Portret de Pontif. Un Francisc al secolului XXI, venit de la capătul pământului

(RV – 14 martie 2013) Cardinalul Jorge Mario Bergoglio este aşadar noul Pontif, cu numele Francisc: 76 de ani, arhiepiscop de Buenos Aires, este primul papă iezuit şi primul succesor al lui Petru provenind din America Latină.
Moto-ul său episcopal este fraza latină Miserando atque eligendo, care descrie comportamentul lui Isus faţă de publican, „pe care l-a privit cu îndurare şi l-a ales”.
În plus faţă de aceste cuvinte, stema sa episcopală are în centru, pe un fundal albastru, monograma lui Cristos, prezentată în tipica formă grafică a iezuiţilor. Apar de asemenea o stea şi un ciorchine de strugure.
Mai multe amănunte pentru trasarea portretului celui de-al 265-lea Succesor al lui Petru le aflăm de la colegul nostru Alessandro Gisotti:

„Cum v-aţi defini?”, îl întreba un jurnalist pe viitorul Papă Francisc în urmă cu vreo doi ani? Iar el a răspuns: “Jorge Mario Bergoglio, preot”. Acest scurt episod anecdotic spune mult despre personalitatea Papei Francisc. O persoană mereu umilă şi simplă ca preot, ca episcop şi în prezent ca succesor al lui Petru.
Este primul Pontif iezuit, primul Papă care a luat numele Francisc. S-a născut la Buenos Aires pe 17 decembrie 1936, dintr-o familie de origine italiană piemonteză.
Tatăl, Mario, era lucrător la căile ferate, iar mama, pe nume Regina, era casnică.
Încă de tânăr, viitorul Papă s-a remarcat prin simplitatea sa evanghelică şi prin caracterul afabil. Studiază pentru a deveni un tehnician chimist, dar apoi alege preoţia şi intră în seminarul din Villa Devoto.
Urmează noviciatul în cadrul Companiei lui Isus şi studii umaniste în Cile şi, în 1963, revenind la Buenos Aires, obţine licența în filozofie la colegiul “San José” din San Miguel.

Iubeşte literatura, arta, tangoul şi fotbalul. Călătoreşte cu metroul şi îşi găteşte singur.
La jumătatea anilor '60, actualul Papă a studiat şi în Germania şi a fost de asemenea profesor de literatură şi psihologie la colegiul „Maica Neprihănită”, din Santa Fe. A predat apoi aceleaşi materii la colegiul „Isus Mântuitorul” din Buenos Aires.
Ca oricărui bun argentinian, îi place tangoul şi fotbalul, fiind un suporter al clubului „San Lorenzo”, din capitala Argentinei.

A fost sfinţit preot în 1969, la patru ani după profesiunea perpetuă. În luna iulie a aceluiaşi an, la doar 37 de ani, este ales Provincial al iezuiţilor din Argentina, misiune pe care o îndeplineşte timp de şase ani.
Activ în dialogul ecumenic, iubitor al culturii, în special al literaturii clasice, dedică o profundă atenţie migranţilor şi persoanelor celor mai lipsite de apărare, şi a categoriilor celor mai defavorizate, în special femei şi tineri.

Anul 1992 a marcat un moment fundamental în viaţa sa: Ioan Paul al II-lea l-a numit episcop auxiliar de Buenos Aires. Este imediat admirat şi iubit de credincioşi pentru sobrietatea comportamentului său şi pentru modul jovial de a fi. Îi place să dialogheze cu copiii. La o Sfântă Liturghie i-a întrebat pe copii:

• “Quien es el único que puede cambiar un corazón?...
Cine este cel care ne poate schimba inima? Nu aud!? Isus! Şi Isus poate schimba inima fiecăruia dintre noi? Da? Mie îmi poate schimba inima? Da?”

Pe 28 februarie 1998, viitorul Papă devine arhiepiscop de Buenos Aires şi va fi apoi, timp de câţiva ani, şi preşedinte al episcopatului argentinian.
Fericitul Wojtyla îl creează cardinal în 2001, conferindu-i Titlul bisericii Sfântul Robert Belarmin.
Şi-a schimbat culoarea hainei preoţeşti, dar el a rămas acelaşi. Nu şi-a schimbat stilul pastoral, ci a rămas păstorul celor săraci, vocea celor fără de voce, chipul celor fără chip. Arhiepiscopul de Buenos Aires merge la locul muncă şi misiune cu mijloacele de transport în comun, îi pune întotdeauna pe cei săraci pe primul loc, spovedeşte în catedrala din Buenos Aires ca un preot obişnuit.

În calitate de episcop şi cardinal nu-i este teamă să se confrunte cu instituţiile atunci când trebuie să apere demnitatea persoanei umane: îşi înalţă vocea împotriva avortului şi a exploatării femeii, împotriva corupţiei şi a violenţei. În acelaşi timp, subliniază că Biserica nu trebuie să-şi facă iluzii de măreţie.

Îngenunchează şi sărută picioarele unei fetiţe bolnave de cancer
O imagine care sintetizează toate aceste caracteristici a rămas sculptată în inima multora: când îngenunchează şi sărută picioarele unei fetiţe bolnave de cancer.
Papa Francisc dă mărturie despre simplitatea sa evanghelică în orice ocazie şi în orice loc. În 2001 poartă în Vatican mărturia sa de umilinţă palpabilă, atunci când spune: un episcop este chemat să fie sfânt şi trebuie să se uite ţintă la Cristos

Pentru Papa Francisc, Evanghelia trebuie mereu să fie purtătoare de speranţă, aşa cum sublinia într-un interviu acum cinci ani:

• „“L’evangelización de Jesús, dar esperanza …
„A-l transmite pe Isus, a da speranţă acestei lumi atât de închise în sine. A-i da multă speranţă, pentru că are cu adevărat nevoie. A-l duce pe Isus Cristos şi adevărul său lumii. Adevărata provocare este predicarea Evangheliei”.

RV/A.M.

Aici, serviciul audio: