Benedict XVI şi enciclica nescrisă

RV 03 mar 2013. Publicăm în traducerea noastră de lucru un articol apărut în ”Le Figaro Magazine” la 15 februarie a.c. intitulat ”L’encyclique non écrite de Benoît XVI”, cu semnătura lui Jean-Marie Guénois.

"Benedict al XVI-lea", scrie publicistul francez, "nu va publica – deşi era în fază avansată – enciclica despre credinţă pe care urma să o prezinte în primăvară. Nu mai are timp pentru aceasta. Şi nici un succesor nu este obligat să reia o enciclică incompletă a predecesorului său.

Dar există o altă enciclică a lui Benedict XVI, păstrată în inima sa, o enciclică nescrisă. Sau mai bine zis, scrisă nu de mâna sa ci de gestul pontificatului său. Această enciclică nu este un text ci o realitate: smerenia, umilinţa.

La 19 aprilie 2005 un om care aparţine la specia acvilelor intelectuale, temut de adversari, respectat de toţi pentru acuitatea analizelor sale despre Biserică şi lume, se prezintă, imediat după ce a fost ales Papă, ca un miel dus la înjunghiere. Va folosi de a dreptul cuvântul teribil ”ghilotină” pentru a descrie sentimentul care l-a copleşit în momentul în care fraţii săi cardinali, în Capela Sixtină, pe când era încă inaccesibilă lumii, s-au îndreptat spre el singur, ales dintre toţi, ca să-l aplaude. În imaginile filmate la acea vreme, profilul său uşor înclinat şi chipul său surprins, o dovedesc din plin.

Apoi a trebuit să înveţe „meseria” de Papă. L-a scos din sine, asemeni unor rădăcini încâlcite sub humus-ul pământului, pe veşnicul timid, lucid la minte dar stângaci la trup, pentru a-l proiecta înaintea lumii. A fost un şoc de ambele părţi. Nu reuşea să se identifice cu dezinvoltura regretatului Ioan Paul al II-lea. Lumea nu-l înţelegea bine pe acest Papă fără efect.

N-a avut parte de clasicele ”o sută de zile” care se acordă preşedinţilor profani. Fără îndoială, Benedict XVI a avut de partea sa harul divin, graţios, întocmai, dar atât de diferit de această lume. Dar mai presus de toate, a avut, iar şi iar, smerenia de a învăţa sub ochii tuturor.

Au venit, în fine, cei şapte ani teribili de pontificat. Niciodată un Papă nu a avut, într-un anumit sens, atât de puţin ”succes”. A trecut de la o polemică la alta: criza cu islamul după discursul său la Regensburg unde a evocat violenţa religioasă; deformarea cuvintelor sale despre SIDA în timpul primei călătorii în Africa, cuvinte care au trezit proteste mondiale; ruşinea suferită când a înfruntat chestiunea preoţilor pedofili; afacerea Williamson, când gestul său de generozitate faţă de cei patru episcopi consacraţi de mons. Lefebvre (Papa revocase excomunicarea) s-a transformat într-o batjocură mondială asupra lui Benedict pentru că nu a fost informat despre discursul negaţionist al unora dintre ei cu privire la Holocaust; neînţelegeri şi greutăţi în a pune în practică voinţa sa de transparenţă cu privire la finanţele Vaticanului; trădarea celor din anturajul său în afacerea Vatileaks, când asistentul său de cameră care a sustras scrisori confidenţiale ca să fie publicate...

Nu a avut un singur an de armistiţiu. Nu i s-a cruţat nimic. La violenţele fizice ale pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, cu atentatul şi boala Parkinson, s-ar părea să corespundă încercările morale de o rară violenţă, provocate de această serie de contradicţii îndurată de Benedict XVI.

Prin renunţarea sa, Papa Benedict se retrage, aşadar, în penumbră. E imaginea însăşi a pontificatului său. Dar Dumnezeu singur cunoaşte puterea şi rodnicia smereniei.

(rv – A.D. / Jean-Marie Guénois, Le Figaro Magazine / L’Osservatore Romano, 20 februarie 2013)