Postul Mare: adieri autobiografice în mesajul lui Benedict XVI

RV 04 mar 2013. Reluăm în această emisiune itinerarul de pregătire la sărbătoarea Învierii Domnului, ţintă pe care nu trebuie să o pierdem niciodată din vedere, cu atât mai puţin în acest timp de schimbări atât de rapide în Biserică şi în societate.

Ne lăsăm din nou călăuziţi de mesajul lui Benedict XVI pentru Postul Mare din acest an pe tema „A crede în caritate aduce caritate. «Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi» (1In 4,16)".

Ne oprim de această dată la partea a treia a mesajului său, unde Benedict XVI subliniază legătura indisolubilă dintre credinţă şi iubire, dintre ceea ce credem şi faptele noastre. Spre deosebire de tendinţa generală care introduce o despărţire tranşantă între cele două virtuţi teologale, ca şi cum una ar privi activitatea raţiunii iar cealaltă, sârguinţa mâinilor, Papa – de acum, „emerit” – pledează pentru raportul inseparabil dintre cele două. A crede în Cristos nu este doar un efort intelectual, după cum a practica valorile credinţei nu înseamnă opţiunea pentru orizontul pragmatic.

Benedict XVI subliniază că, pentru o viaţă spirituală sănătoasă, caritatea creştină nu trebuie redusă la o simplă activitate umanitară, după cum caritatea nu trebuie accentuată în aşa fel încât să ne închipuim că poate exista fără credinţă. Această precizare teologică din Mesaj, determinantă pentru o viziune creştină echilibrată, este urmată de un pasaj care – în lumina evenimentelor din ultimele trei săptămâni – a dobândit o nuanţă aproape autobiografică: „Existenţa creştină”, scrie Benedict XVI, „constă într-o continuă urcare pe muntele întâlnirii cu Dumnezeu pentru a coborî apoi din nou, aducând iubirea şi forţa care derivă din aceasta, în aşa fel încât să-i slujim pe fraţii şi surorile noastre cu însăşi iubirea lui Dumnezeu”.

„Urcarea pe muntele întâlnirii cu Dumnezeu” este o expresie la care Benedict XVI a revenit pe 24 februarie, la ultimul său „Angelus”. Comentând evanghelia Schimbării Domnului la Faţă, Papa spunea: “Domnul mă cheamă 'să urc pe munte', să mă dăruiesc şi mai mult rugăciunii şi meditaţiei. Dar aceasta nu înseamnă abandonarea Bisericii, dimpotrivă, dacă Dumnezeu îmi cere aceasta este tocmai pentru ca eu să continui să o slujesc cu aceeaşi dăruire şi cu aceeaşi iubire ca şi până acum, dar într-un mod mai potrivit vârstei şi forţelor mele”.

Contemplaţia şi slujirea, aşadar, trebuie păstrate mereu împreună. Dar să revenim la Mesajul său pentru Postul Mare, unde citim: „este important să ne amintim că cea mai înaltă formă de caritate este tocmai evanghelizarea, adică «slujirea cuvântului». Nu există acţiune mai benefică, deci caritabilă, faţă de aproapele decât a frânge pâinea cuvântului lui Dumnezeu, a-l face părtaş de vestea cea bună a evangheliei, a-l introduce în raportul cu Dumnezeu: evanghelizarea este cea mai înaltă şi integrală promovare a persoanei umane. După cum scrie slujitorul lui Dumnezeu papa Paul al VI-lea în enciclica Populorum progressio, vestirea lui Cristos este primul şi principalul factor de dezvoltare (cf. nr. 16). Adevărul originar al iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, trăit şi vestit, deschide existenţa noastră astfel încât să primească această iubire şi face posibilă dezvoltarea integrală a omenirii şi a fiecărui om (cf. Caritas in veritate, 8). În fond, totul porneşte de la iubire şi tinde spre iubire”.

(…) Faptele carităţii creştine „nu sunt în primul rând rod al efortului uman, cu care unul se poate lăuda, dar iau naştere din credinţa însăşi, izvorăsc din harul pe care Dumnezeu îl oferă din belşug. Credinţa fără fapte este ca pomul fără roade”, afirmă Benedict XVI în Mesajul său pentru Postul Paştelui.

(rv – A.D.)