Consideraţii omiletice la Duminica a V-a din Postul Mare, C: Misera et Misericordia: "Mergi, şi de acum să nu mai păcătuieşti"

(RV - 16 martie 2013) E Ziua Domnului. Liturghia duminicală începe cu o invocaţie din psalmul 42: Fă-mi dreptate, Dumnezeule şi apără-mi cauza împotriva unui neam necuvios. Scapă-mă de omul perfid şi fărădelege. Dumnezeul meu, tu eşti puterea mea (v.1-2).
Secole de-a rândul, acest psalm era recitat de preot, jos la trepte altarului, implorând eliberarea de duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, eliberarea de păcat pentru a păşi cu inimă curată la altarul Domnului şi lua parte la ospăţul pascal împreună cu Cristos, Mielul de Paşte care a fost jertfit.

După mărturia Sfântului Ambroziu, acest psalm era cântat la procesiunea din noaptea Învierii, când cei, abia botezaţi, se îndreptau de la baptister spre masa euharistică cântând „Introibo ad altare Dei - Voi intra la altarul lui Dumnezeu, la Dumnezeul bucuriei şi veseliei mele”.

Iată un gând salutar ce precede ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi primirea Sfintei Împărtăşanii. Înainte de lua parte la masa lui Cristos, creştinii se lasă judecaţi şi instruiţi de Dumnezeu. Însăşi rugăciunea zilei, colecta, care întruneşte cererile credincioşilor, devine instructivă şi purificatoare:
„Doamne, Dumnezeul nostru, te rugăm, ajută-ne să-l urmăm cu bucurie pe Fiul tău, care din iubire şi-a dat viaţa pentru mântuirea lumii”.

Ajunşi în a V-a duminică a Postului Mare sesizăm bine insistenţa textelor liturgice asupra convertirii inimii. Postul Mare e timp de pocăinţă şi de iertare, de primit şi de oferit. Lecturile biblice proclamă încă o dată primatul iertării lui Dumnezeu care deschide oamenilor orizonturi noi, răscumpărându-i de păcat şi de o existenţă închisă în ea însăşi. Pentru a ajunge la însuşirea unei asemenea perspective trebuie să amintim că iubirea lui Dumnezeu precedă mereu lucrarea omului şi apoi o urmează chiar când acesta cade în păcat. Fidelitatea lui Dumnezeu este atât de profundă încât nu se lasă zădărnicită de renegarea omului.

Iată-ne astfel la prima lectură luată din cartea profetului Isaia 43,16-21. Deportaţilor în Babilonia profetul le aminteşte fidelitatea lui Dumnezeu care, dacă a intervenit în trecut - la ieşirea din robia Egiptului - va interveni iar pentru a-i conduce pe exilaţi în ţara promisă. Va fi o nouă eliberare: „Iată, toate le voi face noi şi poporului meu îi voi da să bea”. Aşa vorbeşte Domnul, care a croit un drum prin mare şi o cărare prin mijlocul apelor puternice, el, care a scos la luptă carele de război, oştirea şi pe războinicii viteji; şi iată-i culcaţi, ca să nu se mai scoale, iată-i nimiciţi şi stinşi ca un muc de lumânare."Nu vă mai gândiţi la ceea ce a fost mai înainte şi nu vă mai amintiţi de cele trecute. Iată, eu fac o lume nouă; ea apare deja; nu o vedeţi? Voi face să treacă un drum prin locuri neumblate şi râuri prin pustiu. Animalele sălbatice, şacalii şi struţii, mă vor preamări, pentru că voi face să curgă ape în pustiu şi râuri în locuri secetoase, ca să potolesc setea poporului meu ales. Eu mi-am format acest popor, ca să vestească lauda mea.

Apostolul Paul, la rândul său, aminteşte cum istoria lui Isus i-a umplut întreaga viaţă. Ştie bine că nu a fost salvat de lege, ci de credinţa în Isus. Numai în perspectiva credinţei - care înseamnă, în cele din urmă, logica gratuităţii care vine de la Dumnezeu - se poate trăi misterul învierii lui Isus în evenimentele şi prefacerile dificile ale vieţii.

Citim în Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni 3,8-14, azi lectura a doua: Fraţilor, toate, care mai înainte erau pentru mine câştiguri, acum le socotesc că sunt ca o pierdere faţă de înălţimea cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru el am renunţat la toate şi le consider drept gunoaie, pentru ca să-l pot câştiga pe Cristos, în care Dumnezeu mă va îndreptăţi. Această îndreptăţire nu vine de la mine însumi, adică de la ascultarea mea faţă de Legea iudaică, dar din credinţa în Cristos; este îndreptăţirea care vine de la Dumnezeu şi care este întemeiată pe credinţă. Pe el vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui, să fiu părtaş la suferinţele pătimirii lui şi să mă asemăn cu el întru moarte, în speranţa că voi putea ajunge la învierea din morţi. Desigur că nu mi-am atins ţelul, nici nu sunt încă desăvârşit, dar alerg înainte, căutând să cuceresc toate acestea, după cum şi eu am fost cucerit de Cristos Isus. Fraţilor, eu nu consider că mi-aş fi atins ţelul, dar fac un singur lucru: dau uitării cele din urma mea şi tind la cele dinainte; cu ochii la ţintă, urmăresc răsplata la care Dumnezeu ne cheamă acolo sus în Cristos Isus.

O femeie acuzată de Lege. Ajungem astfel la Evanghelia duminicii. Strânşi în jurul Mântuitorului, astăzi, suntem invitaţi să medităm minunatul fragment cuprins în capitolul 8, 1-11 din Evanghelia după Ioan. Este vorba de povestirea despre femeia prinsă în flagrant delict, târâtă de farisei şi cărturari înaintea lui Isus care o eliberează „in extremis”, în ultima clipă. Ca stil şi argument, episodul se aseamănă cu cel al fiului risipitor şi al tatălui milostiv meditat duminica trecută. În fapt, exegeţii şi Părinţii Bisericii susţin că textul a fost introdus mai târziu în cea de-a patra Evanghelie şi se apropie foarte mult de sensibilitatea şi stilul evanghelistului Luca.

În centrul pericopei se află o femeie: păcătoasă, adulteră, demnă de orice dispreţ. Un tribunal a judecat-o, dar nu se cunoaşte verdictul. După Legea lui Moise, femeia ar fi putut fi condamnată la moarte prin lapidare. Isus, recunoscut ca maestru, este chemat să se pronunţe în cazul ei, este provocat de cărturari şi farisei, care deciseseră deja în inima lor pedepsirea femeii, orgolioşi în sinea lor că sunt fideli Legii.

Dilema. Dacă Isus ar fi iertat-o pe femeie, s-ar fi plasat deschis împotriva legii iudaice, şi prin aceasta împotriva lui Dumnezeu; dacă ar fi condamnat-o, atunci s-ar fi pus în contradicţie cu învăţătura sa despre îndurare anunţată până atunci poporului. Ceea ce impresionează în această povestire este capacitatea lui Isus de a se elibera de provocare şi a-i orienta pe interlocutori spre o nouă viziune a lucrurilor.

Fiind aproape de începutul Săptămânii Sfinte, ne este prezentată, nemărginita îndurare a lui Dumnezeu, care străluceşte în toată Scriptura şi care se manifestă pe deplin în persoana lui Isus, venit - cum mărturisim în Crez - pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.

Ştim bine că Isus s-a arătat îngăduitor cu cei păcătoşi şi a pretins că are puterea de a-i ierta cu însăşi autoritatea lui Dumnezeu. Dar cărturarii şi fariseii vor să-i încerce coerenţa, vor să vadă clar dacă persistă în această convingere atunci când se află nu în faţa unei parabole, dar a unui caz concret pentru care legea prevedea, fără excepţie, omorârea cu pietre. Desigur, clasificarea prin lege a unui fapt pasibil de pedeapsa cu moartea, nu cuprinde şi autorizarea executării sentinţei. Doar cine este complet nevinovat ar putea îndeplini acest rol. Notăm că în cazul de faţă, doi sunt acuzaţii, căci cărturarii şi fariseii învinuiau nu numai femeia dar îl acuzau şi pe Isus. Atunci Mântuitorul îi ajută pe cei prezenţi să-şi dea seama că ei înşişi sunt în păcat şi că nu au dreptul să condamne. „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Şi, de fapt au înţeles toţi, căci, rând pe rând, începând de la cei mai bătrâni, s-au retras unul câte unul.

O lecţie sublimă de umanitate, de prudenţă, de echitate, de compasiune. Singurul nevinovat care era de faţă, singurul care ar fi putut să o condamne pe femeia greşită, ca şi pe complicele ei care însă era absent şi ignorat, era el, Isus.

Aşadar, de la o povestire didactică, de la parabola fiului risipitor mediată duminica trecută, la un fapt concret: Isus face ceea ce spune, trăieşte după cum învaţă. Nici eu nu te condamn: Relicti sunt duo, misera et misericordia, comentează concis şi profund Sfântul Augustin. După ce toţi s-au îndepărtat „au rămas ei doi, femeia şi Isus, misera et misericordia”, „sărmana nenorocită şi milostivirea”.

Mergi şi nu mai păcătui, i-a spus Isus femeii prinse în păcat. Deosebim în reflecţia noastră două momente, corespunzătoare celor două atitudini diferite ale lui Isus, care dă adulterei posibilitatea de îndreptare la o viaţă nouă, şi declară înverşunaţilor paladini ai moralităţii publice că nimeni nu este fără păcat înaintea lui Dumnezeu şi că în faţa lui contează mai mult milostivirea decât justiţia.

Femeia adulteră, cum reiese din scrierile profeţilor, este imaginea tipică a Israelului infidel faţă de Dumnezeu, mirele său. Imaginea de nuntă, de mire şi mireasă apare la profeţi care meditând la legământul încheiat la muntele Sinai, l-au asemănat cu un pact de iubire umană, motiv pentru care Dumnezeu a fost celebrat ca un Mire absolut credincios iar Israelul ca o soţie care adesea îi este infidelă.

Iertând femeia adulteră, Isus a preluat pentru sine imaginea biblică de logodnă, iar adultera a devenit simbolul întregii omeniri pe care el a venit să o salveze. De aceea, Isus spune fiecăruia dintre noi: „Mergi, şi de acum să nu mai păcătuieşti”.

Povestirea evanghelică este vioaie: o adevărată capodoperă narativă. Abilii promotori ai dreptăţii, după ce i-au descoperit pe cei doi în adulter flagrant, lasă să le scape din mâini bărbatul şi târăsc femeia înaintea lui Isus ca să o condamne la moarte, prin uciderea cu pietre, potrivit prevederilor legii lui Moise, dar se lovesc de procedura neuzitată a lui Isus care, ascultată cererea lor, începe să scrie pe pământ.

Ce scria? Se citeşte în cartea profetului Ieremia: „Toţi cei ce te părăsesc vor fi ruşinaţi, cei ce se îndepărtează de tine vor fi scrişi pe ţărână pentru că au părăsit izvorul apei celei vii, pe Domnul” (Ier 17,13).

Trebuie, într-adevăr să se teamă cel care este scris de Isus pe pământ, pe praf deoarece un vânt se poate isca oricând, atunci când mai puţin se aşteaptă şi într-o clipă este spulberat de pe faţa pământului, şi poate şi din prezenţa lui Dumnezeu. Este mai bine pentru noi, şi ne-o dorim mult, să fim scrişi în inima lui Dumnezeu şi să rămânem acolo pentru totdeauna.

Mergi şi să nu mai păcătuieşti! Mergi în pace şi nu mai păcătui. Este ceea ce preotul spune penitentului la plecarea de la confesional după ce a primit darul iertării în sacramentul Pocăinţei sau al Reconcilierii.
„Judecă-mă Dumnezeule! Judecata lui Dumnezeu în taina mărturisirii nu este spre condamnare şi osândă ci spre mântuire. E un dar de milostivire ce angajează la trăirea unei vieţi noi. E o re-creare, o creaţie din nou a omului şi o pregustare a Paştelui Învierii cu Cristos.

Mergi, şi de acum să nu mai păcătuieşti! Ceea ce contează este de a merge de acum înainte, de a trăi o viaţă nouă.
Încheiem cu câteva invocaţii: „Dă-mi, Doamne, harul de a te vedea în timp ce te ridici în picioare înaintea mea şi îmi vorbeşti; dă-mi umilinţa cuvenită de a lăsa să-mi cadă din mâini toate pietrele pe care le pregătisem să le arunc împotriva altora! Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii tale, reînnoieşte în mine bucuria de a mă simţi iertat. Şi nu voi mai arunca niciodată pietre în alţii!”

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 24 martie 2007, revăzut sâmbătă 16 martie 2013)

Aici serviciul audio: