2013-04-06 14:55:02

Consideraţii omiletice la Duminica Divinei Milostiviri: Viaţa creştină, un drum al Crucii în dialog cu Cristos cel Înviat


(RV - 6 aprilie 2013) E ziua Domnului. „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Ps 118,24). Isus a înviat din morţi „în prima zi a săptămânii”. Fiind „prima zi”, ziua învierii lui Cristos aminteşte prima creaţie. Fiind „a opta zi”, urmând după sabat, semnifică noua creaţie inaugurată odată cu Învierea lui Cristos. Ea a devenit pentru creştini prima dintre toate sărbătorile, Ziua Domnului, dies dominica, „duminica”.

1.Timpul pascal, „Marea Duminică”. Cu duminica Învierii Domnului începe marea săptămână a săptămânilor, adică perioada liturgică de şapte ori câte şapte zile până la sărbătoarea Cincizecimii sau Rusaliile, ca o prelungire a zilei pe care a făcut-o Domnul, ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa.
Aşadar, Paştele continuă până la Rusalii, ca o sărbătoare neîntreruptă, sau cum o numeşte Sfântul Atanasie „marea duminică”. Ceea ce dă unitate acestui timp sfânt, este credinţa ca drum în urcare, poate obositor şi anevoios, dar plin de bucurie, lăsând la o parte frica şi îndoiala omului vechi pentru a ne avânta pe câmpul întins al misiunii şi mărturiei îndrăzneţe din viaţa de toate zilele.

Sus pe înălţimi unde ne-a condus drumul Paştelui învăţăm să respirăm aer curat; căutăm să-l redescoperim pe Domnul înviat din morţi urmându-l pe căile noii vieţi care ajunge la noi prin Tainele izvorâte din coasta străpunsă a Celui Răstignit. Totodată ne găsim locul bine definit în Biserica lui Dumnezeu, comunitatea de credinţă, speranţă şi dragoste.

2. Duminica Divinei Milostiviri. Duminica a doua a Paştelui s-a încărcat pe parcursul istoriei cu semnificaţii teologice şi liturgice diferite, dintre care ultima, este cea din 30 aprilie 2000, când papa Ioan Paul al II-lea a proclamat-o Sfântă pe călugăriţa poloneză Faustina Kowalska, apostola Divinei Milostiviri. „Este important să primim în întregime mesajul ce ne vine din cuvântul lui Dumnezeu în această a doua duminică de Paşti, care de acum înainte în toată Biserica va lua numele de „Duminica Divinei Milostiviri” - spunea papa Ioan Paul al II-lea în predica Liturghiei de canonizare. Succesiv pe 8 mai 2000, Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor a stabilit denumirea oficială a acestei duminici - Dominica II Paschae seu de Divina Misericordia - „Duminica a II-a a Paştelui sau a Divinei Milostiviri”.

3. Duminica Albă, Duminica Tomii. În anul liturgic al Bisericii luterane este numită duminica Quasimodogeniti, de la antifonul în limba latină de intrare la Liturghie, identic cu cel din Liturghia romano-catolică şi luat din prima Scrisoare a Sfântului Petru: Quasi modo geniti infantes, Halleluja, rationabile, sine dolo lac concupiscite - „Ca nişte copii de curând născuţi, să doriţi laptele spiritual, curat, ca să creşteţi prin el spre mântuire, aleluia" (1Pt 2,2).

Ca semnificaţie, antifonul este de fapt în strânsă legătură cu Liturghia romană unde această duminică este numită şi „Duminica in Albis - Duminica Albă” cu referire la persoanele care au primit botezul în celebrarea privegherii pascale şi care depuneau în această zi hainele albe îmbrăcate atunci şi purtate timp de o săptămână, ca semn al îmbrăcării cu Cristos, întru moartea şi învierea sa. Şi astăzi, în această duminică, în bazilica romană paleocreştină Sfântul Pancraţiu (sec.V-VI), de pe Colina Gianicolo, se celebrează popasul liturgic numit „statio”, când neofiţii depun haina albă primită în Noaptea de Paşti.
În calendarul catolic şi în cel ortodox, se mai numeşte şi Duminica Tomii, întrucât la Liturghie se propune episodul evanghelic în care Isus, opt zile după învierea din morţi, se arată din nou apostolilor fiind de faţă şi Toma (Cf Ioan 20,19-31).

4. Rolul comunităţii. Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută astăzi să recunoaştem realitatea adunării credincioşilor reuniţi în Biserică, acea comunitate de credinţă, speranţă şi dragoste, ca semn săptămânal al Paştelui şi loc privilegiat în care trăim speranţa izvorâtă din învierea lui Isus. Darul Duhului Sfânt, care este prezent şi lucrează azi în comunităţile noastre, nu numai că suscită credinţa în înviere, dar înfăptuieşte semne şi minuni în popor. Iar a vindeca este ca şi cum am zice „a duce mântuirea”, a scăpa de frică, a elibera din sclavia păcatului şi a diavolului. Aceasta fac apostolii în care continuă însăşi lucrarea lui Cristos în folosul oamenilor. Lumea ajunge chiar să poarte bolnavii în piaţă pentru ca la trecerea lui Petru să fie atinşi de umbra sa, citim în prima lectură luată din cartea Faptele Apostolilor 5,12-16. Deşi subliniază simpatia oamenilor, „poporul îi lăuda” (Fap 5,13), Luca înregistrează şi ostilitatea din partea mai marilor poporului şi a cărturarilor: „Dintre ceilalţi, nimeni nu cuteza să li se alăture”.

Deci nici minunile nici simpatia poporului nu elimină riscul persecuţiei care însoţeşte viaţa comunităţii. Mai mult, potrivit lui Luca, acest fapt este ceva constant care mai mult decât orice alt lucru face viaţa comunităţii asemenea cu drumul Domnului. Între cei nou convertiţi se aflau şi multe femei. Şi cum a făcut în Evanghelia sa, Luca arată şi în cartea Faptelor importanţa deosebită a femeilor pentru cauza lui Cristos. Comunitatea creştea în număr.

Mai mult ca oricând astăzi datul numeric pare important. Uneori elementul care garantează succesul unei iniţiative este cantitatea, numărul celor care iau parte la ea. Oamenii se întreabă imediat: câţi au fost, câţi erau prezenţi? Este vorba despre un sindrom, cel al audienţei care condiţionează până şi planurile pastorale. O nouă evanghelizare ar putea începe tocmai eliberându-ne de această angoasă a cifrelor, de această preocupare pentru numere şi date statistice. Bisericile devin tot mai conştiente de faptul că s-a petrecut ceva: există situaţii în care creştinii practicanţi, nu doar cei din registrul parohial, constituie minoritatea. În acest caz, se naşte tentaţia de a adopta forme de prezenţă mai agresive care ar duce la o comunicare neadecvată şi greşită cu oamenii, sau de a prefera organizarea de mari evenimente în stare să atragă mulţimile, dar în care există riscul unei slăbiri a întâlnirii cu Cristos.

Oricum, prezenţa creştinilor în lume are gustul pâinii şi aspectul mâinilor obişnuite precum cele care muncesc zi de zi. De aceea, este înţelept şi de preferat ca nimic să nu se facă pentru succesul imediat şi aparent sau pentru a strânge mulţimi, ci mai degrabă să se facă totul în fidelitate faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Atunci, faptul de a fi mulţi sau puţini devine relativ; îşi are importanţa sa, dar încetează de a mai fi acel motiv de angoasă, care de cele mai multe ori este pur omenesc şi ascunde dorinţa de slavă deşartă.

5. Comunitatea nu este totul pentru om. Şi apostolul Toma trăia într-o comunitate şi cu toate acestea se simţea dezorientat. Trăise în această comunitate aproximativ trei ani şi chiar în mod entuziast şi exuberant. Era comunitatea care fusese întemeiată şi condusă chiar de Isus şi trăise experienţa luminoasă a învierii ei. Era, deci, o comunitate ideală.

Înseamnă că pentru a evita abaterile de la calea dreaptă, nu e de-ajuns să trăieşti într-o comunitate religioasă, fie chiar călugărească; de fapt, se poate trăi la diferite niveluri ce depind, unele, de modul cum se oferă altora din propria credinţă, şi altele de felul cum fiecare membru ştie să beneficieze de viaţa de credinţă a întregii comunităţi creştine.

Cunoaştem episodul despre apostolul Toma relatat de evanghelistul Ioan în cap. 20,19-31. Toma nu era prezent atunci când Isus înviat s-a arătat apostolilor. De ce era absent, de ce lipsea şi unde era? Întrebarea nu este arbitrară, cel puţin pusă cu referire la acei creştini care, asemenea lui Toma, sunt şi stau în Biserică dar ca şi cum ar fi în altă parte. Îşi zic sieşi şi o spun şi altora că nu cred în toate adevărurile propuse de Biserica din care fac parte.
Dar sunt şi oameni care trăiesc în totală suspiciune faţă de orice formă de comunitate. Mânaţi de o cerinţă spirituală intensă şi profundă, au trecut de la o comunitate la alta, şi poate de la o religie la alta, fără să găsească ceea ce caută. Dacă în cele din urmă s-au oprit într-o comunitate, este pentru că se simt obosiţi de atâta căutare. Este ceea ce s-a petrecut cu Toma care a ajuns să nu mai împărtăşească spiritul comunităţii din care făcea parte.

Pe de altă parte, răul din lume depinde de starea de insatisfacţie a oamenilor care cred că e suficient să stai într-o comunitate religioasă, să fii în adunările ei, să citeşti Scripturile, să împărtăşeşti altora propriile rezonanţe interioare, ca să rezolvi toate problemele şi astfel scapi de greutăţi. O comunitate religioasă, precum parohia, este locul ideal pentru o persoană care umblă în căutarea adevărului şi al păcii, dar comunitatea singură, de la sine, cu tradiţiile ei bune şi structuri funcţionale, nu duce implicit la adevăr şi pace.

6. Două experienţe de credinţă în Cristos cel Înviat: cea a ucenicilor şi cea a lui Toma. După cumplitele zile ale pătimirii lui Isus, între ucenici domnea o atmosferă de zbucium sufletesc, grea şi apăsătoare, de frică şi totală dezamăgire. De frica autorităţilor iudaice, încuiaseră toate uşile casei în care se aflau. Tocmai ei, oameni liberi, care aveau de purtat pe străzile lumii un mesaj extraordinar, răzbătător şi eficace.

Experienţa ucenicilor din seara primei zile a săptămânii când, credincios cuvântului dat, Isus, cu mâinile şi coasta străpunse, vine la ai săi şi la face trei daruri de Paşti: darul bucuriei, al păcii şi mai presus de toate darul Spiritului pentru marea lor misiune. „Pacea să fie cu voi!”. „După cum m-a trimis pe mine Tatăl, la fel vă trimit şi eu pe voi!” Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.

Atunci, în ucenicii uşuraţi de frică, revine bucuria aducătoare de pace, pacea pe care lumea nu o poate da. Cristos cel Înviat le umple inima. Ia naştere atunci o mică comunitate a Spiritului şi ei care până atunci stăteau cu uşile încuiate de frica iudeilor, vor ieşi pe străzile lumii spre a da tuturor vestea cea bună şi mântuitoare: Cristos a înviat! Toţi sunt invitaţi la sărbătoarea fiilor împăcaţi cu Tatăl.

Apostolul Ioan înregistrează două mari semne ca fundament al credinţei ucenicilor: pe de o parte, „arătarea lui Cristos înviat”: „L-am văzut pe Domnul”. Ştirea cea mai senzaţională din istoria lumii este bazată pe viziunea trăită de cei chemaţi să fie părtaşi la slujirea, la patima şi moartea Domnului.

Pe de altă parte, credinţa se întemeiază pe mărturie. Iar aceasta nu aparţine doar cercului celor 12, ci tuturor celor care aveau să creadă prin cuvântul lor transmis generaţiilor viitoare. Mai mult, mărturia este calea cea mai comună pentru transmiterea credinţei.

Dar pe drumul credinţei nu simţim doar frica de a o mărturisi, ci şi îndoiala, dubiul, sunt momentele critice care adesea devin pietre de poticneală, de chin, adevărate provocări, precum în cazul lui Toma: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor, dacă nu voi pune degetul în locul cuielor şi nu voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede!”

7. Toma, unul dintre noi. Toma al cărui nume înseamnă „geamănul”, este discipolul îndoielii, al dubiului, dar şi al credinţei celei mai îndrăzneţe şi concise, exprimată în exclamaţia „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. De fapt nu există în evanghelii o mai înaltă profesiune de credinţă decât aceasta. Acel Isus cu mâinile străpunse de cuie este Domn şi Dumnezeu! Apostolul Toma a înţeles aceasta, dar i se aminteşte un lucru: la această credinţă trebuie să se ajungă pe o altă cale. Isus nu refuză să i se arate simţurilor sale, dar proclamă fericirea acelora care cred fără să vadă. Aceasta este calea normală pentru toţi oamenii. A crede în Isus prin multele semne lăsate comunităţii credincioşilor. Aceste semne sunt cuvântul şi mărturia vieţii.

Şi încă ceva. Poate nici o experienţă nu este mai universală decât frica şi îndoiala. Există umbre ce pătrund până în cutele inimii omeneşti, trecând dincolo de siguranţa pe care oamenii încearcă să o etaleze în relaţiile cu alţii. Frica şi dubiul nu pot lipsi înainte de toate în viaţa de credinţă a creştinilor, începând de la cei 12 care l-au văzut pe Domnul. De altfel, nimic nu exprimă mai bine decât teama şi îndoiala, efortul credinţei, procesul ei de creştere, de purificare, de maturizare, impactul ei cu momentele de criză, lovirea de lumea ostilă, răuvoitoare. E de neconceput o credinţă matură fără traversarea acestor nori grei de ceaţă.

De fapt, în acest sens, Toma este geamănul fiecărui om, al fiecărui creştin care cunoaşte această duplicitate în pofida bunăvoinţei. Şi Toma a fost înainte plin de fervoare în a crede, apoi în a se îndoi şi în fine în a crede din nou în Isus. Înlăuntrul fiecărui creştin se află ceva din Toma.

8. Nu putem trăi fără „duminică”. Să nu uităm. La fel ca pentru Toma timpul arătării lui Isus se petrece în prima zi a săptămânii, duminica, ziua Paştelui săptămânal; iar locul arătării Celui Înviat este comunitatea credincioşilor reuniţi în numele său pentru rugăciune, pentru ascultarea Cuvântului şi frângerea pâinii. Totul e bine, şi pentru noi, dacă se termină cu invocaţia plină de credinţă adresată de Toma lui Isus: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

(RV - 6 aprilie 2013 - A. Lucaci, material omiletic din 10 aprilie 2010, revăzut sâmbătă 6 aprilie 2013)

Aici serviciul audio: RealAudioMP3







All the contents on this site are copyrighted ©.