Postul Mare: meditaţia pr. Egidiu Condac, director Caritas Iaşi

RV 25 feb 2013. Reluăm în această emisiune seria meditaţiilor despre Mesajul lui Benedict XVI pentru Postul Mare 2013, pe tema "A crede în caritate trezeşte caritatea. «Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi»" (1 Ioan 4,16) ".

La meditaţia propusă săptămâna trecută, l-am avut ca oaspete pe undele Radio Vatican pe preşedintele Federaţiei Caritas România, pr. Nicolae Anuşcă, director al asociaţiei Caritas mitropolitan greco-catolic Blaj.

Mergem acum în mod ideal în vechea capitală moldavă, de unde îl ascultăm pe pr. Egidiu Condac, directorul asociaţiei diecezane Caritas Iaşi. Născut în 1969, a fost sfinţit preot pentru dieceza romano-catolică de Iaşi în 1995. Din 2002 a fost directorul Caritas Iaşi, iar între 2005-2010, preşedintele naţional al Federaţiei Caritas.

Prin faptele de caritate, afirmă pr. Condac, perseverăm şi noi în harul lui Dumnezeu, ne încărcăm cu darurile filiaţiunii, ne simţim fii ai Tatălui ceresc, care ne ocroteşte şi ne introduce în misterul comuniunii divine, izvorul păcii sufleteşti.

Aici, serviciul audio: 00:08:22:39

Mai jos, mediaţia pr. Egidiu Condac, directorul asociaţiei diecezane Caritas Iaşi, despre mesajul lui Benedict XVI pentru Postul Mare 2013.

***
Citim în cartea Exodului la capitolul 3 cum Moise a văzut pe muntele Sinai un rug care ardea fără să se mistuiască. Acest fapt nemaiîntâlnit şi de neînchipuit i-a atras imediat atenţia şi s-a îndreptat spre acel loc. Însă Dumnezeu i se adresează atenţionându-l să-şi descalţe sandalele pentru că locul pe care calcă, este un loc sfânt. Pornind de la acest moment redat de autorul biblic aş putea parafraza spunând că şi noi creştinii, asemenea lui Moise, am văzut prin intrarea în Postul Mare acel rug arzând al milostivirii lui Dumnezeu, care ne cheamă la purificare. Pentru a putea să ne apropiem de acest foc al convertirii, suntem atenţionaţi şi noi, ca Moise odinioară, să ne descălţăm sandalele, obişnuinţele păcătoase, stereotipurile, prejudecăţile, farizeismele.

Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea ne ajută să ne apropiem cu folos spiritual de rugul arzând al Postului Mare prin mesajul său prin care ne invită la trăirea credinţei care ne trezeşte caritatea. El ne aminteşte că la începutul faptului de a fi creştini nu se găseşte o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană care dă vieţii un orizont nou şi totodată orientarea ei decisivă. Cu alte cuvinte la baza credinţei noastre nu stă întâlnirea cu o strategie de a crede, cu un plan de credinţă ci întâlnirea cu Cristos. De aceea este important mai ales pentru operatorii carităţii să descopere în credinţă întâlnirea cu Dumnezeu în Cristos, care provoacă în ei iubirea şi care le deschide spiritul în faţa celuilalt. Astfel putem spune că nu salariul trebuie să fie cel care motivează pe lucrătorul social, dar deschiderea spiritului, nu simpla ocupare a timpului trebuie să-l motiveze pe un voluntar, dar dorinţa de a-l întâlni pe Cristos în semeni şi de a se îmbogăţi sufleteşte.

Caritatea ne face să perseverăm concret în filiaţia divină aducând rodul Duhului Sfânt. Într-adevăr implicându-ne pe plan caritativ, mergând la cei bolnavi, ajutând pe cei neputincioşi, pe cei săraci, învăţând pe cei neştiutori, încurajând pe cei deznădăjduiţi, perseverăm şi noi înşine în harul lui Dumnezeu, ne încărcăm cu darurile filiaţiunii, ne simţim fii ai Tatălui ceresc, care nu numai că ne ocroteşte dar ne introduce în acea comuniune divină care ne face să simţim pacea sufletească. Altfel spus prin implicarea noastră în viaţa celor mici, neglijaţi, uitaţi, săraci, neajutoraţi, deşi ni se poate părea un lucru neînsemnat, de rutină, un serviciu banal, făcut din credinţă poate aduce o transformare sufletească radicală, pentru că este nu numai un gest al nostru de caritate, la care ne împinge credinţa noastră dar e mai ales un răspuns la caritatea lui Dumnezeu faţă de noi.

Cât de plăcut este să simţi în viaţă cum creşte floarea carităţii! Numai cel care crede poate simţi acest miracol. Câţi nu fac astăzi servicii sociale! Câte asociaţii nu au programe dedicate diferitelor situaţii vulnerabile din societate! Dar oare câţi dintre cei angajaţi în munca de caritate simt gustul dulce al rodului carităţii?

Este cunoscută expresia că atunci când apare o nouă lege imediat unii oameni caută şi modalitatea de a fi ocolită, pentru a atrage profit personal cât mai mult. Sau şi mai grav se întâmplă atunci când legea în sine nu este favorabilă omului ci doar unor grupuri de interese.

Mi s-a întâmplat recent o situaţie de acest fel în urma unei discuţii cu un funcţionar care susţinea referitor la o lucrătoare socio-medicală din Caritas în Programul de îngrijire a bătrânilor la domiciliu că interesul său se rezumă doar la acţiunile de îngrijire socială aşa cum prevede legea subvenţiilor de la stat. Ceea ce înseamnă îngrijire medicală, chiar dacă ar fi necesar, nu poate intra în discuţie pentru că relaţionarea interpersonală nu se decontează, nu este prevăzută de lege. Partea medicală ar putea fi decontată de un alt organism (casa de asigurări de sănătate) doar în anumite condiţii, iar pe această listă de raportare dimpotrivă, nu pot apărea activităţi sociale în favoarea aceleiaşi persoane. Mă întreb aşadar: Ce rămâne atunci din slujirea omului care se prezintă cu problemele sale concrete, deseori şi sociale şi medicale? Este legitim să împărţim persoana umană în funcţie de legea decontării serviciilor? Avem dreptul să facem din persoana bolnavă un subiect important doar pentru a primi o retribuţie pentru serviciul prestat? Şi când medităm că Isus Cristos este prezent în cel bolnav cum vom putea trece peste o astfel de dilemă?

Rămânând în acelaşi domeniu de Îngrijire la domiciliu a unei persoane bolnave aş aminti încă o situaţie nedreaptă şi nedemnă de oameni, cu atât mai puţin de creştini. Cu o săptămână în urmă primesc un telefon de la o doamnă în vârstă care îmi povestea cu disperare despre starea gravă în care se afla soţul ei suferind de cancer. Timp de 10 zile a venit o infirmieră pentru a-i administra tratamentul necesar, iar după acest timp nu s-a mai prezentat, chiar dacă tratamentul continua, întrucât doar 10 zile primea contravaloarea serviciilor de la Casa de asigurări. În aceste condiţii, doamna apela la serviciile noastre de la Caritas. A face caritate înseamnă pe drept cuvânt a privi la omul suferind, nu doar la pacientul care este vizitat doar atât timp cât le este garantat un venit. Abia acest spaţiu de gratuitate ne poate deschide spre adevărul carităţii, ne determină să cunoaştem adevărul lui Cristos ca iubire întrupată şi răstignită.
(rv - E. Condac/A.D.)