri. Duminica a doua a Paştelui s-a încărcat pe parcursul istoriei
cu semnificaţii teologice şi liturgice diferite, dintre care ultima, este cea din
30 aprilie 2000, când papa Ioan Paul al II-lea a proclamat-o Sfântă pe călugăriţa
poloneză Faustina Kowalska, apostola Divinei Milostiviri. „Este important să primim
în întregime mesajul ce ne vine din cuvântul lui Dumnezeu în această a doua duminică
de Paşti, care de acum înainte în toată Biserica va lua numele de „Duminica Divinei
Milostiviri” - spunea papa Ioan Paul al II-lea în predica Liturghiei de canonizare.
Succesiv pe 8 mai 2000, Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor
a stabilit denumirea oficială a acestei duminici - Dominica II Paschae seu de Divina
Misericordia - „Duminica a II-a a Paştelui sau a Divinei Milostiviri”.
3.
Duminica Albă, Duminica Tomii.În anul liturgic al Bisericii luterane
este numită duminica Quasimodogeniti, de la antifonul în limba latină de intrare
la Liturghie, identic cu cel din Liturghia romano-catolică şi luat din prima Scrisoare
a Sfântului Petru: Quasi modo geniti infantes,Halleluja, rationabile,
sine dolo lac concupiscite - „Ca nişte copii de curând născuţi, să doriţi laptele
spiritual, curat, ca să creşteţi prin el spre mântuire, aleluia" (1Pt 2,2).
Ca semnificaţie, antifonul este de fapt în strânsă legătură cu Liturghia romană
unde această duminică este numită şi „Duminica in Albis - Duminica Albă” cu
referire la persoanele care au primit botezul în celebrarea privegherii pascale şi
care depuneau în această zi hainele albe îmbrăcate atunci şi purtate timp de o săptămână,
ca semn al îmbrăcării cu Cristos, întru moartea şi învierea sa. Şi astăzi, în această
duminică, în bazilica romană paleocreştină Sfântul Pancraţiu (sec.V-VI), de pe Colina
Gianicolo, se celebrează popasul liturgic numit „statio”, când neofiţii depun
haina albă primită în Noaptea de Paşti. În calendarul catolic şi în cel ortodox,
se mai numeşte şi Duminica Tomii, întrucât la Liturghie se propune episodul evanghelic
în care Isus, opt zile după învierea din morţi, se arată din nou apostolilor fiind
de faţă şi Toma (Cf Ioan 20,19-31).
4. Rolul comunităţii. Cuvântul
lui Dumnezeu ne ajută astăzi să recunoaştem realitatea adunării credincioşilor reuniţi
în Biserică, acea comunitate de credinţă, speranţă şi dragoste, ca semn săptămânal
al Paştelui şi loc privilegiat în care trăim speranţa izvorâtă din învierea lui Isus.
Darul Duhului Sfânt, care este prezent şi lucrează azi în comunităţile noastre, nu
numai că suscită credinţa în înviere, dar înfăptuieşte semne şi minuni în popor. Iar
a vindeca este ca şi cum am zice „a duce mântuirea”, a scăpa de frică, a elibera din
sclavia păcatului şi a diavolului. Aceasta fac apostolii în care continuă însăşi lucrarea
lui Cristos în folosul oamenilor. Lumea ajunge chiar să poarte bolnavii în piaţă pentru
ca la trecerea lui Petru să fie atinşi de umbra sa, citim în prima lectură luată din
cartea Faptele Apostolilor 5,12-16. Deşi subliniază simpatia oamenilor, „poporul îi
lăuda” (Fap 5,13), Luca înregistrează şi ostilitatea din partea mai marilor
poporului şi a cărturarilor: „Dintre ceilalţi, nimeni nu cuteza să li se alăture”.
Deci
nici minunile nici simpatia poporului nu elimină riscul persecuţiei care însoţeşte
viaţa comunităţii. Mai mult, potrivit lui Luca, acest fapt este ceva constant care
mai mult decât orice alt lucru face viaţa comunităţii asemenea cu drumul Domnului.
Între cei nou convertiţi se aflau şi multe femei. Şi cum a făcut în Evanghelia sa,
Luca arată şi în cartea Faptelor importanţa deosebită a femeilor pentru cauza lui
Cristos. Comunitatea creştea în număr.
Mai mult ca oricând astăzi datul numeric
pare important. Uneori elementul care garantează succesul unei iniţiative este cantitatea,
numărul celor care iau parte la ea. Oamenii se întreabă imediat: câţi au fost,
câţi erau prezenţi? Este vorba despre un sindrom, cel al audienţei care condiţionează
până şi planurile pastorale. O nouă evanghelizare ar putea începe tocmai eliberându-ne
de această angoasă a cifrelor, de această preocupare pentru numere şi date statistice.
Bisericile devin tot mai conştiente de faptul că s-a petrecut ceva: există situaţii
în care creştinii practicanţi, nu doar cei din registrul parohial, constituie minoritatea.
În acest caz, se naşte tentaţia de a adopta forme de prezenţă mai agresive care ar
duce la o comunicare neadecvată şi greşită cu oamenii, sau de a prefera organizarea
de mari evenimente în stare să atragă mulţimile, dar în care există riscul unei slăbiri
a întâlnirii cu Cristos.
Oricum, prezenţa creştinilor în lume are gustul
pâinii şi aspectul mâinilor obişnuite precum cele care muncesc zi de
zi. De aceea, este înţelept şi de preferat ca nimic să nu se facă pentru succesul
imediat şi aparent sau pentru a strânge mulţimi, ci mai degrabă să se facă totul în
fidelitate faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Atunci, faptul de a fi mulţi sau puţini
devine relativ; îşi are importanţa sa, dar încetează de a mai fi acel motiv de angoasă,
care de cele mai multe ori este pur omenesc şi ascunde dorinţa de slavă deşartă.
5.
Comunitatea nu este totul pentru om. Şi apostolul Toma trăia într-o comunitate
şi cu toate acestea se simţea dezorientat. Trăise în această comunitate aproximativ
trei ani şi chiar în mod entuziast şi exuberant. Era comunitatea care fusese întemeiată
şi condusă chiar de Isus şi trăise experienţa luminoasă a învierii ei. Era, deci,
o comunitate ideală.
Înseamnă că pentru a evita abaterile de la calea dreaptă,
nu e de-ajuns să trăieşti într-o comunitate religioasă, fie chiar călugărească; de
fapt, se poate trăi la diferite niveluri ce depind, unele, de modul cum se oferă altora
din propria credinţă, şi altele de felul cum fiecare membru ştie să beneficieze de
viaţa de credinţă a întregii comunităţi creştine.
Cunoaştem episodul despre
apostolul Toma relatat de evanghelistul Ioan în cap. 20,19-31. Toma nu era prezent
atunci când Isus înviat s-a arătat apostolilor. De ce era absent, de ce lipsea
şi unde era? Întrebarea nu este arbitrară, cel puţin pusă cu referire la acei
creştini care, asemenea lui Toma, sunt şi stau în Biserică dar ca şi cum ar fi în
altă parte. Îşi zic sieşi şi o spun şi altora că nu cred în toate adevărurile propuse
de Biserica din care fac parte. Dar sunt şi oameni care trăiesc în totală suspiciune
faţă de orice formă de comunitate. Mânaţi de o cerinţă spirituală intensă şi profundă,
au trecut de la o comunitate la alta, şi poate de la o religie la alta, fără să găsească
ceea ce caută. Dacă în cele din urmă s-au oprit într-o comunitate, este pentru că
se simt obosiţi de atâta căutare. Este ceea ce s-a petrecut cu Toma care a ajuns să
nu mai împărtăşească spiritul comunităţii din care făcea parte.
Pe de altă
parte, răul din lume depinde de starea de insatisfacţie a oamenilor care cred că e
suficient să stai într-o comunitate religioasă, să fii în adunările ei, să citeşti
Scripturile, să împărtăşeşti altora propriile rezonanţe interioare, ca să rezolvi
toate problemele şi astfel scapi de greutăţi. O comunitate religioasă, precum parohia,
este locul ideal pentru o persoană care umblă în căutarea adevărului şi al păcii,
dar comunitatea singură, de la sine, cu tradiţiile ei bune şi structuri funcţionale,
nu duce implicit la adevăr şi pace.
6. Două experienţe de credinţă în Cristos
cel Înviat: cea a ucenicilor şi cea a lui Toma. După cumplitele zile ale pătimirii
lui Isus, între ucenici domnea o atmosferă de zbucium sufletesc, grea şi apăsătoare,
de frică şi totală dezamăgire. De frica autorităţilor iudaice, încuiaseră toate uşile
casei în care se aflau. Tocmai ei, oameni liberi, care aveau de purtat pe străzile
lumii un mesaj extraordinar, răzbătător şi eficace.
Experienţa ucenicilor din
seara primei zile a săptămânii când, credincios cuvântului dat, Isus, cu mâinile şi
coasta străpunse, vine la ai săi şi la face trei daruri de Paşti: darul bucuriei,
al păcii şi mai presus de toate darul Spiritului pentru marea lor misiune. „Pacea
să fie cu voi!”. „După cum m-a trimis pe mine Tatăl, la fel vă trimit şi eu pe voi!”
Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt; cărora
le veţi ierta păcatele vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.
Atunci,
în ucenicii uşuraţi de frică, revine bucuria aducătoare de pace, pacea pe care lumea
nu o poate da. Cristos cel Înviat le umple inima. Ia naştere atunci o mică comunitate
a Spiritului şi ei care până atunci stăteau cu uşile încuiate de frica iudeilor, vor
ieşi pe străzile lumii spre a da tuturor vestea cea bună şi mântuitoare: Cristos a
înviat! Toţi sunt invitaţi la sărbătoarea fiilor împăcaţi cu Tatăl.
Apostolul
Ioan înregistrează două mari semne ca fundament al credinţei ucenicilor: pe de o parte,
„arătarea lui Cristos înviat”: „L-am văzut pe Domnul”. Ştirea cea mai senzaţională
din istoria lumii este bazată pe viziunea trăită de cei chemaţi să fie părtaşi la
slujirea, la patima şi moartea Domnului.
Pe de altă parte, credinţa se întemeiază
pe mărturie. Iar aceasta nu aparţine doar cercului celor 12, ci tuturor celor care
aveau să creadă prin cuvântul lor transmis generaţiilor viitoare. Mai mult, mărturia
este calea cea mai comună pentru transmiterea credinţei.
Dar pe drumul credinţei
nu simţim doar frica de a o mărturisi, ci şi îndoiala, dubiul, sunt momentele critice
care adesea devin pietre de poticneală, de chin, adevărate provocări, precum în cazul
lui Toma: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor, dacă nu voi pune degetul
în locul cuielor şi nu voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede!”
7. Toma,
unul dintre noi. Toma al cărui nume înseamnă „geamănul”, este discipolul îndoielii,
al dubiului, dar şi al credinţei celei mai îndrăzneţe şi concise, exprimată în exclamaţia
„Domnul meu şi Dumnezeul meu”. De fapt nu există în evanghelii o mai înaltă profesiune
de credinţă decât aceasta. Acel Isus cu mâinile străpunse de cuie este Domn şi Dumnezeu!
Apostolul Toma a înţeles aceasta, dar i se aminteşte un lucru: la această credinţă
trebuie să se ajungă pe o altă cale. Isus nu refuză să i se arate simţurilor sale,
dar proclamă fericirea acelora care cred fără să vadă. Aceasta este calea normală
pentru toţi oamenii. A crede în Isus prin multele semne lăsate comunităţii credincioşilor.
Aceste semne sunt cuvântul şi mărturia vieţii.
Şi încă ceva. Poate nici o experienţă
nu este mai universală decât frica şi îndoiala. Există umbre ce pătrund până în cutele
inimii omeneşti, trecând dincolo de siguranţa pe care oamenii încearcă să o etaleze
în relaţiile cu alţii. Frica şi dubiul nu pot lipsi înainte de toate în viaţa de credinţă
a creştinilor, începând de la cei 12 care l-au văzut pe Domnul. De altfel, nimic nu
exprimă mai bine decât teama şi îndoiala, efortul credinţei, procesul ei de creştere,
de purificare, de maturizare, impactul ei cu momentele de criză, lovirea de lumea
ostilă, răuvoitoare. E de neconceput o credinţă matură fără traversarea acestor nori
grei de ceaţă.
De fapt, în acest sens, Toma este geamănul fiecărui om, al fiecărui
creştin care cunoaşte această duplicitate în pofida bunăvoinţei. Şi Toma a
fost înainte plin de fervoare în a crede, apoi în a se îndoi şi în fine în a crede
din nou în Isus. Înlăuntrul fiecărui creştin se află ceva din Toma.
8.
Nu putem trăi fără „duminică”. Să nu uităm. La fel ca pentru Toma timpul arătării
lui Isus se petrece în prima zi a săptămânii, duminica, ziua Paştelui săptămânal;
iar locul arătării Celui Înviat este comunitatea credincioşilor reuniţi în numele
său pentru rugăciune, pentru ascultarea Cuvântului şi frângerea pâinii. Totul e bine,
şi pentru noi, dacă se termină cu invocaţia plină de credinţă adresată de Toma lui
Isus: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
(RV - 6 aprilie 2013 - A. Lucaci,
material omiletic din 10 aprilie 2010, revăzut sâmbătă 6 aprilie 2013)