Consideraţii omiletice la Duminica a III-a din Postul Mare, Anul C: Convertirea la Dumnezeu şi parabola smochinului neroditor

(RV - 2 martie 2013) E Ziua Domnului. Duminica a treia din Postul Mare deschide o nouă etapă a drumului de pregătire la sărbătoarea luminoasă a Paştelui. Ca şi la începutul acestui timp de har, Biserica ne reaminteşte încă o dată consemnul încredinţat în mod public prin gestul sugestiv al punerii cenuşii pe cap prin cuvintele: „Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!”. Chemarea la convertire este motivată de Isus în pericopa evanghelică: Dacă nu vă întoarceţi, cu toţii veţi pieri la fel (Luca 13,3).

1. Convertirea: schimbarea mentalităţii. A se converti înseamnă schimbarea radicală a modului de a gândi, şi în consecinţă de a vorbi, de a judeca, de a se raporta la semenii din jur şi la Dumnezeu. Înseamnă întoarcerea înapoi de pe un drum greşit ce nu duce la destinaţie, la ţinta vieţii, ci sfârşeşte în prăpastie: înseamnă, faliment, irosirea existenţei, ruină totală, pierzanie. În schimb, convertirea vieţii înseamnă eliberarea din întunericul şi robia păcatului pentru a păşi de la moarte la viaţă împreună cu Cristos. Este ancorarea vieţii în Cristos cel mort şi înviat, singurul Răscumpărător al omului.

În orice fază a pregătirii ne-am afla, începutul Liturghiei oferă ocazia de har pentru a spune cu Psalmul 24: Ochii mei privesc mereu spre Domnul căci el îmi scoate picioarele din laţ. Priveşte-mă şi ai milă de mine, pentru că sunt părăsit şi nefericit.

Iar dacă ne-am străduit să fim fideli consemnului de convertire primit în Miercurea Cenuşii, rugăciunea aceste duminici va avea în inimi o intensă rezonanţă spirituală: „Dumnezeule, care eşti izvor de bunătate şi de îndurare, tu ne-ai arătat că postul, rugăciunea şi pomana vindecă rănile pricinuite de păcate; priveşte spre noi, cei care apăsaţi de povara greşelilor, ne recunoaştem vinovăţia, şi ridică-ne necontenit cu îndurarea ta”.

Schimbarea drumului în viaţă este înainte de toate un act de ascultare. Adevărata convertire este un răspuns la chemarea lui Dumnezeu de a primi oferta iubirii şi îndurării sale. Domnul invită pe fiecare să lase din mâini ceea crede că posedă spre a putea primi liber cu mâinile deschise darul său.

Încă o precizare. Drumul convertirii creştine conduce înainte de toate la Acela care cheamă. De aceea, a se converti înseamnă a-şi orienta viaţa spre izvor, spre adevărata ei sursă.

Plecând de la situaţii concrete diferite, lecturile biblice propuse la Liturghia duminicii cuprind trei invitaţii la convertire în sensul întoarcerii la sursa nesecată de lumină şi de viaţă care este Dumnezeu.

Acestea sunt: chemarea lui Moise de a sluji lui Dumnezeu prin scoaterea poporului său din robia egipteană potrivit cărţii Exodului 3, 1-8a.10.13-15; îndemnul adresat de apostolul Paul credincioşilor din Corint de a se purta cum se cuvine unor adevăraţi creştini (1Cor 10,1-6.10-12); în sfârşit, parabola lui Isus despre smochinul neroditor, cu invitaţia de a înţelege semnele timpurilor, de a aduce roade vrednice de pocăinţă şi de a nu abuza de răbdarea îndelungă a lui Dumnezeu.

2. Convertirea la numele lui Dumnezeu - Eu sunt. În prima lectură luată din Vechiul Testament, Dumnezeu îl cheamă pe Moise dintr-un tufiş care arde fără să se mistuie. Fidel promisiunilor făcute patriarhilor şi totodată compătimitor, Dumnezeu vine ca să elibereze poporul din robia faraonului.

Asistăm mai întâi la o convertire a minţii, o corectare a imaginii despre Dumnezeu. Deci o schimbare de mentalitate. Nu un Dumnezeu anonim, o idee vagă, nu o închipuire, nu un Dumnezeu ce stă dincolo de nori şi indiferent la cele ce se întâmplă în viaţa muritorilor de pe pământ, ci un Dumnezeu prezent în istoria oamenilor, unit cu ei prin legământ, mereu alături de ei pe drumul vieţii. Dumnezeul părinţilor noştri, se face cunoscut, aude strigătele poporului împovărat, îi vede suferinţele, îi cunoaşte necazurile şi intervine cu braţ puternic pentru a-i scoate din ţara robiei şi conduce într-un pământ sigur.
Întrebat, care îi este numele, Dumnezeu i-a spus lui Moise: "Eu sunt cel care sunt!" Şi a adăugat: "Aşa vei vorbi fiilor lui Israel: cel care se numeşte Eu sunt m-a trimis la voi" (Exod 13,14).

„Dumnezeu - Eu sunt”. Dumnezeu se revelează într-un verb şi nu într-un substantiv, în formă statică, inactivă, inertă cum este în cazul idolilor. Filozofia creştină a intuit în acest verb fiinţa absolut desăvârşită a lui Dumnezeu, rădăcina oricărei existenţe create. În comparaţie cu „Eu sunt”, idolii nu sunt nimic, nu există, sunt inactivi cum spune Psalmul 113 (115) care vorbeşte despre şapte simţuri şi mădulare inutile: gură, ochi, urechi, nas, mâini, picioare, gât. Dumnezeu „Eu sunt” înseamnă fidel, veşnic. Dar acest nume „Eu sunt” poate fi înţeles şi ca lipsă de destăinuire sau revelare. Numele lui Dumnezeu rămâne tainic, misterios: Dumnezeu este inefabil. Dar acest lucru nu înseamnă că ne găsim în faţa unui cuvânt fără conţinut. Numele „Eu sunt” indică o prezenţă lucrătoare, activă, mereu alături de om, de poporul legământului.

Desigur, Dumnezeu îi sprijină pe oameni, le vine în ajutor dar nu este un producător de miracole la „comandă” sau furnizor de prestaţii benefice impuse de om. Şi dacă nu intervine aşa cum vrea, poporul protestează şi murmură.

3. Verbul protestării: a murmura. Atitudinea de protest manifestată de poporul biblic în timpul călătoriei prin pustiu spre ţara făgăduită a devenit emblematică şi semnificativă şi pentru poporul Noului Legământ. Apostolul Paul făcând o lectură concisă şi dând o interpretare sapienţială evenimentelor din cartea Exodului afirmă că istoria călătoriei poporului ales în pustiu a fost scrisă ca învăţătură pentru noi.

Citim în Scrisoarea întâi către Corinteni 10,1-6.10-12: Fraţilor, nu vreau să ignoraţi ceea ce s-a petrecut la ieşirea din Egipt. Strămoşii noştri au fost cu toţii sub norul protector şi au trecut prin mare. Toţi au fost botezaţi împreună cu Moise, în nor şi în mare. Toţi au mâncat din aceeaşi mâncare spirituală, toţi au băut aceeaşi băutură spirituală, căci au băut din stânca ce venea în urma lor, iar stânca era Cristos. Cu toate acestea cei mai mulţi dintre ei nu au fost pe placul lui Dumnezeu, de aceea au pierit în pustiu. Acestea s-au întâmplat ca semne, pentru a ne împiedica să dorim răul, aşa cum l-au dorit ei. Să nu cârtiţi deci aşa cum au cârtit unii dintre ei şi au fost ucişi de îngerul nimicitor. Acestea toate li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pildă şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, care întâmpinăm sfârşitul veacurilor. Drept aceea, cel care crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.

4. Întrebare relativă la moarte. Când au loc evenimente ieşite din comun, o moarte deosebit de tragică sau violentă, oamenii sunt zguduiţi lăuntric şi rămân înmărmuriţi, fără cuvinte. De ce moartea unui copil nevinovat, a unui tânăr în floarea vârstei, doborât de tumoare? Ce sens are moartea unei mulţimi de oameni doborâţi de o epidemie sau calamitate, de acte de vandalism şi barbarie? Este un plan divin sau simplă fatalitate în asemenea evenimente?

De secole, de milenii oamenii se întreabă despre sensul vieţii ameninţate constante de moarte. Cele mai vechi poeme ale omenirii, scrierile marilor înţelepţi se încheie adesea cu consideraţii amare privitoare la sensul vieţii umane şi chiar cu dubii cumplite relativ la bunătatea lui Dumnezeu şi a zeilor. Se pare că nici o divinitate nu este în măsură să stăvilească relele ce se abat asupra oamenilor.

5. Păcatul şi moartea. Într-o zi au venit unii l-a Isus cerându-i să se pronunţe în privinţa sfârşitului tragic al mai multor galileeni procurat prin mâna lui Pilat. Erau probabil convinşi că fiind aceştia nişte răzvrătiţi, şi-au căutat singuri moartea. Dar lăsând la o parte aceste evenimente, sunt imposibil de explicat motivele lui Dumnezeu care loveşte pe unii şi îi cruţă pe alţii.

Isus le răspunde afirmând că cine moare în mod tragic nu este mai vinovat decât cel care supravieţuieşte. Şi aduce ca exemplu prăbuşirea recentă a unui turn, a turnului din Siloe, care a provocat optsprezece victime, pentru a conclude că vinovăţia oamenilor nu poate fi dedusă din aceste evenimente, dar că, în orice caz, ele sunt un semn al lui Dumnezeu, şi mai bine spus, sunt o invitaţie la a fi atenţi, la a reflecta pentru a se converti la Domnul.

Ceea ce este interesant pentru Dumnezeu este convertirea vieţii. De aceea, Isus conclude: „Dacă nu vă întoarceţi, veţi pieri cu toţii la fel” (Luca 13, 3).

Nu este un preaviz de moarte, un avertisment prealabil pentru cine se încăpăţânează şi rămâne în păcat, dar este un semnal de avertizare: „Toţi veţi pieri”, adică „Vă aşteaptă ruina spirituală dacă nu vă schimbaţi viaţa”.

6. Tăierea smochinului neroditor. Pe linia acestei avertizări, Isus povesteşte o parabolă. Un om oarecare dezamăgit de smochinul neroditor din grădina sa i-a spus viticultorului: ”Iată, sunt trei ani de când vin să caut rod în smochinul acesta şi nu găsesc. Taie-l! La ce să mai ocupe pământul degeaba?». «Stăpâne, i-a răspuns viticultorul, mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că va aduce rod în viitor; dacă nu, îl vei tăia»".

Prin această parabolă, referindu-se la denunţuri şi imagini din profeţi (Ieremia 8,13 şi Miheia 7,1), Isus afirmă că poporul lui Israel pe care l-a îngrijit şi cultivat ca pe un pom timp de trei ani prin predicarea Evangheliei, era ca un smochin neroditor. Mântuitorul se declară dispus să aibă răbdare cu el „încă un an”. Era anul care îi rămânea să trăiască pe pământ. Probabil Isus se referă la anul mesianic anunţat în sinagoga din Nazaret, timp de îndurare al Domnului ( Luca 4,19); an în sensul de timp. În acest sens,
Biserica anunţă acest timp de har inaugurat de Isus. Apoi, dacă smochinul continuă să rămână neroditor, avea să-l taie şi să-l arunce.

Ne întrebăm. Prin acest gest inexorabil Isus făcea oare aluzie la distrugerea Ierusalimului? Probabil. Mai speră Domnul în convertirea ascultătorilor? Cu siguranţă. A sperat întotdeauna şi nu s-a resemnat niciodată la gândul că „nu-i nimic de făcut, că totul e pierdut”.

Speră şi în convertirea noastră. Mai ales în acest An al Credinţei. Şi de atâta vreme ni se adresează prin cuvintele Evangheliei iar noi nu am adus decât puţine, prea puţine roade. Ne străduim să o facem azi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 18 martie 1995, revăzut sâmbătă 3 martie 2013)

Aici serviciul audio: